Lista filmelor nominalizate la Premiile Oscar 2026 (care se acordă la mijlocul lunii martie) include două vârfuri ale cinematografului hollywoodian contemporan, distribuite inclusiv în România, semnate de doi regizori valoroși și beneficiind de performanțe actoricești impresionante.
O luptă după alta (One Battle after Another), noua creație a reputatului cineast Paul Thomas Anderson (născut în 1970), este nominalizat la 13 categorii ale Premiilor Academiei Americane de Arte și Științe Cinematografice, în timp ce Marty Suprem (Marty Supreme), al mai tânărului Josh Safdie (n. 1984), a adunat nouă nominalizări. Cele două producții, fiecare având deja un palmares bogat, concurează atât la Oscarul pentru Cel mai bun film (alături de alte opt lungmetraje de ficțiune), cât și la statueta pentru Cea mai bună regie. Un duel interesant este și cel dintre actorii principali ai celor două filme: celebrul Leonardo DiCaprio (n. 1974), premiat cu râvnitul Oscar de abia în 2016, la a cincea nominalizate a sa (pentru The Revenant: Legenda lui Hugh Glass, regizat de Alejandro González Iñárritu), concurează cu junele Timothée Chalamet (n. 1995), la a treia nominalizare.
Alte Americi (?)
Paul Thomas Anderson este un admirator al enigmaticului prozator Thomas Pynchon, reprezentant esențial al postmodernismului literar nord-american. Cineastul a fost mai întâi influențat de V. (1963), romanul de debut al lui Pynchon, atunci când a scris scenariul pentru filmul său Maestrul (The Master, 2012), apoi a adaptat un alt volum al scriitorului, Viciu ascuns (Inherent Vice, 2009), în filmul cu același titlu (lansat la noi sub titlul Viciu inerent, 2014). Realizând O luptă după alta, Anderson s-a inspirat din romanul pynchonian Vineland (încă netradus în română, 1990), pornind – așa cum a recunoscut el – de la o întrebare care i-a trezit interesul: Ce se întâmplă atunci când foștii revoluționari ai contraculturii, răspândiți care-ncotro, sunt ajunși din urmă de trecutul lor? Însă regizorul-scenarist s-a îndepărtat de situațiile oferite de carte, adăugându-le câteva povești care-l urmăreau.
Narațiunea din primul plan temporal al filmului, care acoperă peste 30 de minute din cele 161 ale filmului, ar putea fi plasată undeva în anii 1960, când ar fi activat „Republica Populară a Rock-and-Roll-ului”, mișcarea hippy inventată de Pynchon, dar și în 1984 (prezentul romanului), când realegerea ca președinte a republicanului Ronald Reagan a dus la instaurarea unor măsuri dure de reprimare a mișcărilor de extremă stângă. Pe ecran, în centru se află membrii grupului revoluționar French 75, numit astfel după tunul de câmp care a constituit piesa de bază a artileriei franceze în Primul Război Mondial, devenind un simbol al libertății. Dintre militanții pentru drepturile imigranților se desprind pirotehnicianul „Ghetto” Pat Calhoun (DiCaprio) și iubita sa, Perfidia Beverly Hills (Teyana Taylor). Ea are o „relație nepotrivită” cu căpitanul – promovat ulterior colonel – Steven Lockjaw (Sean Penn), care o va scăpa de întemnițare în schimbul unor informații despre tovarășii săi de luptă, ce duc la înecarea în sânge a mișcării. Printre cei care se salvează este Pat, care, împreună cu fiica Perfidiei, se ascunde într-un oraș californian, sub inofensivul nume Bob Ferguson.
În al doilea plan temporal, de la evenimentele din prolog au trecut 16 ani, timp în care „lumea s-a schimbat foarte puțin” (după cum afirmă, într-o scurtă intervenție, vocea naratoarei). Însă calculele nu prea ne ies, căci personajele par a trăi în America zilelor noastre, în care corectitudinea politică și social media sunt omniprezente. Bob și fiica sa – acum adolescentă – Willa (Chase Infiniti, debutantă – cu dreptul – într-un lungmetraj) duc o viață liniștită (ceea ce, pentru el, înseamnă sedentarism, narcomanie și dipsomanie), până când trupele de elită ale lui Lockjaw (care, pentru a fi acceptat într-un elitist club al „supremației albe”, trebuie să își „curețe” trecutul) îi descoperă și încep să-i vâneze. Ea este extrasă in extremis de o membră a rezistenței, Deandra (Regina Hall), dar el este prins cu pantalonii în vine, fiind forțat să se reactiveze de urgență (printre momentele de un umor savuros sunt cele în care el se strofocă să-și amintească – sau să ghicească – niște parole învăluite în nori de fum). Cel care îl ajută pe Bob să o regăsească pe Willa este Sergio St. Carlos (Benicio Del Toro), senseiul de karate al fetei și coordonatorul unei rețele underground.
Comicul absurd, onomastica extravagantă, teoriile conspiraționiste, paranoia, opoziția dintre „sistem” și „contraforță”, toate aceste elemente specifice ale operei lui Pynchon se regăsesc în thrillerul politic al lui Anderson. În plus, O luptă după alta, produs în ianuarie-iulie 2024 și lansat în septembrie 2025, poate fi – și a fost – citit ca un film profetic, anticipând recentele represiuni violente ale agenților Serviciului pentru Imigrare și Control Vamal (temutul ICE al lui Donald Trump), ce au culminat cu tragicele morți din Minneapolis din ianuarie 2026. Oare câți dintre spectatorii filmului, văzându-l în mass-media pe Gregory Bovino, fostul șef al Patrulei de Frontieră a SUA, nu s-au surprins gândindu-se la Steven Lockjaw?
