Să ne întrebăm câţi din gazetarii noştri sunt din firea lor „chemaţi” şi „aleşi” şi prin ştiinţa lor, vrednici de a face meseria de care s-au apucat, să nu mai cercetăm câţi dintre dânşii au obiceiul cinstit şi omenia de a nu scrie nimica, decât numai şi numai în deplină cunoştinţă de cauză şi în deplină conştiinţă. – I.L. Caragiale
Cei mai mulţi dintre iubitorii de teatru nu cunosc rolul criticii, pentru că nu citesc decât întâmplător cronici şi analize ce vorbesc despre teatrul românesc… Există însă şi o altă categorie care nu cunosc sensul criticii tocmai pentru că citesc tot, despre tot… Cuvintele se împart şi ele chiar rostuite în paginile gazetelor sau cotidienelor în două categorii: unele sunt cuvinte cu viaţă dar fără înţeles, altele cu înţeles dar lipsite de viaţă, (C. Noica).
De prima categorie, ne spune filozoful, e bine să ne dez-bărăm cât mai repede, cel puţin până ce am izbuti să le învăţăm înţelesul şi, deci, folosinţa. De a doua categorie e bine să nu nedespărţim prea repede, fiindcă, adesea închid în ele înţelesuri de care n-ar fi trebuit niciodată să ne lipsim…
Cred că acesta este cazul criticii teatrale. Multă lume, ca să nu spunem toată lumea teatrului, cam ştie despre ce e vorba în chestiune…
Condiţia esenţială a criticii este şi trebuie să fie o adâncă pătrundere în tehnica interioară a artei spectacolului. Activitatea critică este, în ultima analiză, judecarea operei scenice cu sentimentul de a fi contribuit la adevăr prin exprimarea gândului ce vieţuieşte spectacolul. Critica teatrală este un act de solitudine şi de asceză, fără satisfacţii imediate, iar dreptatea în critică este relativă şi poate tocmai această relativitate este izvorul obiectivităţii. Erorile în critica teatrală românească nu sunt pricinuite de obicei de lipsa gust ci de ceea ce formează substanţa gustului, adică cultura de inegală plecare din operă ca document. George Călinescu spunea că: Critica nu este o ştiinţă şi, prin urmare, afirmaţiile ei nu pot avea un caracter absolut.
Critica în perimetrul atât de inedit al spectacolului solicită o lungă perioadă de experienţă în care cultul care exagerează şi maliţia care disociază, sunt etape necesare pentru a ajunge la o judecată matură şi definitivă.
Intuim cu toţii că atunci când critica teatrală lipseşte, arta teatrului decade, fiindcă începe a se bizui pe sufragiul public care se numeşte atât de impropriu succes.
Cred că între critică şi creaţie nu este o deosebire de esenţă ci doar una de proces. Creativitatea criticii, ca orice element de artă autentică, se bizuie pe reacţii sufleteşti şi e obiectivă în măsura lucrării libere a subiectivităţii omului.
Critica teatrală creatoare are drept de analiză şi judecată în scopul de a arăta creatorilor scenei drumurile proaspete ale creaţiei lor. A explica în critică nu înseamnă a arăta cauza exterioară a emoţiei artistice, cauza adevărată a emoţiei fiind însăşi existenţa spectacolului ca operă de artă unică. A explica înseamnă, etimologic vorbind, a desfăşura, a face explicită emoţia, a dovedi într-un cuvânt că fenomenul există prin adevărul creaţiei scenice. Astfel putem înţelege că creativitatea critică este o chesiune de vocaţie şi nu trebuie să se ocupe cu tehnica ei decât persoanele cu această vocaţie. Critica, evident este o judecată subiectivă, judecată a unei persoane care cuprinde în substanţa ei o universalitate dată în numele unei subiectivităţi universale. Critica este alături de poezie şi începe o dată cu actul de creaţie. Judecata originală în critica teatrală înseamnă a reflecta prin cultura ta proprie şi relevă o formă nouă de percepţie ce conferă adevărata originalitate. Obiectivitatea criticii constă nu în faptul existenţei unui principiu sigur de judecată ci în prezenţa permanenţei ideii de valoare artistică.
Interpreţii care nu cred în critică şi ignoră însemnătatea ei nu demonstrează altceva decât că fug de însuşi sensul artei teatrului, care este contactul sufletesc adevărat şi tainic cu conştiinţa umană însemnată de abstracţiunea ei.
Herbert Blau îmi spunea cândva că critica are ca rol principal o încercare de a determina dacă o operă teatrală ivită în timp este în stare să reziste timpului. Trebuie să fii poet în înţelegere şi gândire ca să poţi deveni în expresie un critic drept. Un artist poate face critică şi un critic artă, cu condiţia ca primul să aibă simţ critic şi cel de-al doilea talent. Ihab Hasan, primul critic de notorietate al postmodernismului îmi spunea că „nimeni nu trebuie botezt critic, înainte de a fi ratat un cât mai mare număr de genuri literare…” şi tot el menţiona că numai criticul care judecă sub înalta aspiraţie a creaţiei poetice, va fi în stare să deosebească documentul social şi psihologic de creaţie prin creativitate.
