Banda lui Möbius (fizicienii știu despre ce e vorba!) este un model de suprafață cu o singură față și o singură margine. Ea are proprietatea matematică de a fi neorientabilă și a fost studiată inițial de August Ferdinand Möbius, în 1858. Un exemplu de bandă Möbius poate fi realizat folosind o bucată dreptunghiulară de hârtie, astfel ca unul dintre capete să fie rotit și lipit cu celălalt capăt, spre a se forma o buclă. Dacă o furnică – presupunem – s-ar deplasa de-a lungul benzii, ea s-ar întoarce în punctul de plecare, traversând toată lungimea acesteia, fără să treacă de vreo margine.
Trecem mai departe…
MÖBIUS Gallery (nu știm de ce se numește așa) este numele unei galerii de artă din Piața Amzei, aflată la parterul clădirii fostei primării a Sectorului 1. care organizează, de regulă, expoziții cu artiști tineri, vectori ai unor tendințe moderne (și de multe ori insolite) ale artei românești contemporane. Inițiativele galeriei sunt aidoma exemplului de mai sus, cu furnica impasibilă, care se întoarce, de fiecare dată în punctul de plecare. Practic, fiecare expoziție succede, prin inedit și provocare, unei alteia, aproape la fel, contribuind la apariția unui șir nesfârșit de evenimente și performance-uri deosebit de atrăgătoare, orientate cu precădere către arta tânără.
Unul dintre cei mai interesanți membri ai acestei originale „bande” (de la) Möbius este basarabeanul Andrei Gamarț, pictor, ilustrator de carte, dar și poet și cantautor. Născut în 1980, a venit, în 2008, de la Chișinău la București, încercând să se integreze lumii și vieții culturale de la noi. După numeroase expoziții în Capitală și în țară, dar și la Chișinău, unde a revenit ca artist după 16 ani și, după numeroase experiențe și variații tematice specifice unui artist tânăr, Andrei Gamarț a devenit un nume sonor al artei românești.
Fiecare ciclu de lucrări are povestea lui. Cum ar fi, de pildă, Orbirea („Între 2017-2018 am avut un moment somatic, patologic, cu pierderea vederii la un ochi. Ulterior, după investigații, am aflat că este scleroză multiplă. Și am avut o experiență vizuală neobișnuită, la debutul bolii, care a durat aproximativ două luni. Vedeam lucrurile, doar luminile puternice se estompau. Am ieșit într-o seară pe balcon și am văzut orașul noaptea, dar fără nicio lumină. Treptat, începeam să văd lumea altfel. […] Apăruse la un moment dat teama că îmi voi pierde vederea pentru totdeauna, la un ochi, dar puteam să lucrez și doar cu un ochi, dacă ar fi fost să fie. Cert e că experiența în sine m-a schimbat. Sunt mult mai atent la ceea ce văd. Îmi dau seama că imaginea e în schimbare, că nu e fixă.”) Sau Zile și Nopți, când a vrut să realizeze o serie de 14 lucrări de grafică, care să fie un soi de jurnal creație al artistului despre cele șapte zile și șapte nopți ale Creației. Dar nu cea divină, ci aceea a lui, personală, cu frământările și caznele de a defini procesul de creație, o creație necesarmente originală, cu marca indelebilă a idealului unor potențe demiurgice. Însă, sinceritatea frustă şi lipsa totală de menajamente în exigenta sa autoexaminare, au avut drept consecinţă blocarea completă, la un anumit stadiu, a procesului creativ. Artistul s-a oprit înainte de a trece la cea de-a 13-a lucrare, abandonând pentru totdeauna ideea de a finaliza ciclul. El are şi o explicaţie care ar trebui să facă lumină în ceea ce priveşte atitudinea lui radicală: întotdeauna, este necesar ca artistul să lase în demersul său un anumit spaţiu conceptual neocupat, o anumită oportunitate nevalorificată, pentru a-şi sublinia umilinţa în faţa necunoscutului şi a absolutului; aceea este „zona crepusculară” în care intenţiile sale, potenţiale prin chiar natura lor, se pot întâlni cu râvna euristică a privitorului, prezervând şansa operei de a comunica într-un registru deschis. Opera aperta.
