Nu despre neant este vorba aici de Nicolae Teoharie, col. Cartea Româneas-că de Poezie, Editura Cartea Românească, București, 2025, 87 p.
În poezia lui Nicolae Teoharie, granițele nu-s deloc clare, stricte, se pot trage dintr-o parte într-alta, haihui sau întemeiat, de vreme ce „«un arin, un catâr și un șarpe/ am chemat eu să mă ajute să trag lumea/ de dincolo pe malul nos-tru, în sat. aici»” (din poemul lumea de dincolo) sau „am tras cerul mai aproape și atunci lumina/ a țâșnit din tufiș. simțeam că nu-i a bună/ și da, am avut o zi proastă: pâinea arsă, ceaiul prea fierbinte, mama într-un sicriu” (din poemul o zi proastă, care dă și titlul celui de-al treilea grupaj). Exemplele pot continua – începând, până la urmă, chiar și cu titlul ales pentru acest vo-lum, al nouălea publicat de Nicolae Teoharie în ultimii 27 de ani. Rezultă, din această blurare a granițelor, un suprarealism de bună factură. Mai precis, consideră Angelo Mitchievici, cel care semnează prefața volumului: „baco-vianismul de pornire a fost metisat cu o doză de suprarealism şi trecut prin vămile neomoderniste ale lui Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, luând de la acesta din urmă o ironie înaltă, speculativă, şi chiar mai departe cu un ludic care are ceva din optzecismul astăzi istoricizat”.
Volumul conține – dincolo, bineînțeles, de prefață – poemul bacovia în iar-nă și grupajele: mici fragmente din dezordinea inimii, lupul de apartament, o zi proastă, femeia de lună.
I-am scris lui Brauner un poem de Angela Baciu, col. Cartea Românească de Poezie, Editura Cartea Românească, București, 2025, 138 p.
Privită cu simpatie și primită cu elogii, noua carte de poezie a Angelei Baciu accentuează recurența unor secvențe senzoriale („iar mă doare stomacul”, „îți aprinzi o nouă țigară/ și îți potrivești perlele/ de la gât/ vorbești uneori cu nana/ în gând/ sau nu vorbești deloc/ doar scrii”, „cal despicat/ în patru/ fân-tâni secate/ cruci secerate/ iar îmi fac cruce// imagine din tren”) din care se recompun și se răscompun universuri care sunt, după cum scrie Savu Popa în prefața sa (Între absurd și melancolie), „asimilate de metabolismul insoli-tărilor, care conferă un parfum nostalgic închipuirii și evocării deopotrivă”.
În opinia lui Adrian Alui Gheorghe, poeta „provoacă o reorganizare a realu-lui, lăsând imaginile să vorbească singure, obligându-le să disloce concretul, așa cum îl cunoaștem”.
Orașul albastru de Ana-Maria Vințan, col. Debut la Cartea Românească, Editura Cartea Românească, București, 2025, 44 p.
Debutul unei jurnaliste active în vremea efervescenței post-1989, acum (de decenii, deja!), avocată.
Constanța, orașul cu dor de valuri și de mare, „un oraș acuns sub o feregea de mătase”, stârnește varii afecte & efecte colaterale, care ajung să fie titluri de poeme – substantive cu toatele (Spaimă, Furie, Fantasme, Tăceri, Vo-luptate ș.a.m.d.). La finalul volumului, poemul Roma, loc de desfășurare pentru „vedenii pe pânze de umbre și pini”.
În siajul necuvintelor, avem parte, în volumul de debut al Anei-Maria Vin-țan, de un potop de formulări similare: „altar neștiut” (p. 6), „întreaga neiu-bire a nopții” (p. 18), „ca o prezență nesfârșită” (p. 25), „de neînțeles” (p. 31), „negândite” (p. 37), „neștiute” (p. 37), „nesfârșite” (p. 38), „urâțenia ei era nemărginită” (p. 40) ș.a.m.d. Dincolo de recuzita lirică obișnuită – „spații goale”, „cuvinte trufașe”, „dimineți umede”, „străzile înnoptate”, „privirea blândă” etc. etc., musai în tandem – găsim un filon de aur: „E nemișcarea, neînceputul crud și liber al copilăriei”, „Voi exila atunci moartea dincolo de buza falezei,/ pe străzile oraşului submarin păzit de stabilopozi,/ acolo unde toţi copiii înecaţi şi-au găsit adăpost”, „Mi-am îngropat copilăria pe-o stradă lungă în drum spre mare”, „Alcătuieşte-mă iar din nisipul unei mări încă negândite/ şi nu mă pedepsi orice aş face,/ arsă de soare, cu părul înalt până la cer,/ de mână cu toţi copiii pe care-i voi naşte” (din poemul Naștere). Co-pilăria este filonul!
