Dosarul de Vasile Iancu, Editura Sedcom Libris, Iași, 2025, 264 p., Peste Tiras de Vasile Iancu, Editura Alfa, Iași, 2025, 282 p.
Vasile Iancu are harul și știința dozării unor relații tensionate între personaje simbolice pentru perioada anilor 1950-60. Cum își poate urma viața cursul firesc, când Calancea, Tobar Calancea (șef la cadre, fost securist de nădejde), stă la pândă și acționează pentru a curma firescul ei, prin intermediul unui dosar atotputernic? Citatele din Hannah Arendt, Alexandre Dorozynski, Thierry Wolton, Timothy Garton Ash, puse ca moto, chiar faimoase, de referință, parcă le privești în alt fel după lectura romanului Dosarul. Autorul, scrie Ioan Holban în prefață, are „o logică narativă fără cusur, în stare să transfere între planurile narative „substanță epică și sens”. Este de remarcat elogiul adus, litotic, de scriitor câinilor, necuvântătoare neschimbătoare (p. 137, 175, 220), prieteni statornici ai omului în timpuri de crunte trădări, când firea omenească este greu încercată de istorie, când oamenii abrași fac legi și fărădelegi, în vreme ce alții au seninătate și priviri ațintite spre momentul izbăvirii: „Cu inima cât dovleacul cel copt. Că acel moment, negreșit, va veni. Ticăloșia are și ea un sfârșit”.
Celălalt roman al lui Vasile Iancu, Peste Tiras, este constituit mai degrabă ca un amplu reportaj, cu accente autobiografice, o incursiune a ziaristului Ioan Valera în Basarabia de după 1989, în redacții de gazete, în podgorii, în locurile obișnuite ale moldovenilor de peste Prut, dar și în istoria controversată a dizidenței anticomuniste și anti-URSS ori în luările de poziție ale activiștilor bolșevici separatiști.
Vorbitorul de umbră. O poveste/ El hablador de sombra. Una historia de Valentin Talpalaru, col. Cuvinte migratoare, Editura Junimea, Iași, 2025, 180 p.
Cu o recuzită mai degrabă minimală (vezi poemul Carte confort minim), cu oarece repetiții bine ritmate (cu dor de „leru-i ler”, dar și de altele), Valentin Talpalaru dă naștere, în poezia sa, unor incantații în care intervine câteodată insolitul: „Această pasăre nu a zburat niciodată:/
A tras-o cântecul în jos ca o piatră.// Uite, printre lacrimi, înoată pe cer/ îngeri mame, îngeri copii, leru-i ler…/ Cântă şi tu. Mori sau cânţi e totuna./ Stă în baltă până la ţâţe şi luna.” (din poemul Pasăre mirată).
Elementul acvatic (amniotic au ba) revine în poezia lui Valentin Talpalaru ca lacrimă, baltă, fluviu binefăcător, cu toate cele trei brațe ale lui, amintindu-ne povești și cântece de început de lume, ori chiar dinainte: „Cuvioase, trestiile/ s-au oprit înţepându-le ochii/ ca nişte cuţite:/ «Şi nouă cine o să ne mai dea nume? Cine/ ne va cunoaşte când vom opri pescarii? »/ Fetele au încins hora: «Vasiliok! Vasiliok!»/ Pletele le zburau ca nişte şopârle de fum/ şi dintr-o dată tăcere. Nimeni/ nu se mai bucura, nimeni/ nu mai cânta. Pescarii/ s-au strâns în braţe/ până au devenit unul, femeile/ şi-au înnodat pestelcile/ şi broboadele/ care au cuprins un singur chip,/ apoi El şi Ea s-au întors către apă,/ au făcut semnul crucii/ şi s-au făcut una cu ea. Rodion/ a înţeles că pescuise în sângele lor,/ în carnea lor, mama Delta erau ei… / Şi s-a culcat cum altădată Omul blând/ pe crucea Deltei, cu o mână pe Chilia/ cu alta pe Sfântul Gheorghe/ şi fruntea-n Sulina. Iar apele/ au început un cântec de leagăn,/ şi Sfânta Fecioară ţinea în poală oamenii/ şi apele:/ «În numele Chiliei, Sulinei şi-al Sfântului Gheorghe,/ Amin…»” (din poemul zece).
Traducerea în limba spaniolă îi aparține Simonei Ioana Leonti, iar prezentarea volumului Cristinei Scarlat.
Flăcările amurgului de Radu Ulmeanu, Editura Eikon, București, 2025, 78 p.
Ca și la Bacovia, unde amurgul era cuvântul cel mai frecvent întâlnit, și aici, în poetica lui Radu Ulmeanu, amurgul rimează cu toamna, plecarea, trecutul, dar flăcări mocnesc totuși ici și colo.
Poemele, mai scurte sau mai lungi (mici grupaje poetice), poartă titluri precum: Octombrie, Sonetul plecării incerte, A fost, Poveste, Pastel, Pe străzile toamnei, Tăceri asurzitoare, Murmurul fără sfârşit. În prefața O definiție a poeziei, Zenovie Cârlugea remarcă: „Emisia lirică este de o reflexivitate înăbuşită la maxim, cuvântul drămuit schiţează marile obsesii într-un limbaj minimalist, oarecum reticent: «Nebunie,/ cântecul poeziei». Amintind de textele niponului Basho Matuso, părintele haiku-ului, unele micropoeme tind către estetica expresivă a acestei specii de poezie fixă: «Bate un gong/ începe spectacolul/ cu sfârşitul lumii». Sau: «Spaţiul se dilată/ şi stelele mor./ Cântecul/ prinde rugină».
Totuşi, «Cât patos/ în cântecul/ păsării»!
A se observa că micropoemele – prin elipsă, metonimie, metaforă – se materializează într-un limbaj nominal, substantivul condensând înţelesuri şi sensuri, deseori fără verbalizare, cu maximă economie de cuvinte.”
Volum ilustrat de Mihai Olos.