Cum să scrii un roman bazat pe un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, se întreabă Dan Perșa în cel mai recent roman al său, Recensământul morților? Iar încercarea de a răspunde îi oferă prilejul de a scrie un mic eseu: „Oare în chip realist, cum spui tu, ca și când ai fi participat la evenimente, producând un fals, deoarece tot ce știi vine din mărturisirile altora, auzite sau citite în cărți? Sau produci metafore stilizate ale autorităților, o reprezentare sensibilă a lor? Ce te îndeamnă să te așezi la masa de scris dacă nu unele sentimente care te afectează profund? Dacă nu ai un sentiment degeaba mai scrii. Pentru că a scrie este un mod de a trăi ce au trăit alții. Trăiești în suflet, simțire și cuget suferințele unor oameni. Dacă acest mod de a trăi nu ar exista, nu ar avea rost să scriem cărți. Cum ai empatiza altfel cu oamenii din cartea ta? Tu te-ai apucat întâmplător să scrii despre Canal?” (pp.14-15) Departe de a fi pur teoretice sau retorice, întrebările pe care și le pune naratorul se referă exact la romanul pe care îl avem în fața ochilor. Convenția narativă, una frecventă în scrierea romanului este un soi de mise en abyme. Un autor contemporan, care aduce în anumite detalii biografice cu Dan Perşa (inclusiv vârsta biologică pe care o dezvăluie la un moment dat este cea a autorului) realizează în timpul pandemiei de Covid 19, o călătorie în Valea Jiului, unde ascultă fascinanta poveste de viaţă a lui Andrei Radu Benke, zis Baraba, un deţinut de drept comun, devenit mâna dreaptă a comandantului unui lagăr de exterminare de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Pentru autenticitate, autorul încredinţează vocea narativă acestui martor direct la întâmplările relatate, dar filtrează totul prin propria sa imaginaţie artistică. El prezintă mutaţiile care se petrec în conştiinţa personajului său, pendularea continuă între compasiune, teamă şi oportunism, îi descrie visurile şi coşmarurile, asistă îngrozit la scene de tortură greu de suportat. Naratorul de azi, cel care consemnează mărturisirile lui Baraba (Dan Perşa însuşi) îi împrumută acestui deţinut de drept comun propria sa cultură şi propria sa sensibilitate artistică. Ascultând confesiunile lui Baraba eşti tentat să te întrebi dacă cel care vorbeşte este criminalul de drept comun care şi-a ucis rivalul în dragoste sau… Dan Perşa? Culmea este că autorul ţine să certifice replicile cele mai fanteziste ale personajului său. Scrie Dan Perşa: „Când nea Baraba s-a întors, câteva minute mai târziu, ne-a spus – şi redau exact cuvintele lui, nu cum am făcut până acum, repovestind cu vorbele mele: „ – Unii-s machiavelici şi-ţi servesc nişte lecţii de ingratitudine cruntă, deşi le-ai îmbucurat zilele într-o vreme, da-i trăsneşte amnezia şi se dau Gigi-durul. M-am învredinicit de prieteni d-ăştia pe care i-am tolerat cu tare cu tot. Că e greu să cauţi perfecţiunea într-o lume imperfectă, rămâi singur ca buha.” (p. 76) Oricât s-ar strădui autorul să ne convingă că această replică este strict autentică şi a ieşit din gura unui criminal de drept comun, a cărui meserie de bază era să omoare definitiv posibili strigoi împlântând ţăruşi din lemn în inimile unor oameni decedaţi, e greu de crezut că lexicul uzual al acestuia conţinea cuvinte precum „machiavelic”, „ingratitudine”, „amnezie”, „tolerat”, „tară” (cu sensul de defect fizic sau moral ereditar). Conştiinţa lui „nea Baraba” este plină de surprize şi revelaţii de mare complexistate. În el se înfruntă în permanenţă o tentaţie a binelui care îl ispiteşte să simpatizeze cu deţinuţii năpăstuiţi, învinsă însă mereu de teama de a-şi pierde privilegiile şi de a deveni el însuşi o victimă dacă îi dezamăgeşte pe torţionarii a căror încredere a câştigat-o cu greu.