După acest „eșec”, i-au trebuit doi ani, spre a se recompune și de a reveni în fața planșetei sau a șevaletului; și astfel, a simțit nevoia să-și măsoare din nou forțele cu el însuși. Numai că de data asta, și-a ales ca temă violența. Violența unei realități față de destinul artistului, dar, se pare că acest teribil efort de recalibrare sufletească a sensibilității, în raport direct cu agresiunea, nu doar că l-a stors de puterea creatoare, dar l-a și intoxicat, pentru că, neavând niciun fel de miză exterioară, cu alte cuvinte, niciun mesaj de transmis, ci doar dorinţa de a cunoaşte limitele strict personale până la care se poate autointoxica cu veninul brutalităţii şi al siluirii spirituale împinse la extrem, Andrei Gamarţ a cunoscut şi de această dată dezamăgirea. Şi nu o dazamăgire oarecare, pasageră, ci una care l-a ţinut departe de munca sa aproape patru ani de zile… Realmente, extrem puternică firea acestui strălucit artist basarabean! Pentru că nu s-a lăsat aruncat în hăul disperării și al depresiei.
Și iată că „remontada” a avut loc odată cu expoziţia din 2011, intitulată The Counter Realist, deschisă la Palatul Ştirbei de pe Calea Victoriei din Bucureşti. Aici, a expus 34 de lucrări, majoritatea de grafică, restul fiind picturi (acrilic pe pânză), toate realizate într-un interval de şase luni. Toate stând mărturie în faţa privitorilor despre frustrările unei sensibilităţi ostracizate, care nu mai putea să accepte realitatea aşa cum este ea, ci, dimpotrivă, era decisă, să i se opună cu toate puterile, să fie în chip făţiş contra ei.
Lumina este o altă temă a lui Andrei Gamarț, pe care a început-o în 2013, când a avut o revelație: ea, lumina, „este cea care leagă lucrurile”. În concepția artistului, totul e lumină; vizibilul și invizibilul sunt legate printr-un otgon de lumină.
De la acea revelație, spune artistul, „m-am tot învârtit în jurul ideii de lumină și am constatat că, de fapt, tot ce vedem noi se datorează luminii; ea este cumva intermediarul dintre conștiința noastră și lucruri. Se ivesc ocazii oriunde și oricând să vezi lumina și schimbările ei elementare. De exemplu, cum se vede cerul schimbat peste zi.” Iar, prin asta, i-a crescut mugurele reflexului de a vedea lumina în toate formele ei. „De fapt – continuă el – lumina e, pentru mine, mai mult un mediu. Ea intermediază ce noi vedem și ceea ce gândim. Noi gândim în imagini, iar imaginile sunt o reflexie a lucrurilor. Eu încerc să arăt lumina în lucrările mele ca să creez un efect, de reflexie, de eclipsă, de lumină care se ascunde și se arată, care învăluie. Pe mine, mă mișcă să văd ceva luminat într-un anume fel, neobișnuit, ca și cum lumina nu are o sursă a ei, ci emană dinăuntrul lucrului. E ca o cupolă peste toate, în strânsă legătură cu materia.” Este exact ce i se întâmplă și cu memoria. Memoria are pentru el – la fel ca banda lui Möbius – un parcurs de la un punct final la cel incipient, e un mers înapoi. Și invers ! Ceea ce, fizic, i se întâmplă și în atelier. „Când lucrez – spune el – nu lucrez doar foarte aproape de pânză, trebuie să fac niște pași înapoi, ca să o văd întreagă. Cam așa funcționează memoria pentru mine. Trebuie să iau distanță față de lucruri, față de lume, ca să o văd întreagă.”
