Cum se face o cronică despre o culegere de cronici literare? Nu știu vreun rețetar, vreo poetică, sigure. Din fericire, dilema nu există atunci când este vorba despre o carte a lui Dan C. Mihăilescu. El este atât de prezent, atât de evident în fiecare text al său, încât îl poți comenta ca pe un obiect pur literar. El scrie în basorelief, îi poți pipăi spiritul în forma frazei. Rar critic mai confesiv, mai capabil de ecorșeu sufletesc și biografic, fără a părăsi nicio clipă stricta aplicație la text, context, subtext, paratext ș.a.m.d, și, în același timp, mai pasionat de scotocirea prin criptele istoriei literare în căutarea cutiuțelor cu rarități picante. În literatura contemporană nu există cineva care să fi făcut mai mult pentru carte, pentru cultura în genere (de la muzică la gastronomie, de la arhitectură la istorie, de la romanul polițist la eseistica filosofică ori teologică) decât D.C.M. Un Bernard Pivot al nostru, cum s-a spus, el a promovat în deceniile în care a avut cotidian emisiunile la televiziuni mii de cărți și autori, cu o pasiune și o bucurie absolut molipsitoare. Tocmai capacitatea aceasta de a trăi intus et in cute (Rousseau) literatura, fără tehnicisme și aroganțe parohiale, a făcut din el un fenomen. A cărui lipsă se simte azi cu atât mai acut, cu cât se întunecă dürtfiger zeit-ul nostru. Cartea de față continuă Arest livresc la domiciliu. Alte mijlociri (2023) cu inimitabile cronici la alți autori. Îl numeam atunci (vezi Viața Românească, nr.9/2023), cu un cuvânt inventat de el însuși (este mare meșter într-asta), paleofilul. De atunci, arțagul împotriva trecutului (vezi vehemența inclementă a dezbaterilor despre noua programă de literatura română) a devenit în mediul nostru cultural-ideologic și mai acut, în numele „adecvării” la un așa-zis prezent și la un improbabil viitor. Cu atât mai singulară și mai prețioasă e o astfel de voce critică, pentru care nu epoca scrierii, ci valoarea umană a operei contează.
Dan C. este, înainte de toate, un moralist: spectacolul inepuizabil al firii umane, cu cele bune, sublime, luminoase, dar și cu cele inavuabile ale sale, îl fascinează. Ciorano-filia sa asumată și proclamată cu voce tare în această observare neobosită a omului constă. Efervescent ca șampania cea mai bună, cu o capacitate asociativă și inventivitate lexicală călinesciene, dar cu o iubire pentru „calmul valorilor” olimpiană, el se expune auto-sacrificial, fără prudențe, pentru a recompune neîncetat tabloul culturii române. Aici începe, de pildă, cu trei articole, adevărați piloni pentru o posibilă monografie, despre Andrei Pleșu, prilejuite de retipărirea cărților acestuia de istoria artei. La care se adaugă imediat cel despre romanul epistolar Am inventat Păltinișul. Scrisori, amintiri, evocări, carte grav sub-receptată, după părerea mea. Andrei Pleșu îi este evident un model. Aici am putea muta „admirația marsupială” sau „piedestalizarea” despre care vorbește în alt context. Își păstrează și în prezenta culegere de articole „orizontice” interesul pentru memorialistică și publicistică: Ana Blandiana, Mai-mult-ca-trecutul, și cartea despre/cu Nina Moica, îngrijită de Alin Mureșan și Clara Mareș, ediția critică a Caetelor de dor, publicația lui Virgil Ierunca, analiza simpatetică a emisiunii lui Horia-Roman Patapievici Înapoi la argument, eseistica Monicăi Pillat, scrisorile către Basil Munteanu, avatarurile receptării lui Vintilă Horia după scandalul Goncourt-ului și până astăzi, Bucureștiul (altă mare iubire a autorului), „capitala aducerilor aminte” în demersul editorial al dnei arhitect Gabriela Tabacu, talentul, concizia plină de bun simț și fermitatea etică a artistului plurivalent Ciprian Măceșaru, pentru a încheia tot în perimetrul artelor plastice, cu un acut plonjeu în Confesiunile lui Corneliu Baba și în lumea Regilor săi nebuni și chiar ionescieni. Și, ultimul pe listă, hermeticul Nichita din cartea subsemnatului.