În momentele sale de omenească îndoială sau slăbiciune, Baraba se simte însoţit de un duh al răului, diabolic, lipsit de scrupule şi de orice fărâmă de umanitate. Laşitatea, frica şi tentaţia comodităţii călduţe îl determină de cele mai multe ori să-şi abandoneze gândurile umaniste şi visurile de frondă pentru a se scufunda în sfaturile abjecte ale lui Gâbu. Replicile lui Gâbu fac parte parcă dintr-un dialog interior cu partea întunecată aflată în interiorul fiecărui om: „Crezi că oamenii cinstiţi şi corecţi ajung sus? N-ai văzut? Pe lume se înalţă numai hahalerele, bârfitorii, mincinoşii, trădătorii, mai ales trădătorii. O mică trădare şi ai scăpat. Pârăşte-i pe deţinuţi la comandant. Spune-i că fură de la popotă, de la infirmerie. Când va face o razie, va găsi ambalaje de la medicamente. Prin trădarea aceasta, condamnatul va şti că eşti din acelaşi aluat cu el. Crud, nemilos, rapace, vigilent şi îţi vei primi răsplata. ” (p. 107)
Protestul firav în numele „omeniei” declanşează un alt avânt retoric al conştiinţei răului. „Oriunde în lume oamenii de omenie sunt săraci lipiţi pământului, sunt nişte rataţi. Nişte alungaţi din societate. Nişte paria. Oropsiţi, trudiţi, istoviţi, răpănoşi. Vrei şi tu să fii ca ei? Nu obţin mărirea decât cei care calcă pe cadavre.” (p. 73)
Deşi îşi înzestrează personajul narator cu un lexic şi o complexitate a gândirii care îi depăşesc vizibil condiţia socială de condamnat de drept comun ajuns unealta forţelor de represiune dintr-un lagăr de exterminare şi este împănat cu fragmente onirice desprinse din realitatea diurnă, romanul lui Dan Perşa este unul de factură realistă. Nu ştiu dacă figura lui Andrei Radu Benke, „ exterminatoru de strigoi” a existat în realitate, aşa cum se sugerează pe ultima copertă a cărţii, nici dacă întâmplările din lagăr sunt culese de prin memoriile celor care au trăit oribilele experienţe sau sunt rodul imaginaţiei romancierului. Cert este că atât personajul, prin frământările sale morale şi întrebările pe care şi le pune, prin efortul continuu de a se desprinde din chingile răului şi fărâmele de umanism care îi înnobilează uneori sufletul, cât şi atmosfera din lagăr, cu dramele aproape insuportabile pentru cititor au credibilitate, dau o idee despre o realitate cunoscută din zecile de pagini de literatură memorialistică publicate după căderea comunismului.
Dincolo de romanul lagărului şi al atrocităţilor din timpul construirii Canalului Dunăre-Mare Neagră, Recensământul morţilor mai conţine un incipit de roman despre viaţa unui scriitor în anii pandemiei. Dan Perşa face consideraţii interesante despre climatul existent în viaţa literară din România de azi, despre rivalităţile dintre scriitori şi despre unele particularităţi ale scrisului său. Nota confesivă este atât de apăsată încât unele rânduri par desprinse dintr-o scriere memorialistică. Mai ales că nu par să aibă vreo legătură cu întâmplările descrise în poveştile lui Baraba din lagărele de muncă forţată de la construirea canalului Dunăre – Marea Neagră. : „Din pricină că romanele mele pleacă aproape întotdeauna de la realităţi româneşti, am atins puncte sensibile ale societăţii noastre, aşa că am fost, treptat, izolat. Aşa procedează unii când îi arăţi cu degetul. S-au pus tot felul de interdicţii în privinţa mea. Interidicţia de a publica la anumite edituri, în anumite reviste, am fost şters din listele de premiere făcute de jurii, am fost şters din listele invitaţilor la evenimente culturale şi când am fost invitat de instituţii aflate în afara sistemului, s-a intervenit pentru anularea invitaţiei. Acest cerc s-a strâns tot mai mult până când am fost izolat şi în comunitatea în care trăiesc, rămânând doar cu sprijinul familiei şi al câtorva prieteni. Este o mare suferinţă să te vezi izolat, să vezi că toate încercările tale se lovesc de un zid”. (pp. 8-9)
Cu certitudine, sentimentul izolării, al uitării unor scriitori, chiar şi dintre cei foarte importanţi (l-am întâlnit şi în jurnalul lui Mircea Cărtărescu) a fost augmentat în vremurile de restricţii sociale ale pandemiei de Coronavirus. Este posibil ca acel tip de izolare socială să fi atras gândurile sumbre ale naratorului acestui roman , mai ales că este puţin curios să te simţi marginalizat când exact cartea în care scrii asta e publicată la prestigioasa editură Humanitas.
Urmăresc de la debutul său, înregistrat cu aproape trei decenii în urmă, drumul lui Dan Perşa prin literatura română. Un scriitor mereu surprinzător, gata să se reinventeze cu fiecare nouă carte, care nu omite însă niciodată să-şi pună în valoare calităţile sale de artizan al stilului. Cel mai recent roman al său, Recensământul morţilor, nu face excepţie.
Dan Perşa, Recensământul morţilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2025