„Compoziția” Istoriei critice…, opțiunile de evaluare, autorii „de dicționar”
„Compoziția” Istoriei critice a literaturii române (cu termenul instituționalizat școlărește) merită toată atenția. Interpretate corect, proporțiile ei interne ajută la buna înțelegere a unei opere inevitabil complicate, asemeni întregii categorii, căci „macroistoriile” se dezvoltă obligatoriu ca structuri ramificate și supraetajate, apte să transpună narativ și exegetic polimorfismele proliferărilor scriitoricești, iar inventarierea de lungă durată conduce oricum la acumulări vaste, greu de sistematizat.
Pe de altă parte, „compoziția”, partiția și proporțiile nu oferă explicații infailibile, așa încât se cuvin examinate la rândul lor, tratate cu discernământ, „cu un grăunte de sare” (vorba din vechime). Numărul de pagini acordat unora-altora nu e neapărat și întotdeauna semnificativ. Depinde nu doar de valoarea autorilor, ci – bunăoară – și de întinderea operelor sau de alte lucruri care se cer discutate. E de la sine înțeles că pentru a-i comenta fie și pe scurt pe prolifici nu poți fi la fel de concentrat ca-n prezentările laconicilor. Cutare carte a rezultat dintr-o experiență anume, obligatoriu de relatat, ceea ce extinde paragrafele, generând uneori disproporții care pot fi înșelătoare. Și câte și mai câte…
Însă inegalitățile bine motivate nu anulează relevanța opțiunilor mari: chiar dacă alocările de spațiu exegetic nu se pot calcula riguros, istoricii literari – ca și ceilalți, ai tuturor domeniilor – își proporționează totuși panoramele în primul rând în funcție de importanța pe care o acordă epocilor, generațiilor, grupărilor, autorilor. Valabil și-n cazul panoramei lui Nicolae Manolescu, dincolo de aproximații și ținând cont de profilul autorului. Personalitate foarte liberă, dedat la frazări lejere, cu doze considerabile de improvizație subiectivă, „subiectivistă” – dar, nota bene, cu substructuri și ele caracteristice: inteligență ascuțită, raționalitate, coerență conceptuală și demonstrativă, fie și preponderent spontană și intuitivă. Autocotrol programatic mai degrabă limitat, compensat de mobilitatea argumentațiilor, de capacitatea de repliere, de reluare și de reformulare, în datele unei viziuni cuprinzătoare fixate în timp. Și serios (de cele mai multe ori), și capricios (mai rar!), cu simțul dreptății, dar și cu clipe de cinism, la fel ca-n viață, în lumea literară, culturală, universitară și-n cea publică, politică, om „de bază” și de încredere în cestiunile importante, conștiincios, parolist, dar și cu subiectivisme firești, uneori îngroșate de note „vedetistice” speciale, temperate de o doză sănătoasă de relativism și de simț al umorului, bine exersat în jumătatea a doua a vieții, încât îi colora multe replici.
Istoria critică… acest tip de autor a scris-o, sigur că responsabilizat suplimentar de angajamentul într-o asemenea antrepriză de mare anvergură și de grea semnificație.
Nu știm dacă va fi gândit de la bun început întregul proiect, anticipându-i „compoziția”, volumetria ansamblului. Ar fi sau ar fi fost extrem de interesante eventualele planuri de lucru, schițe de parcurs, ciorne, inventare de nume, completări și eliminări. Nu par să se fi păstrat, dacă au existat: Nicolae Manolescu nu acumula fișe, dosare și teancuri de hârtii, în afara caietelor mai vechi cu notații de lectură și reflecții menționate pasager în Teme și-n amintiri. Fondul de manuscrise depus la Biblioteca Județeană din Bistrița conține versiuni „de mână” ale cărților sale și ale cronicilor din România literară, cursive, frazate fără ezitări, „dintr-o suflare”, pe jumătăți de „coli de scris” (standardul cuantificat mai târziu drept hârtie A4), fără aspect de texte „în lucru”, cu intervenții puține, căci așa scria criticul. Alte ajustări le-a operat la transcrierile ulterioare ale recenziilor, la fel de îngrijite, perfect citețe, caligrafice, trimise deîndată la revistă, unde erau dactilografiate și-și urmau traseul redacțional și apoi tipografic (sub rezerva altor posibile restituiri documentare, cu șanse – estimez – mici de a se produce…).
