Vorbim foarte des despre performeri în arta plastică (pictori, sculptori, graficieni și…de alte naționalități!) ca despre niște cetățeni obișnuiți ai planetei – au tot un cap, tot două mâini și tot două picioare – când, de fapt, ei sunt niște ființe excepționale ale naturii. Cineva spunea despre artist că el nu e o făptură normală, ci este o abatere, o eroare de la norma ontologică. Și chiar așa și sunt artiștii: niște excepții de la regula standardului, firescului, uzualului, banalului dacă vreți, cărora le admirăm lucrările și zidirile, le cercetăm cu luare-aminte nălucile, le descompunem visele în schemele de bază estetice sau morale, le interpretăm mesajele, îi bruftuluim sau îi adorăm, bref, facem toată curățenia minții și igienizăm contextul, prin care, finalmente, după ce am degroșat toate învelișurile de aparență, ajungem la veritabila esență, la miezul simțirii, la inimă, la starea de extaz, la catharsis.
Arta este fructul unei revelații. Fără epifanie, fără aura aceea transparentă și misterioasă de visare, fără emoția bulversantă pe care contactul cu opera o provoacă, fără starea aceea indescriptibilă de imobilitate, de catatonie a spiritului, de extaz, de pierdere, de cufundare în fantasticul nevăzut, bref, fără ceea ce grecii antici au definit drept catharsis, ei bine, arta nu este artă. Ci doar un meșteșug. De altfel, mimetismul gol, speranța neîmpărtășită că un obiect bine meșteșugit ajunge în proximitatea unei opere de artă se regăsește într-o construcție lexicală deseori uzitată, atunci când admirația precede iluminarea: „(produsul) e la mare artă”! Pare că e artă, dar nu e artă.
Datorită unui fel particular de însingurare (ce poate aluneca și în forme de patologie, de egoism, de egolatrie, de solipsism sau de izolare depresivă), artistului îi lipsește componenta gregară, nu are tentația sindicalismului și nu face grevă! El este însingurat pe veci, cu vedeniile sale. Relația lui este una singură: numai cu grația divină. Sigur, el, artistul, este un ziditor în felul lui, un născocitor; este un săvârșitor, dar nu un desăvârșitor! El nu atinge desăvârșirea. Rămâne de-a pururi legat cu lanțuri de ontic. Lucrurile făurite de el nu pot atinge perfecțiunea (atribut care aparține doar Divinității), ci se opresc la sublim. Nu pot depăși stadiul acesta, de sublim. (NOTĂ: Poate că de aici a derivat și „subliminalul”!)
Dar ne-am întrebat oare cum ajunge un artist să fie artist, cum se zămislește el, unde, în ce caliciu existențial și în care moment al vieții lui se dezvoltă, când anume el devine, cu exactitate, un artist împlinit? Sigur, istoria artei a înregistrat cazuri de precocitate uluitoare la unii artiști, cum, la fel, alții și-au descoperit calitățile artistice târziu, dincolo de pârguință (adică, recurgând la un joc de compresiune, de compactare lexicală, eu înțeleg străduința de a se maturiza, de a deveni un fruct pârguit al arborelui vieții!). Tot în paradigma surprizelor intră și eșecurile, dramele acelea omenești în care cineva se naște cu abilități și însușiri excepționale, dar, la un moment dat, ele se opresc, rămân pe loc și devin repetiții nefirești. Spre a fi salvate terminologic în istoria artei, sunt numite, mai savant, manierism…
Iată instantaneul unui posibil răspuns!
Am avut prilejul să vizitez – deși portarul instituției m-a oprit prima dată și m-a întrebat cu o ușoară agresivitate: „Unde mergeți dumneavoastră?” – și, totodată, să adast un timp, cât de o șuetă șoptită cu dascălul, în clasa de Ceramică a Liceului de Artă „Nicolae Tonitza” din București (sediul din strada Berthelot!).
