Odată am știut să zbor, odată,/ Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte!
Intitulat Copiii din casa de dinainte și apărut la editura bistrițeană CHARMIDES, volumul Alexandrei Mureșan, care s-ar putea numi la răsfăț carte-obiect, are privilegiul rar de a avea nu unul, ci câțiva „nași” de notorietate, care, prin intervențiile lor, îi supraînalță edificiul literar și valoric și transformă această elegantă apariție editorială într-un eveniment remarcabil: atât al editurii, cât și al autoarei înseși: poetul Ion Mureșan (prefața), poetul și prozatorul Robert Șerban (postfața), criticul de artă (și, totodată, poetul) Pavel Șușară (prolegomene) și, nu în ultimul rând, ci trebuia, de fapt, primul nominalizat, artistul sângeorzan Maxim Dumitraș, care semnează coperta și toate lucrările de grafică ce însoțesc paginile cărții.
Cât despre motto-ul acestor însemnări ale noastre, l-am ales nu doar fiindcă de el mi-a amintit și o ingenioasă definiție a artei, pe care Ion Mureșan o include în prefața cărții de versuri a Alexandrei, și anume: „(arta) este cea care-ți aduce aminte de lucruri pe care nu le-ai văzut niciodată”, ci și pentru că extraordinarele versuri din motto ale poetului clujean Adrian Popescu mi se pare că vin dinspre aceeași sușă a insondabilului paradoxal ca și sentențiozitatea profundă a definiției lui Ion Mureșan. Este vorba, probabil, cine știe, și de o întâlnire secretă, fastă și fulgurantă, a două conștiințe născute în substratul filozofico-poetic ardelean.
Pe de altă parte – și, cu asta, închidem aceste preparative – absurdul privind absența visului de zbor al lui Adrian Popescu s-ar putea să fie pentru Alexandra, de fapt, congruent, dacă nu chiar sinonim cu descoperirea Infernului unei vieți duse într-o existență deloc mirobolantă.
De aceea, poezia Alexandrei Mureșan este o poezie nervoasă, de notație a stărilor de o descurajantă singurătate, pe care autoarea le trăiește exasperant într-un oraș de provincie. Iată, de pildă, cum „sună” iarna cu sărbătorile sale: „O explozie de ningeri oliv pe zăpada roșu aprins./ Din balconul unui bloc comunist soarele răsare/ Întotdeauna de două ori./ Cu puțină strădanie ne vom găsi spiritul cimentat/ În dulapul putred, în spatele cuibului de viespi./ Zâmbește! Cerul ne trage blițuri pe la spate!/ Și dilemele ni se adună troiene. Existențialism./ O fanfară de capre colindă la saxofon,/ În cartierul cu moaște./ Lerul duhnește a bezea și a măr copt!/ Canapeaua din fața geamului încă mai poartă/ Urme de la gloanțele imaginare trase la Revoluție./ Și sub bradul ancorat bine de calorifer au rămas stivuite revistele Misha./ Nimic nu mai este parcă la fel./ Cobori, puțin mai jos, la următorul nivel și/ Te uiți, ca un adolescent la pubertate,/ Cum îmi trag peste glezne perechea de ciorapi roșii./ Și strigi obsesiv: libertate!!!/ Apoi îmi aduci grăbit un bol cu măsline!/ Te ajunge Ajunul din urmă, scormonind în alt corp mai tânăr,/ Primit cadou de Crăciun!” (peisaj de iarnă)
Chiar și amintirea unui moment de dragoste, care ar fi trebuit să fie percepută ca o adiere calină a unui gând de încurajare ce va fi bulversat, probabil, viața femeii singure și triste, deviază și se transformă la Alexandra nu în memorarea clipei de extaz, ci într-o tentativă de supraviețuire: „Am supraviețuit./ Și morții, și sinuciderii/ Am supraviețuit într-un timp/ În care eu mă aruncam în abis/ Și tu mă prindeai de păr, și ajungeai/ Cu mine întreagă la suprafață./Seara aceea de iarnă,/ Încălțată în cizme albastre de cowboy/ Cu franjuri./ Am coborât sufletul pe o saltea, pusa jos pe pământ./ Un carnet cu rânduri scrise prost./ Nimic nu a mai putut fi la fel de atunci./ Și tot sensul era camuflat în omul acela mărunt./ Eram jumătate lumină,/ În cortul de muselină/ Și apoi eram întuneric./ Dar am supraviețuit./ Încă suntem niște copii cu frânghii la gât/ Cumpărând amandine!” („tentative”)