Criticul trebuie să fie un raportor al umanităţii iar nu reporter al oportunităşii. Ei îşi consolidează creativitatea prin destăinuirea valorilor perene şi nu sunt prezicători care axfisiază în numele unui nou care îi atrage şi limitează.
Criticul creator operează cu o mare fineţe, o adâncă simţire a sufletelor pentru că numai aşa poate şti ce dintr-un spectacol are acorduri reale, netrucate cu viaţa şi ce anume caracterizează personalitatea umană a creatorilor de magie spectaculară. Nu poţi îndrepta un sens ratat spre lumina unei definiri estetice decât în măsura în care eşti un artist şi ştii dacă eşti sau nu şi un om deschis umanului.
Criticii care au dispreţuit perspectiva semnificaţiilor dintr- un spectacol şi au inventat doar anturajul cunoscut al gândurilor lor vor fi uitaţi cu desăvârşire fără să lase semn în teatrul românesc.
Se spune că activitatea critică este, bineînţeles, şi impresie, dar nu poate fi arbitrarietate.
Culturile străine trebuie să fie teatrului românesc un îndemn şi nu un scop. Naţionalitatea în cultură este o noţiune fără nici o valoare normativă.
Ce este în ultimă instanţă critica teatrală? O creaţie. O creaţie care se defineşte în raport cu altă creaţie. Este un orizont… fără conştiinţă critică, adică fără orizont, arta nu este vie, ci schematică şi angoasată de micimea cotidianului. Critica creatoare nu-ţi dă ceva, îţi deşteaptă ceva. E nu ne învaţă nimic efectiv dar sugerează cu har ce trebuie să cauţi pentru a te învăţa.
Un bun critic e acela care preîntâmpină o judecată a viitorului. E un vizionar, o persoană instruită, experimentată şi cu gustul sigur, care spune, cu un ceas mai devreme, ceea ce opinia publică va afirma cu unanimitate mai târziu. Spiritul critic e o stare de educaţie şi nu o profesie. George Călinescu ne spune: când apare un artist original şi puternic, toată lumea simte, unii îl semnalizează confuz şi entuziast, alţii, plini de prejudecăţi, cu scandal. Criticul cu vocaţie pune ordine în aceste judecăţi… […] În critică, cel care scrie trebuie să fie superior autorului tratat.
Termenul de critică are un înţeles mai adânc decât cel obişnuit. Critica nu corectează, nu tăgăduieşte, nu afirmă ci fundamentează sensuri şi vibraţii de gândire. Momentul cel mai important al activităşii critice este să de socoteală de ceea ce este, nu de ceea ce nu este dar ar putea fi. Nu trebuie rostite judecăţi care să uniformizeze călăuzirea artistică. Judecata critică este complementară în esenţă reprezentaţiei scenice. Ea este un alt spectacol la fel de seducător prin exprimare şi reflecţie a seducătoarei oglindiri teatrale.
De aceea putem spune că nu câştigăm o cunoştinţă nouă în urma unei analize critice, dar, cu siguranţă, putem ajunge la înţelegere nouă care, cu adevărurile ei, cu rosturile ei, cu gusturile ei estetice, deşi cunoscută, trebuie înţeleasă ca ecou şi umbră a adevărului ce ne susţine subiectivitatea. Dincolo de experienţă, întotdeauna, în creativitate, stăpâneşte umanul. Umanul este întotdeauna actual şi nu se lasă ucis de actualitate. Omul singur, creator prin virtuozitate de magie spectaculară, nu se poate părăsi pe sine. Critica solidarizează energiile solitudinii. Ea nu acceptă căderea ca finalitate. Ea înalţă gândurile spre un sistem de gândire. Ea atrage prin surâs şi ironie intransigenţă şi verdict, de fiecare dată, înnobilate aceste atitudini cu un emblematic rang de princiar.
Oare de ce am scris aceste rânduri?
La ce mă gândesc şi nu rostesc acum când scriu despre creativitatea criticii? La teatrul românesc de astăzi.
Suntem contemporani, oare, cu arta teatrului ca binefacere pentru spirit?
Suntem oare artiştii care au glas puternic? Critica teatrală e vie, e adevărată, e artă?
Într-o epocă a comentariului regizoral, când viziunea citează mai tot timpul actualitatea, epocă a cunoscutului sterp de imaginaţie a amestecului haotic a valorilor, dispar traseele creaţiei ample, potenţial dinamice, vieţuitoare de har. Să nu iubim şi să nu urâm atât de fad şi stupid ceea ce totuşi arta teatrului contemproan românesc. Mă întreb, despre spectacolele de astăzi vor putea afla generaţiile viitoare cum au fost? Vom putea citi în cronicile de acum, peste 10 -15 ani carisma personalităţilor şi valenţele creativităţii lor? Ştim multe şi ne inspiră prin analizele critice gândite atunci despre Livada de vişini şi D’ale Carnavalului a lui Lucian Pintilie, despre Nepotul lui Rameau şi Troilus şi Cresida a lui David Esrig, despre Vicarul şi Regele Lear a lui Penciulescu, despre Moartea lui Danton şi Cum vă place? a lui Liviu Ciulei… despre Aureliu Manea, Cătălina Buzoianu, Dan Micu… Ce vom afla despre această vreme a teatrului românesc.
Aşteptăm cu emoţie şi nelinişte vocea creativităţii criticii teatrale…