„Intermezzo”: 1966/ 2026
Două – de fapt – „intermezzo”-uri în această „revizitare” în foileton a operei lui Nicolae Manolescu.
Primul – aici, provocat de o anumită recuperare documentară.
Al doilea – data viitoare.
Pe 23 ianuarie 2026 s-a dat la Ploiești, faimoasa urbe revoluționară, o adevărată „lovitură de presă culturală”.
După cum se știe, doar ziarele de mari tiraje (pe unde mai sunt!), televiziunile (peste tot) și „site”-urile de dezvăluiri sau tiribombe politice (de când cu Internetul) comit „hit”-uri mediatice.
De astă-dată, „bomba” a detonat în mica revistă de minuscul tiraj – dar care poate fi „accesată” prin „rețeaua globală” – Atitudini, editată de Casa de Cultură „Ion Luca Caragiale” a Municipiului Ploiești.
Redactor-șef: criticul și istoricul literar Dan Gulea.
Scotocitor de arhive și de fonduri documentare din bibliotecile publice, el a făcut o descoperire extraordinară: s-a păstrat acolo, în urbea Republicii de la 8 august 1870, în Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga”, a Prahovei, un exemplar din Revista Nouă, numărul 1 și unicul, din decembrie 1966. Redacția îl alcătuise și îl paginase, după care fuseseră imprimate – probabil foarte puține – exemplare „de probă” pentru ca responsabilii cu propaganda și cultura din „aparatul” comunist al perioadei – din Ploiești?, din București? – să vadă cum se prezintă și să aprobe tipărirea întregului tiraj. „Viza” (cum se spunea în epocă) n-a mai fost acordată. „Oprită” de cenzorii regimului, Revista Nouă a sucombat practic înainte de a se naște efectiv: n-a mai fost multiplicată, nu s-a difuzat, n-a fost citită, nimeni din afara cercului redacțional n-a știut ce-a conținut, deci… n-a existat!
S-a lansat – vasăzică – după 60 de ani! Evenimentul s-a consumat chiar la Biblioteca Județeană Prahova, depozitara prețiosului exemplar din numărul 1 al Revistei Noi, multiplicat ca supliment al Atitudinilor. (Socotind riguros, din decembrie 1966 până-n ianuarie 2026 sunt doar 59 de ani și-o lună-două, deci amânarea abia intrase în ultimul an al celui de-al 6-lea deceniu, ca-n vorba din popor care spune că, imediat ce-ai împlinit 59, „mergi pe 60” – și la fel pentru orice vârstă!).
O colosală restituire de istorie literară și de presă culturală! Prin copiere, prin „scanare” la scara 1/1 (ipostază informatică a vechii „reproduceri anastatice”). Cele 16 pagini pe hârtie de ziar îngălbenită între timp au fost acum imprimate pe coli albe de bună calitate, împăturite în două, formatul rezultat fiind A3-ul standard, zis în presă „format tabloid”, cu o mică „ramă” lăsată pentru contrastul cu maroniul pal al exemplarului patinat de scurgerea timpului (de fapt foarte puțin micșorat astfel, fără să fie afectată percepția și lectura gazetei astfel reproduse).
„Renaștere” prin recuperarea singurului număr al unei publicații despre care se știa din mărturiile celor implicați. În editorialul numărului 57 (226) din ianuarie 2026 al Atitudinilor, Dan Gulea reia pasaje în care Ștefan Bănulescu, Nicolae Manolescu, Dumitru Țepeneag și Paul Goma au menționat de-a lungul anilor proiectul Revistei Noi. Către sfârșitul anilor 1990 și al vieții sale, Bănulescu a relatat tărășenia pe larg. Manolescu – în mai multe articole, interviuri, notații memorialistice, până la cea din februarie 2024, cu foarte puțin timp înainte de plecarea criticului într-o lume mai bună, pe 23 martie. Numele ultimilor doi apar pe prima pagină, sub frontispiciul revistei, ca „redactori responsabili”, într-un trio completat de Ion Bălu.