Citează la un moment dat din Andrei Pleșu: „Cunoașterea inimii e lumină plus căldură”. Translatând, cronica de carte (indiferent de dimensiune, dacă e marșul forțat al notei scurte sau flanarea textului lung) este pentru Dan C.: lumină plus căldură. Plus bucurie împărtășită cu enthousiasmos. „…pentru un logoreic digresiv, impresionist calofil și fragmentarist ca mine, trecerea de la o cronică literară de 10 000 de semne, într-o revistă săptămânală, la 40 000 de semne într-una lunară, urmată de o rubricuță de 500 de semne într-un cotidian și apoi, câțiva ani la rând, de 3000 de semne în alt săptămânal au însemnat o chinuitoare călire între extreme a oțelului”. Așa se auto-portretizează, jalonând retrospectiv năvalnicul său traseu publicistic din care s-au ivit, sigur, și câteva cărți. Foarte rari oamenii pentru care hărnicia neobosită să fie, de fapt, pandant al contemplației, reveriei, la Dan C. pe marginea cărților și dincolo de ele. Textele lui au de multe ori o arhitectură barocă, re-construiește frenetic contexte, pentru a sublinia splendoarea subiectului. Așa își începe absolut simpateticele pagini despre cărțile lui Andrei Pleșu cu o reconstituire ipotetică a felului cum ar fi fost întâmpinate primele sale lucrări de către marile nume ale criticii de artă din anii 1970-1980: Alexandru Paleologu, Theodor Enescu, Edgar Papu, Ion Frunzetti, Dan Hăulică, Amelia Pavel, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Radu Bogdan, Dan Grigorescu. „Catalogul” acesta simplu nu este doar o toană ludică, un efect retoric; habar nu am, și nici autorul nu spune asta, dacă toți cei numiți au scris realmente despre tânărul critic, DCM vrea să sugereze altceva, prin simpla enumerare de nume desenează o epocă culturală și îi face o reverență adâncă. Pentru a înțelege asta însă….trebuie să știi la rândul tău cine au fost aceia numiți. Pentru Dan C. Mihăilescu trecutul este timpul tare, și, fără întemeierea pe el, nimic nu ține, totul se destramă. „Orice infern devine suportabil dacă paradisul culturii este cu putință” este citatul din Jurnalul de la Păltiniș la umbra căruia stă întregul său apostolat cultural (poate fi în liniște numit așa). Pe care-l comentează astfel aici: „Un avertisment cumplit de convingător, cred, întru dezarmarea fanaticilor închinători la sintagma ucigașă «cancel culture». Până atunci însă, nouă, neopăltinișenilor, neointerbelicilor calofili, arheofili și neokalokagathici, ne rămâne asumarea hiperactivă a altui vehement îndemn noician: «Fiți înspăimântător de buni!»”. Este la Dan C., cum se vede din citatele date, o obsesie a situării, a precizării cadrului panoramic, își construiește textele în cercuri concentrice schimbând mereu sensul mișcării de la periferie spre centru sau invers și obținând astfel acel dinamism al ideii, acel neastâmpăr care-i este atât de specific. Cine ar mai avea curajul, azi, să invoce simplu (oh, complicația lucrurilor elementare!) „sfânta” treime: bine-frumos-adevăr (p.25)? Sau, la capitolul despre Corespondențele lui Basil Munteanu, ne povestește autoironic cum, în vizită la Virgil Ierunca, acesta îi spune că i-a pregătit un teanc de cărți, el, „vajnic mitocan valah”, a înșfăcat tot pachetul.