La start, în prima etapă de redactare, se-ntindea înainte un drum lung până la secolul al XX-lea, cel mai amplu și bogat-ramificat din istoria domeniului, incluzând literatura cu care Manolescu fusese și continua să fie contemporan. Avea atunci, în 1986-1987-1988, imaginea celor circa 4 decenii postbelice. Regimul comunist se adâncea într-o criză profundă, până la distribuirea alimentelor pe cartele și la reducerea drastică a alimentării gospodăriilor cu apă, curent electric și gaze pentru încălzire și pentru gătit, dar fără un final previzibil. Cum să anticipezi – la scară macro-socială – situația de peste câțiva ani a țării aflate sub un sistem totalitar degradat, ajuns la o fază convulsivă? Și – culturalmente vorbind – la ce să te aștepți în materie de presiuni și restricții ideologice? Concret: cum să proiectezi o istorie literară integrală, adusă la zi, când cenzura interzicea de pe-o zi pe alta autori, de pildă pe cei emigrați, „fugiți” în Occident, și cărți indezirabile ale celor rămași pe loc, considerate subversive, cum și erau de fapt? Dat fiind profilul lui Nicolae Manolescu, stăpân pe materie, dar și obișnuit să avanseze cronicărește, pas cu pas, aș înclina să cred că nu-și proiectase Istoria… inginerește sau ca un arhitect care trasează toate liniile viitorului edificiu pe planșetă ori pe ecranele de astăzi, cu ajutorul programelor grafice specializate, și apoi trece la „execuție”, respectând cu strictețe cotele calculate inițial.
Diferențele dintre volumul I, cel publicat în 1990, în care „romantismul” era tratat incomplet, și versiunile din 2008 și 2019, din edițiile integrale, cu noi asamblaje, inversiuni și comprimări de secvențe, eliminări de autori mărunți din titlurile de capitole sau subcapitole, păstrați doar în text, indică o recalibrare dintr-o perspectivă mai „de sus”, cea de după 2005, de la reluarea redactării, poate și ca efect al raportării la masivul corp întregitor al cărții. Un argument în susținerea regândirii pe parcurs a proiectului ar putea fi și soluția listelor cu Autori de dicționar, inexistentă în volumul I, în care mărunțeii din zorii literaturii au acces în textul propriu-zis al Istoriei critice… Dacă ar fi existat de-atunci o decizie de coborâre a minorilor în …dicționar, am fi văzut-o activată. E-adevărat că începuturile, cum altfel decât șovăitoare, fără autori gata-profesionalizați și fără opere de vârf, nu pot fi reconstituite fără garniturile de pionieri naivi, minori cu merite majore, dacă putem pentru ca să zicem așa! Rămâne un fapt că Autorii de dicționar apar abia în secolul XX, în edițiile 2008 și 2019, probând recalibrarea Istoriei… din mers. Nu poate trece drept contra-argument ideea că ar fi fost nevoie de o asemenea soluție abia după dezvoltarea arborescentă a literaturii: criteriul clar, deși neexplicat, al clasării doar în …dicționar e valoarea autorilor, cărora nu li se pot aplica măsuri duble în aceeași panoramă totalizantă.