Un scurt text La apariție, jos, pe aceeași pagină de deschidere, e semnat de Bănulescu, recunoaștere a poziției sale de „responsabil prim” (formulare a mea, în revistă nefiind precizată vreo ierarhie între cei trei). Așa cum Bănulescu a povestit peste ani, pe el – într-adevăr – îl contactase inițial pentru lansarea unei noi reviste un tovarăș de la „Cultură și educație” de la Ploiești, de la filiala județeană a Partidului Comunist (apud D. Gulea). Probabil că a fost ideea aceluiași Bănulescu – sau îl vor fi sfătuit și alți colegi din lumea literară – să și-i asocieze pe Manolescu și pe Bălu, prahoveni amândoi, perfect potriviți în scenariu: Bălu (1933-2021) – câmpinean din naștere, profesor de Română la liceul pe care-l absolvise în adolescență, autor de articole și studii de istorie literară (mai târziu, după căderea regimului comunist – profesor, cu începere din 1999, la Facultatea de Litere și Științe a Universității de Petrol-Gaze din Ploiești, fostul Institut de Petrol și Gaze extins ca Universitate generalistă); Manolescu – cronicar al Contemporanului și asistent la Filologia Universității din București, dar… navetist tot de la Câmpina, unde locuia împreună cu prima sa soție, și ea profesoară în orașul prahovean.
În 1966 Bănulescu avea 40 de ani (împliniți în septembrie). Manolescu – doar 27 (împliniți în noiembrie). Vedete literare ale momentului, în plină relansare post-proletcultistă a întregii culturi române, în forme emancipate, cu spectaculoase libertăți acordate sau îngăduite de regimul condus de noul lider Nicolae Ceaușescu, instalat pe 11 iulie 1965, la început cu aere de mare reformator, după care avea să devină – se știe – un dictator „adevărat”, ultradogmatic.
Bănulescu – nume cu greutate, după ce lucrase în presă, ziarist și autor de „reportaje literare”, câștigându-și apoi reputația de scriitor, „bine privit” de autorități în datele „dezghețului” politic de atunci, dovadă că avea să ajungă redactor-șef al uneia dintre principalele reviste ale Uniunii Scriitorilor, Luceafărul, în intervalul 1968-1971.
Prin comparație, Manolescu era prea tânăr și prea nonconformist pentru a i se acorda direct de către coordonatorii și supraveghetorii presei o funcție de conducere într-o redacție, însă conjunctura mult-„relaxată” politic le-a permis celor instalați la șefia periodicelor culturale să-și completeze ei echipele cu cine au crezut de cuviință. E – așadar – de presupus că Bănulescu a apelat la Manolescu, așa cum mai târziu, când George Ivașcu, redactor-șef la Contemporanul și protector al cronicarului său literar, a preluat România literară, l-a „transferat” și l-a numit pe Manolescu redactor-șef adjunct (până când, în 1974, presiunile politice l-au obligat pe Ivașcu să-l elimine din redacție pe Manolescu, totuși rămas cronicar literar al revistei).
Bănulescu semnează – așadar – mini-„editorialul” primului și singurului număr al gazetei ploieștene, menționându-i ca antecesori „locali” pe Caragiale și pe Hasdeu, acesta din urmă „devenit câmpinean la vârsta profeților”, ceea ce a contat în reluarea titlului Revistei Noi conduse de Hasdeu între 1887 și 1895. Cu aceeași motivație aveau să apară gazete omonime în 1990 (doar 2 numere) și în 2000-2024, inițiate de alt câmpinean, scriitorul și ziaristul Florin Dochia (cf. informațiilor din Spirala ascunsă. Antologie literară. Ediție aniversară 75 – a Cenaclului I.L. Caragiale, Editura Helen, Ploiești, 2025, p. 12 și 268). Textul introductiv al lui Bănulescu – expunere de bune intenții, în frazări formale, în ton cu vremurile.
Însă felul în care e alcătuit numărul prim și unic al Revistei Noi din decembrie 1966 ne arată că „prim solist” sau adevărat strateg al operațiunii, deci „dirijor”, a fost de fapt Manolescu.
Prezent și el pe prima pagină cu un fragment din teza de doctorat la care lucra în acei ani, consacrată mentorului Junimii ieșene, textul fiind intitulat chiar Titu Maiorescu. Gest semnificativ într-un moment de „recuperare” a fondatorului criticii literare românești după ani în care fusese blamat de regimul comunist.
Semnătura Nicolae Manolescu mai apare o dată la pagina 10, în rubrica Poșta redacției, în care Bănulescu pentru proză, Ion (încă nu Ioan) Alexandru pentru poezie și Manolescu pentru critică îi îndemnau pe „âncepători” să trimită texte spre evaluare și eventuală publicare în revista care-și proiecta o viață lungă.
Sunt și alte note redacționale, semnalări, șapouri fără autori sau semnate cu inițialele revistei, „R.N.”, în care sunt ușor de recunoscut frazări manolesciene.