Stilul de „blue velvet” al lui Dan C. Mihăilescu nu exclude picătura de acid a câte unui portret, dar e copleșitor prin pierduta astăzi artă a admirației. Și-a câștigat libertatea de a scrie admirativ, și îl citează într-asta pe Gabriel Liiceanu: „Nu admirația este măsura reușitei în România de azi, ci invidia, adversitatea, demolarea faptei bune, șuvoiul de calomnii și ura care se naște la adresa făptuitorului”… Și mă gândesc că, pe când dialogau Liiceanu și Patapievici pe această temă, încă nu se dezvoltase haznaua mondială a rețelelor de socializare. De aceea scrisul lui Dan C. este unul al dublei voluptăți. Prima e a consumului cultural: carte, spectacol de teatru, monument istoric, album de artă, material de arhivă, muzică, totul acumulat la modul bulimic. Citește nu cărți, ci teme, când se dedică unui proiect, epuizează bibliografia. A doua voluptate este a împărtășirii, Dan C. convinge nu prin expunere cu morgă de erudit, ci prin plasarea dintru început în interiorul subiectului, printr-un „cârlig” confesiv și prin frenezia cu care vrea să-ți împărtășească bucuria descoperirilor livrești. Artist al enumerării și rezumatului, știe să aducă în pagină zeci de autori și de titluri, dând impresia unui torent care te ia fără să i te poți opune. Numai Dan C. știe să reproducă un sumar de revistă și să o facă la modul pasionant, palpitant, vezi de exemplu doar paginile 62-63. Și, din această tornadă, se naște Ideea. „Fragmentele” lui D. C. Mihăilescu sunt parcă mereu asteroizi de mari sinteze (interbelicul, literatura confesivă sau epistolară, personajul numit București, aici aflăm de un vis despre cărți: una despre Grupul Prolog, alta despre regizori și actori de azi etc.). El vine mereu parcă „de sus”, dinspre o perspectivă totalizatoare, în aceeași măsură estetică, etică, social-antropologică, chiar politică dacă vreți, spre una a faptei culturale concrete, a detaliului revelator.
Dan C. este un contemplativ dionisiac, de aceea am trimis în titlu la imaginea dansului. Contopire integrală, fără rest cu armonia și cu ritmurile. La el, cuvintele și ideile sunt prinse permanent în horă. Istoricul literar și istoricul ideilor, moralistul și „eruditul senzorial” (cum spune el despre Pleșu), omul căruia îi place să comenteze „viața literară”, dar nu se lasă contaminat de ea, bijutierul de cuvinte și sintagme surprinzătoare are o velocitate a scrisului care captivează, chiar când subiectul este arid pentru omul recent. Fără ghilimele. Pe Dan C. îl auzi, urmărindu-l în pagină; sutele sale de prezentări de cărți au creat o voce interioară, un ritm aparte al frazei care ți s-a întipărit în memorie. Precum un scriitor de ficțiune folosește mise en abyme, aș spune că Dan C. folosește punerea în spectacol. Și o aridă culegere de documente sau o carte pe teme culinare pot deveni, la o adică, fascinante în lectura sa. Dar a rămâne la această fascinație care este doar a luminilor de scenă este, totuși, insuficient, riscă să ne fure ochii și să nu-l mai vedem pe profundul scriitor și om de asumare morală. În timpul nostru post…orice „paleofilia” sa, cum o numea în precedenta carte, este și calofilie, dar și, echilibrând, filocalie. Este un om al trecutului într-o lume care idolatrizează prezentul (pardon, vițelul) de aur. Cancel culture înseamnă abolirea deopotrivă și simultană a trecutului și a viitorului. Neimportante pentru un hedonism sinucigaș de specie. Încă de când a izbucnit, acum jumătate de secol, în critica noastră literară (cărți solide despre Eminescu sau Blaga, sute și sute de cronici la tot ce mișca în literatura noastră), apoi când a devenit o adevărată instituție culturală prin revistele la care a rubricat sau prin inegalabilul LA&I pe care l-a bibilit după chipul și asemănarea sa, și mai ales prin prezentarea cotidiană de carte la televiziune, timp de vreo două decenii, cu un succes de public incredibil, Dan C. a fost mai mult decât un cronicar, a fost un maiorescian de direcție, și direcția lui a fost una întemeiată valoric și etic. Discernământ, spirit critic, tradiționalism „în limitele adevărului”, încredere absolută în omul sumă de însușiri răbdător șlefuite, stoic și epicureic, leonardesc kalokagathic, având cultul valorii care ierarhizează… iată o sumă de trăsături care depășesc „optzecismul”, „postmodernismul” sau orice altă clasificare prea contextuală. El, promotorul neobosit al oricărei voci de debut meritorii apărute în cultura noastră în ultimele decenii, fără părtinire, deopotrivă cu cele ale „vechilor”, ignorați de echipele de zgomote internetice, este, din acest punct de vedere „în contra direcției de azi…”. Asta îl face unic. Dansând în pas de voie prin cultura română…
Dan C. Mihăilescu, Mers de voie. Cronici literare, Humanitas, 2025