Așadar și în prelungirea observațiilor deja formulate, „compoziția” Istoriei critice… ne indică opțiunile mari de evaluare ale autorului:
capitol concentrat, 64 de pagini, despre Literatura medievală, cu incertitudinile ei de categorisire (Manolescu are grijă să arate că Grigore Ureche a făcut efortul „de a crea istoriografia în limba română” și că a scris „o operă clasică de proză istorică” – 2008, p. 53, 58);
încă o etapă de pionierat pe scurt, 54 de pagini, despre Neoclasicism și iluminism, cu primii poeți moldoveni și munteni, Budai-Deleanu și alții;
mai pe larg, 209 pp., despre „romantismul” pașoptist, cu mai mulți autori;
doar 94 de pagini pentru „junimism” (fără caracterizare tipologică sintetică), dar nu pentru a defavoriza etapa de vârf a secolului al XIX-lea și a întregii literaturi române (cu concurența sau concurențele știute…), ci fiindcă sunt tratați doar Maiorescu și „marii scriitori”, fără acceptarea și a altora, livrați cu toții …dicționarului;
cu favorizarea modernismului și a neomodernismului laolaltă, în 426 + 418 pagini, poate mai ales a contemporanilor și congenerilor săi, ai lui Manolescu – opțiune de gust sau de solidaritate scriitoricească, deci subiectivă, sau versiune neomodernistă a obiectivității;
cu defavorizarea postmodernismului literar, doar 110 pagini, poate ca efect al obiectivității neomoderniste, cu posibil subiectivism filo-postmodern din partea celui care face aceste constatări (!…), deși e incontestabil că majorității autorilor selectați, deci considerați valoroși, li se aplică un tratament expeditiv;
și mai sunt și categoriile de completare, în scurte secvențe strict consemnative și enumerative: autorii de literatură pentru copii și tineret, memorialiștii, traducătorii etc.
De reflectat și asupra extinderii contemporaneității până la data edițiilor complete: față de cele circa 4 decenii postbelice de până către finele anilor ’80, perioada urcă la 6 și apoi la 7 decade. Manolescu indică anul 2000 ca limită de sus a Istoriei…, dar vorbește și despre așa-zișii „douămiiști” și despre alte subiecte mai dincoace…
Insist preț de încă un paragraf asupra „codelor” cu Autori de dicționar care încheie secvențele mari ale secțiunii Secolul XX: 1840-1916 (interval luat de hăt!, de dinainte de mijlocul lui XIX, încât să fie incluși junimiști minori…), 1916-1947 și 1947-1989 (După 1989 sunt alese 9 nume în 2008, 11 în 2019, cu 1 eliminat din ultima variantă și 3 promovate – detalii în cronica mea de atunci, în Luceafărul de dimineață, nr. 3, martie 2020).
Va rămâne o bizarerie. Formula înlocuiește fireștile liste de nume din frazele fie introductive, fie concluzive ale tuturor panoramelor literare sau ale altor arte, încheiate adeseori cu „și alții”. Simpla mențiune în acele inventare complementare, în contexte de deschidere sau de închidere a unor etape de evoluție, constituie o recunoaștere, măcar ca participare la narațiunile mari, cu contribuții la metabolismul general nemaiexplicitate, dar astfel presupuse, cu eventuale roluri în grupări semnificative, acolo unde ele sunt indicate și urmate de „reprezentanți”, fără să fi fost ei tenorii, dar iată că au contat. În schimb, soluția Autorilor de dicționar, ordonați alfabetic, ceea ce obscurizează inserția lor cronologică în peisajele de epocă, nu rezolvă nimic, nu contribuie la diversificarea descrierilor, sunt doar succesiuni de nume fără nici o plasare în scenariul istorico-literar. Cu marele dezavantaj suplimentar în ce-i privește pe contemporanii care au avut motive să se simtă vexați de această declasare. Pe cei vechi n-avea cum să-i deranjeze…
De ce n-o fi renunțat Nicolae Manolescu la listele …de dicționar în 2019? Așa cum am aflat cu toții despre nemulțumirile unora-altora după ediția 2008, îi vor fi ajuns și lui la ureche. Mulți dintre cei în cauză, dacă nu toți, puteau fi ușor recuperați în narațiunea principală…
O bizarerie, într-adevăr!