La pagina 4 – Efemeride, semnalări ale unor teme de actualitate literară în micro-articole consistente: primul, Scriitorii și cronica sportivă, cu o mică teorie despre sport ca „formă de cultură” și despre literatorii care țineau rubrici de gen (ceea ce și Manolescu avea să facă în presa postcomunistă); al doilea, Polemica – pledoarie pentru dezbaterile de idei, cu ample pasaje din Eugen Lovinescu, celălalt mare critic tocmai „recuperat” după ani în care cenzura comunistă îi scosese numele din circuit (ambii, care semnaseră doar cu inițiala prenumelor, apar cu ele întregi: Titu și Eugen), și anume cu considerațiile mentorului de la Sburătorul despre diferențele dintre „spiritul polemic” și „spiritul pamfletar”, iarăși cu intenții manolesciene pe care le putem considera programatice în context.
Din nou la pagina 10, șapoul rubricii Cenaclu pare și el scris de tânărul critic.
La pagina 14, cel puțin una dintre cele două note din rubrica Orizont, de privire către actualitatea culturală internațională, trebuie să fi fost scrisă de Manolescu: Aimez-vous Barthes?, parafrază la titlul foarte în vogă al romanului de Françoise Sagan – rezumat și comentariu pe marginea unui articol al lui Serge Doubrovsky de apărare a lui Barthes față de contestarea lui Raymond Picard din Nouvelle critique ou nouvelle imposture (1965).
Dedesubt, în textul Editoriale: aparițiile anului 1967, semnat redacțional „R.N.”, sunt anunțate titluri care urmează să fie publicate la Editura pentru literatură universală, unele lăudate, altele respinse („Lion Feuchtwanger (tradus anual) ar trebui cu adevărat abandonat”; „Ciudată este preferarea Istoriei vii a lui Pierre de Boisdeffre, o compilație agreabilă, unor cărți precum…” – și urmează titluri și nume precum ale lui Sartre, Gaëtan Picon, Gundolf, Eliot, R. Barthes, J.P. Richard), cu destule alte observații critice: se publică prea puțină poezie tradusă și deloc „opere fundamentale de filozofie și estetică generală”, titlurile de literatură germană ar fi „mai puțin concludente”, antichitatea e „foarte slab reprezentată”, „Din Sartre ni se promite un volum de Teatru în 1968, din Beckett, Ionesco, niciunul”, „De ce nu se traduce Greața lui Sartre?” ș.a.m.d. Bine informat și cu spirit critic tăios „R.N.”!
În sfârșit, în rubrica de recenzii Breviar de la pagina 5, după articole severe de Laurențiu Ulici și Mircea Iorgulescu despre cărți de Ion Biberi și Ion Vitner, se adaugă un comentariu semnat… „G. Ladima”, pseudonim preluat de la personajul camilpetrescian, despre monografia Costache Negruzzi a lui Al. Piru, taxat pentru ariditate și apoi dezvăluit ca aproape-…plagiator după Călinescu. Text indubitabil manolescian. Nu știm care erau raporturile dintre cei doi, Piru și Manolescu, însă în anii ’80, când i-am cunoscut, văzându-i purtându-se foarte colegial, prietenește unul cu altul, nu mi-aș fi imaginat articolul sever din 1966…
Și, peste toate aceste probe de omniprezență în Revista Nouă, s-ar prea-putea ca și selecția mai-tuturor contributorilor să i se datoreze în bună măsură lui Manolescu, deși e sigur că și Bănulescu îi cunoștea pe poeții, criticii, traducătorii invitați să colaboreze la viitorul periodic, de la Marin Sorescu și (același) Ion Alexandru la Nichita Stănescu, Dumitru Micu, Adrian Marino (cu care Manolescu și-a stricat ulterior relația!), Tașcu Gheorghiu, alții.
Întreaga revistă e foarte interesantă, asemănătoare ca structură și orientare, în linii mari, cu principalele periodice culturale românești ale perioadei. De ce altora li s-a acceptat, dar Revista Nouă a fost blocată – nu vom ști niciodată…
Senzațională, restituirea e – categoric – o „lovitură de presă culturală”!
Cu o posibilă semnificație suplimentară a implicării tânărului Nicolae Manolescu în construcția gazetei: oare își va fi dorit o „revistă proprie”?! – așa cum s-ar putea deduce dintr-un articol publicat cu un an și ceva înainte, în vara lui 1965.
După cum se va vedea din cel de-al doilea „intermezzo”…