Ca orice instituție de învățământ vocațional, corpul didactic este alcătuit din artiști recunoscuți, cu notorietate și care, lucru destul de rar, fiindcă am stabilit deja că artistul este o ființă cu predispoziții egocentrice, dispun de reale și verificate abilități pedagogice. Ei sunt: Florin Mocanu, Ioana Lavinia Streinu (Pictură), Mariea Petcu Chiobaș (Grafică), Cristian Pentelescu (Sculptură), May Oana Isar (Textile), Emilia Kiss, Ilie Chioibaș (Educație plastică), Trandafira Cojocaru (Modelaj) și ultimul pe listă, amfitrionul meu, Eusebio Spînu (Ceramică).
Am luat loc, așadar, ceva vreme, la masa ce ținea loc de catedră (chiar de lângă cuptorul de ars ceramica) și, în timp ce conversam sotto voce cu profesorul clasei, îi priveam cu atenție pe elevi. Erau așezați la mese-pupitru puse în careu, câte trei pe latură. Fiecare avea în față manopera (aflată în diferite stadii), iar lângă ea, proiecția desenată sau pictată a lucrării finite.
Nebăgat în seamă de ei, fiindcă fiecare era preocupat de treaba lui, mă uitam nestingherit la ei, ca la viitori artiști – așa îi străvedeam în viitor – visând (greșit sau nu) cum se vor regăsi în atelierul lor și cum se vor comporta ei în marea încleștare cu Timpul, cu viața și cu societatea.
(NOTĂ: L-am întrebat odată pe un mare grafician, bun prieten, profesor la Universitatea de Artă, ce vor face în final atâția studenți de la UNARTE, altminteri boemi, romantici și foarte cool în comportament? Dacă toată puzderia de absolvenți va îmbrățișa și va profesa arta în care au fost specializați, nu cumva România va avea o inflație de artiști? Și ce vor face ei în viața de după universitate, având în vedere tradiționala legendă despre artist, cum că el va ajunge sărac lipit pământului, pentru că lucrările lui se vând foarte greu? Asta în condițiile în care trebuie să fim de acord că nu toți sunt iluminați și atinși măcar un pic de aripa geniului. Și mi-a răspuns că foarte puțini răzbat și ajung nume mari în lumea artelor; restul – marea masă – dispar, se recalifică, se reprofesionalizează sau se angajează la studiouri de creație și la companii de publicitate. „Și voi numai pentru asta munciți?”… Dar nu mi-a mai răspuns!)
Privindu-i pe acei copii viitori artiști ceramiști, două lucruri mi s-au părut remarcabile.
Primul era maniera absolut individuală cum fiecare își urmărea lucrul. Toți erau abstrași de propriul lor proiect. Nimeni nu copia după nimeni (ha, ha! nici nu se putea!), așa cum se mai întâmplă într-o clasă obișnuită, în timpul unei lucrări scrise. Fiecare elev avea în față coala pe care imaginase lucrarea finită, așa încât, privirea lui când se apleca și scruta schița, când mângâia cu o moliciune îngândurată degetele care lipeau bucăți de lut pe scheletul din lemn.
A doua observație a vizat deplina lejeritate a ritmului de lucru al fiecărui elev. Adică inducerea stării artistului de a-și putea imagina orice. De a îndrăzni orice. Adică libertatea. Cutezanța. Curajul. Lecția dura șase ore, cu pauze, la capătul căreia elevul trebuia să-și predea profesorului lucrarea, era singura constrângere. În răstimpuri, „profesorul” se mai ridica și mai dădea un ocol prin spatele elevilor, aplecându-se, acolo unde era cazul și șoptindu-i un sfat, o părere, o opinie („aici parcă trebuie să pui mai mult, ca să iasă umărul în evidență!”… „crezi că e bine să insiști în zona asta?!”… „ia cuțitul și degroșează, e prea aplecat din spate!” etc.).