O emoționantă poezie este cea cu titlul pagina 58, probabil reclama (nu, nu e reclamă, ci poeta reclamă o vamă, o bornă a vieții ei, deschisă aidoma unei cărți!), sau poate, mai bine zis, „reclamația” privind prea durerosul avans al vârstei: „s-a făcut dintr-odată un întuneric mare/ la pagina numărul 58/ o pasăre uriașă a trecut pe deasupra/ și din mers s-a ouat niște ouă mari de oțel/ direct peste pântece în ziua de Rusalii// dulcea mea fetiță, ambalajul tău are, uite aici/ o rană frumoasă, curată, rotundă, proaspătă, precisă, lucidă// uneori vor ieși din ea ciocârlii de smoală și/ vor umple cu grijă fiecare fisură ce o vor întâlni/ se vor zdruncina gardurile, zăbrelele închisorilor,/ chioșcurile din vămi și pari groși vor crește/ de după fermoare până la Starlink-ul lui Elon/ tu vei dormi într-un cartier ecvestru, pe nume Fukushima/ seară de seară vei fi David Copperfield și, ascultă-mă bine,/ niciun diluant nu o să-ți vindece rana asta deschisă/ or fi avut o oareșicare dreptate când își ziceau că ești ușoară ca tac-tu/ nu la carne, nu la oase, ci acolo în nucleus accumbens/ o supurare, o supurare usturătoare la pagina 58/ fetița molfăie plasturi, fetița râzând.” („pagina 58”)
Orice poet trebuie să-și compună funciarmente și o „memă” (cum se spune mai nou!) poetică, un credo; la Alexandra, arta poetică pendulează între amintirea dulce-crocantă a copilăriei și imaginea oribilă a calcinării: „cu poezia sub așternuturi/ mă culc/ o diger în timpul nopții/ după cum îmi ronțăiau îngerii de sub pernă/ bomboanele din copilărie/ pe care străbunica Eufrosina/ spunea că le-ar fi lăsat acolo însuși Dumnezeu/ mai puțin singură în întuneric/ și mai puțin singură în lumină,/ învelită în staniol lucios,/ în spitalul unde arșii visează/ printre degete dezbrăcate/ de amprente/ să scrie poezie.” („arderi”)
Deși se află la debut, Alexandra Mureșan nu se abate de la prescripțiile formale ale unui recueil de poezie, adică să-și zugrăvească și un autoportret (chiar așa se și intitulează poemul). Al ei este distinct, în note când ușor lirice, când ușor ironice: „sunt doar un străin în viețile lor/ chiar și în viețile mele/ sunt același străin ce nu mai vede bine,/ ca atare și-a montat aparat auditiv.// când vi se pare că mă clatin reglați-l pe tare/ să pipăi ploaia ce se prelinge în alcov,/ mă străbate un început de Alzheimer în imobilul/ în care am descuiat greșit poarta/ voind să intru prin geamul închis.” („autoportret”)
Sau cel din urmă poem, fără titlu, un fel de écorché neiertător, ca o concluzie seacă și dureroasă, pe care și-l zugrăvește, cu o sfâșietoare nonșalanță, autoarea acestui surprinzător și, totodată, încântător volum de poezie: „ea nu a existat/ niciodată / ciupindu-se zi de zi/ în salonul cu pereți goi/ și cu treaptă/ și-a inventat o dublă/ personalitate/ pe care a închis-o într-o/ biserică plutitoare/ corul cântă/ neîntrerupt/ tuburile de orgă/ ramplasează femurul/ poate circulația/ sangvină va funcționa/ ireproșabil de acum/ înainte/ și branhiile își vor/ crește alveole/ pe pluta de nuiele/ mama și tata/ pescuiesc în Delta Dunării/ un copil ce le va aduce lent/ destrămarea.”
Am lăsat la urmă observațiile despre grafica acestui deosebit volum de poezie, una dintre remarcabilele performanțe ale Editurii CHARMIDES din Bistrița. În primul rând, că el are aparența unui album – prin formatul numit landscape – ale cărui coperți cartonate și lucioase mie personal îmi amintesc strict de o carte din copilărie, tot așa, fabuloasă, semnată de Nell Cobar și intitulat Încurcă-lume, care povestea întâmplările unui băiețel cam lălâu și împiedicat.
În al doilea rând, revenind la cartea Alexandrei Mureșan, repet, admirabil tipărită (arată ca o carte-obiect), ea beneficiază, precum un fel de premiu de excelență, de travaliul uriaș al artistului Maxim Dumitraș (160 de planșe, de tablouri și de eboșe compuse cu o poftă aș zice pantagruelică, rafinate într-o policromie debordantă și surprinzător de sprințară). De aceea, aș cuteza să spun că în albumul Alexandrei Mureșan, ilustrațiile nu numai că nu sunt întâmplătoare (pentru că, în fond, ele nu se numesc ilustrații!), ci există o sincronie perfectă, dacă nu chiar simbiotică, între poemele de pe paginile cu număr impar și grafica de pe pagina de alături.
În concluzie, volumul de debut al Alexandrei Mureșan poate lumina justificat și legitim raftul oricărei biblioteci. Important este să ni se întâmple să trecem cândva prin fața acestuia!
Alexandra Mureșan, Copiii din casa de dinainte, prefață de Ion Mureșan, Pavel Șușară, postfață de Robert Șerban, Editura CHARMIDES, Bistrița, 2025