Pentru a realiza Marty Suprem, Josh Safdie și coscenaristul său, Ronald Bronstein (totodată monteur și producător al filmului), s-au inspirat din The Money Player (1974), volumul de memorii al campionului de tenis de masă nord-american Marty Reisman (1930-2012). Însă Marty Suprem nu este un film biografic fidel (de altfel, numele personajului central a fost schimbat în Marty Mauser), la fel cum nu este nici un sports movie standardizat. Este, poate mai presus de orice, un film despre „visul american” (sintagmă introdusă în 1931, deci în plină Mare Criză, de către istoricul James Truslow Adams), mai viguros ca niciodată în climatul euforic de după Al Doilea Război Mondial (majoritatea evenimentelor au loc în New York-ul anului 1952, pe care Marty îl părăsește temporar pentru Londra sau Tokio). Sugestiv, sub titlul filmului, care apare pe o minge de ping-pong zburând în ralanti (metamorfozată dintr-un ovocit fertilizat), stă scris „Made in America”.
La doar 23 de ani, Marty Mauser (Chalamet) este cel mai bun jucător din țară într-o disciplină sportivă pe care marea majoritate a compatrioților săi o consideră o glumă (și care nu-i aduce câștiguri prea mari). Firesc, el aspiră la statutul de star internațional pe care îl merită. Numai că drumul său către victoria în cupa mondială, ce i-ar consfinți gloria, este plin de obstacole. Mama (Fran Drescher) și unchiul său înstărit (Larry „Ratso” Sloman) nu cred în steaua lui și încearcă să-l convingă să aleagă o meserie de viitor, precum aceea
de vânzător de pantofi. Pe plan amoros, protagonistul oscilează între două femei măritate – o tânără pe care o lasă gravidă (Odessa A’zion) și o vedetă a cinematografiei din anii ’30 (Gwyneth Paltrow), care încearcă un come-back în teatru, pe banii soțului afacerist (Kevin O’Leary), un potențial sponsor și pentru Marty. Mai are și prieteni: fiul unui alt întreprinzător de succes (Luke Manley), un fost campion și deținut la Auschwitz (Géza Röhrig), cu care face scamatorii – un prim compromis major – alături de baschetbaliștii de la Harlem Globetrotters (în paranteză fie spus, aceștia au venit și în România socialistă) și un taximetrist complice la escrocherii (rapperul cunoscut drept „Tyler, the Creator”). În fine, în ecuație mai intră și un gangster (interpretat de cineastul Abel Ferrara) care e gata să facă moarte de om pentru iubitul său câine (lui i se datorează un duel tragicomic memorabil). Una dintre marile întrebări ridicate de film este: Va permite Marty ca visul său să fie strivit de capitalismul feroce? Sau, altfel spus, va capitula definitiv talentul la presiunea banului?
Superlativele regiei și actoriei
O luptă după alta și Marty Suprem reprezintă două mostre ale unui cinematograf-spectacol de o largă respirație epică și de o remarcabilă concretețe a detaliului. Chiar dacă peripețiile și personajele se succed amețitor (cu atât mai grea sarcina regizorilor de a le ține sub control), toate sunt integrate organic și respiră autenticitate (ce-i drept, cu un plus de caricatural, în spirit pynchonian, la Anderson).
Este și un cinematograf al atracțiilor, și unul al urgenței, cu un ritm infernal, menținut de realizatori de la primul până la ultimul cadru. Nu doar pentru că protagoniștii au de îndeplinit o misiune contracronometru (să scape cu viață, să-și salveze persoanele iubite sau cariera), ci și pentru că ambele filme par solicitate atât de stadiul în care se află cei doi cineaști, cât și de actualul Zeitgeist (oare cum s-a transformat „visul american” într-un coșmar?).
Miza pusă în joc este sugerată de secvența finală din Marty Suprem,
acompaniată de hitul „Everybody Wants to Rule the World” (1985), al for-mației Tears for Fears, care închide paranteza deschisă de prima piesă a soundtrack-ului, „Forever Young” (Alphaville, 1984). Fiecare vrea să fie veșnic tânăr și să conducă lumea, dar, după cum nota Lord Acton în 1887 (fiind citat ulterior de Winston Churchill), „puterea tinde să corupă, iar puterea absolută corupe absolut”. Și, dacă „sfârșitul istoriei” prezis de Francis Fukuyama în 1989 se lasă încă așteptat, iar conflagrațiile refuză să dispară, nu trebuie să pierdem din vedere moștenirea pe care le-o lăsăm generațiilor viitoare.
Cu O luptă după alta, noul rod al fascinației exercitate asupra sa de Thomas Pynchon, Paul Thomas Anderson își reconfirmă stăpânirea desăvârșită a mijloacelor artei sale. Iar, cu Marty Suprem, Josh Safdie dovedește că despărțirea de fratele său (Benny Safdie, care a continuat și el pe cont propriu, dar cu rezultate mai puțin favorabile) i-a fost fastă și că se poate impune, alături de Anderson, printre cei mai importanți cineaști nord-americani de azi. La fel cum Timothée Chalamet promite să devină noul Leonardo DiCaprio al generațiilor Y și Z. Voluptatea cu care cei doi mari actori își aproprie personajele și disponibilitatea lor de a face orice pentru reușita filmelor transformă orice întâlnire cu ei într-o experiență de neratat.