Nu am avut cum să văd rezultatele temei (Nud de femeie șezând pe scaun!), pe care o propusese „profesorul”, dar am ferma convingere că „produsele” finite au întrecut așteptările. Fiindcă tot el, „profesorul” a avut amabilitatea de a-mi trimite numele elevilor, fiecare însoțit de o fotografie a unei lucrări (tot pe o temă dată, și anume: Vas de ceramică din Antichitate!). Senzația pe care am avut-o la vederea lor a fost ca o fulgerare și, într-o fracțiune de secundă, m-am regăsit în muzeul de la Micene, aflat în afara ruinelor și orașului clasic (în care se intra prin faimoasa Poartă a leilor!). Acolo, într-una dintre încăperi, așezate pe gradene albe, imitând marmura și protejate de un geam de plexiglas, erau rânduite pe trei nivele, ca într-un fel de hemiciclu, zeci de vase de toate mărimile, restaurate și cu culorile originale recuperate.
Numele acestor copii minunați nu se poate să nu fie amintite (nu neapărat în intenția vreunei ierarhii!): Botică Emma, Tsarakov Emma, Răduță Rareș, Radu Alexia, Nănău Paula, Dumitrescu Crina, Constantin Irina, Răducanu Ruxandra, Șuteu Maura, Radu Cristina Andreea, Andrușceac Vlad.
Iar „profesorul” lor este EUSEBIO SPÎNU, căruia i se cuvine, dincolo de incontestabilele aptitudini pedagogice, întreaga admirație a celor care privesc, printre atâtea alte lucrări (de fapt, o inimaginabilă imagerie!), fabuloasa lui serie de Amfore (reminiscențe poate provenite din arheologia de la malul Mării Negre, acolo unde-i este baștina). În general, el practică experimente – unele ludice, altele serioase – cu materialele ceramice (argilă, gresie, porțelan, faianță), cu glazuri și pământuri colorate. Apoi, manipulează linia cu severitate, cu inteligență creativă și cu subtilitate, explorând îndrăzneț volumele plastice sau decorative. Bref, folosită cu generozitate în creațiile sale, ceramica îi asigură întregul său spectru de forme expresive. Un detaliu interesant ce-l definește pe ceramistul Eusebio Spînu este abilitatea sa de a-și pregăti propriile materiale de lucru – cum ar fi gresia, lutul, angobele și glazurile. De pildă, puțină lume știe că, vreme de 30 de ani, artistul a lucrat cu gresie produsă în propriul său atelier, folosind utilaje specifice proprii, înainte de ‘89, când nu se găseau pe piață materiale ceramice gata preparate. Iar, ca materie primă, a folosit exact ce i-a stat la îndemână: solul Dobrogei.
Eusebio Spînu este, totodată, și un pictor de o energie debordantă, mărturie stând lucrările din expoziția intitulată Nr.10, adică a zecea împreună cu soția sa, pictorița Ioana Lavinia Streinu, deschisă în toamna anului trecut, la Galeriile de Artă ale Academiei Române. Picturile lui în acrilic – care explodează în tușe dinamice de o cromatică vulcanică, aidoma unui, dacă se poate spune așa, expresionism geometric – se remarcă în plus prin pasta de relief, la care artistul recurge, creând astfel materialitate și volum de culoare, cu inerentele fisuri în straturi. „Astfel încât – subliniază criticul de artă Eduard Andrei – se simte cumva în spate formația sa de ceramist, pentru că aceste structuri amintesc de volumele de lut ars, uscat și, uneori, crăpat…”.
Dacă acest text ar fi fost nu o cronică „de familie” de artiști (o familie compusă din câțiva copii, talentați visători, îndrumați de un pater familias blând ca un suveran de nicăieri) și ar fi fost o poveste ușor siropoasă și romantică, o narațiune cu „început, cuprins și încheiere”, era imposibil ca ea să nu aibă și un epilog. Acesta ar consta în secvența dintr-un viitor îndepărtat, înfățișându-l pe un bătrân care, conform vechii sale meserii de dascăl și pasiunii pentru artă, intră într-o galerie din cartierul boem al unei metropole faimoase a lumii. Acolo, descoperă uluit lucrările unui mare nume al sculpturii, pe care, silabisindu-l, memoria îl trimite brusc înapoi în timp, în urmă cu peste o jumătate de secol, în clasa de Ceramică a unei vechi școli de artiști.
Dar, fiindcă, până la urmă, nu e decât o cronică de artă, ne grăbim să-i punem capăt…