Jurnalul așteptării de Dan Stanca, ediția a doua, col. Cartea Românească de Proză, Editura Cartea Românească, București, 2025, 512 p.
Ar fi interesant de văzut ce s-a schimbat de la prima ediție (Editura Tipo Moldova, 2014) a acestui amplu și complex roman, cu trimiteri la biografia lui Dinu Pillat, dar și la prezentul continuu, cel al eternului Horia, personaj paradigmatic, autobiografic, regăsit în (mai) toate scrierile autorului. Cele 4 capitole, relativ egale ca pondere (mai concis fiind cel dintâi, dar nu cu mult), ar fi: Nani și Horia, Teo și Mihai, Olga și Carol, Maria.
Este un truism că Dan Stanca nu demonizează demonicul și nu divinizează divinul – se ferește, vorba aceea, ca dracu’ de tămâie de așa ceva. Dimpotri-vă, deliberat, în proza sa, este un tangaj, palpitant și captivant, care duce la răsturnări de situații și de semnificații – vezi cum impetuoasa Nani, cea care folosește, contra iubitului ei, Horia, ciocanul ca pe o armă aproape ucigașă, rănindu-l la cap, va trece, spre finalul romanului, spre ingenua Nani, neștiu-toarea purtătoare în pântece a unui „rod divin”, un heruvim gelatinos, cu multe perechi de ochi, după extirparea căruia moare și ea, lin, căci și moartea poate fi doar o adiere, o boare îmbătătoare. Sunt, pe măsura obstinatei pro-pensiuni spre spiritual, presărate de autor, ici-colo, lumini care apar și nu se sting, focuri ce acționează selectiv, delimitat, iscate aparent fără cauză. Este posibil, poate chiar mai frecvent întâlnit în proza lui Dan Stanca, și drumul invers: unii „îndrăgostiți de Absolut”, cum este și rămâne Alexandra Cristi-an, cum a fost și Horia, derapează absorbiți spre gros și grosolan (termeni de regăsit cu asupra de măsură aici, în roman, chiar pe aceeași pagină!), eșuează fiind neaderenți pulberii de stele, lumii ideilor, sferei evanescente, inefabile, a luminii imanente, a focului interior. Delimitat, focul.
Răzvan Voncu vede în Dan Stanca un prozator de excepție, care „scrie ro-mane încărcate de spiritualitate, infuzate de o tematică umană profundă, fără a fi o clipă ridicol, exaltat sau eseistic”.
Oriîncotro de Cristian Liviu Burada, col. Cartea Românească de Poezie, Editura Cartea Românească, București, 2025, 74 p.
Oriîncotro ar privi ori s-ar gândi, poetul vede iminența sfârșitului: „Ştim – îmi şoptesc câţiva arhangheli fără noroc/ Încă prinşi în strânsori de icoane – ştim că te doare/ Dar trebuie să înţelegi că la un anume soroc/ Suntem obli-gaţi să facem un fel de salubrizare/ Şi te vom scăpa foarte uşor/ De ceea ce nu-ţi mai este folositor// Cu zilele care ţi-au mai rămas din întâmplare/ Poţi să plăteşti un festin unde să te bucuri zgomotos/ Fără să mai fii apăsat de cele care/ Nu ţi-au fost nicicând de vreun folos” (din poemul Festin).
Cât despre poet…, spunea și Nichita („Poetul ca și soldatul/ nu are viață personală”), o spune acum, în versiunea sa, și Cristian Liviu Burada,: „eu sunt un fel de clepsidră/ Prin care se scurg vieţile celor ca tine/ Dar vezi tu – a continuat – eu nu mai pot avea propria-mi viaţă/ Fiindcă mă ocup zi şi noapte fără odihnă cu cititul în semne/ În semnele pe care le lasă să curgă firele de nisip/ ivite între respiraţiile voastre” (din Pluta Meduzei cu poet). Chiar și în naufragiu sau în alte situații extreme, poetul întreține speranța și vede ceea ce e, îndeobște, e de nevăzut – limanul izbăvitor.
Poezia lui Cristian Liviu Burada din volumul oriîncotro este prezentată elo-gios de Horia Gârbea și de Adrian Alui Gheorghe.