Expoziția lui cea mai recentă, firește de la Galeria Möbius (care îl reprezintă în București), se numește Chimera. Ea cuprinde, așa cum o arată și titlul, un ciclu de viziuni noi ale pictorului, dar nu unele serafice, ci unele cu accente întunecate, de o stranietate nevrotică. Un fel de argumente per contrario asupra luminii. Jocul diabolic și tulburător între întuneric și lumină, pe care îl fac, aidoma unui dans sinistru, personajele sale, frecvent feminine, ce reușesc să inducă senzația de așteptare a apariției unor creaturi fantastice. În fața acestui miracol halucinant, în care toate ființele au o aură de himeră, cu o frumusețe înfricoșătoare, dar cu contururi ad libitum, fiecare privitor dă măsura interpretării sale. Ele amintesc, într-un fel – fiindcă, Andrei Gamarț își sondează adâncimile terifiante ale fanteziei – de Elegiile duineze ale lui Rilke, unde fiecare Înger e înfricoșător. În fapt – ca o realitate ce pare că se ascunde în spatele aparenței – lucrările din expoziția Chimera sunt construite și țesute pe canavaua haosului în care trăim. Acea născocire antropo-lingvistică numită haosmos! Un haos cosmic construit de om; de aceea, el are în centrul său omul, adică Omul. Sau, cum limpede se exprimă curatorul expoziției, Michele Bressan, „(pictorul) așază pe un piedestal niște exponate, relicve ale cotidianului concret și mental și le imersează într-o lumină unică (n.n. un clar-obscur fulminant!), așa cum nu am mai văzut, lăptoasă, densă, de vis lucid”.
Dar, cum spuneam, Andrei Gamarț este și poet, și ilustrator de carte, și cantautor…Tot ce ai văzut se va împlini este noul volum de poezie, apărut de puțin timp la Editura OMG și care include poeme scrise în anii din urmă. „Am vrut ca această carte să pară ca un jurnal, să comprim în ea un timp” – mărturisește, într-un interviu, autorul. Apoi, ca o profesiune de credință: „Eu încerc, prin ceea ce fac, și prin pictură, și prin poezie, să fixez ce văd, să fixez un timp. E foarte dificil să fixezi o imagine, fiindcă lumea în care trăim sau pe care o văd eu este întotdeauna mișcată. Ceea ce e bine, pentru că o imagine mișcată poate fi supusă mai multor interpretări. Imaginea la care eu aspir, pe care eu aspir să o creez, ea trebuie să aibă această însușire: să fie mișcată.” A debutat cu volumul de poezie Roşul comun (Arc, Chişinău, 2001), publicat în urma unui concurs câștigat, a urmat Măsura aproapelui (Museum, Chişinău, 2004), iar, în 2007, a publicat samizdat volumul Eu spun dragoste. În tot acest timp, a dus poezia spontan, pe străzile din Chișinău, fiind unul dintre fondatorii grupului literar Humanzone, care milita pentru lectura în spații publice.
Așa cum aflăm dintr-un interviu acordat acum un an Alexandrei Tănăsescu, de la Cultura de dubă, pictorul petrece aproximativ opt ore pe zi în atelierul său. Pictează în intimitate, fără martori, ascultând muzică clasică, rock psihedelic, muzică electronică, muzică suedeză și islandeză, dar și muzică minimală. În rest, își împarte timpul între familie (are două fete superbe!) și jobul de grafician la Editura Trei, unde realizează coperți de carte. În trecut, a mai lucrat ca grafician la Humanitas și la Litera și tot el a semnat coperțile colecției Anansi. World Fiction, pentru editura Pandora M.
Andrei Gamarț reprezintă cazul admirabil de artist polivalent, care aduce în țara lui străbună farmecul sublim al Moldovei de peste Prut… Dar și dovada că „banda lui Möbius” este extrem de valoroasă!