Cunosc puțini oameni care pot sta cu gândurile lor, scufundați în sine, fără să simtă nevoia să o ia la fugă. Târziu, foarte târziu am observat că tocmai fuga de sine e caracteristica majorității celor care-mi intră-n cabinet. Nici măcar ei nu o știau până să le-o arăt. O descopereau uimiți și abia apoi își dădeau seama că asta făceau de-o viață. Dar ce înseamnă să fugi de tine?
Doamna M., la 39 de ani, e singură. De la ultima relație de cuplu au trecut câțiva ani, timp în care nu a găsit pe nimeni potrivit cu care să vrea să-și împartă viața. Rememorează momente de odinioară, în timp ce lacrimile i se scurg pe obraji. E multă durere în ce spune, dar și mai multă, atunci când vorbește despre dorința de-a face un copil. A încercat prin fertilizare in vitro, dar nu a mers. Viața ei se desfășoară, zi de zi, după o rețetă: merge la serviciu, se întoarce acasă pentru a se schimba, își ia rucsacul și pleacă la sală. Trei zile pe săptămână merge la sală, patru zile merge cu bicicleta. În puținul timp care-i rămâne se îndeletnicește cu cele ale casei, iar seara se uită la un film și stă pe rețele de socializare, după care se culcă și a doua zi o ia de la capăt. În câte un weekend, mai iese cu prietenele, mai merge la câte un spectacol sau la câte un concert. O întreb dacă își acordă timp pentru sine.
Mă privește nedumerită, semn că nu înțelege întrebarea, iar eu, la rândul meu, nu înțeleg ce nu înțelege. Pentru doamna M., timpul pentru sine înseamnă tocmai mersul la sală sau cu bicicleta, filmele, concertele, spectacole, ieșirile cu prietenele. Zic nu, nu la activități mă refer, ci la a sta cu gândurile dvs., a rememora diferite momente ale zilei sau ale trecutului. Se scutură de parcă ar fi cuprinsă de un fior și spune că nu, niciodată nu face asta, pentru că nu poate. Nu știe de ce nu poate, dar știe că e ceva înspăimântător în a sta pe un fotoliu fără să facă nimic și fără niciun stimul în jur, un radio, un televizor, ceva.
La fel, și micul R., de 7 ani, care nu poate rămâne concentrat pe o sarcină mai mult de câteva minute. Îl întreb cum reușește la școală să stea în bancă și-mi spune, spontan, că se foiește tot timpul. Nici măcar la desene animate nu-și găsește liniștea, bunica îi și spune că „parcă dă strechea-n tine”. În cabinet se mută de colo-colo, își face de lucru, e activ continuu. Cel mai greu îi vine când îl îndemn să facă o poveste. Face orice altceva, numai poveste nu. Sau o face, cu condiția să o încep eu. Pentru nimic în lume nu poate începe singur povestea, iar, dacă insist, tinde să intre în panică. Nu pentru că nu ar avea imaginație, ci pentru că nu are începutul. Pe el nu-l poate inventa.
Domnul H., 49 de ani, e anxios de când se știe. De câțiva ani, ia și tratament. După job, merge la sală sau la înot, așa încât, toate după-amiezele sunt pline. Seara vede un film, stă pe rețele, după care se culcă. E neobosit în a-și inventa sarcini la sfârșit de săptămână, așa încât tot timpul să fie încărcat. Nici el nu stă cu gândurile lui, pentru că imediat începe să construiască scenarii catastrofice, pe care nu le mai suportă. Anxietatea îl gonește în afara sinelui.
Ș.a.m.d.
Nu toți oamenii pot sta în acel spațiu lăuntric, în propria intimitate, acolo unde nimeni altcineva nu are acces. Lumea lor internă e ori prea zgomotoasă și haotică, ori – cel mai ades – un mare gol, de nesuportat. Nu e nimic acolo, cu atât mai puțin cineva. E singurătate deplină când nu e vid sau neant. Spaima de a cădea în golul lăuntric este atât de mare, încât intervine, ca o salvare, fuga în afară. În orice: muncă, somn, shopping, substanțe, alcool, mâncare, sport, rețele de socializare, filme, excursii, jocuri, orice e mai bun decât a sta în hăul intern. La ei, sinele nu e loc de odihnă, ci spațiu ostil. De aici, nevoia de a face ceva. Să umple golul. Să acopere zgomotul, haosul. Interiorul e ori prea încărcat, ori prea nesigur pentru a fi locuit. Fuga de sine nu despre lipsa dorinței de autocunoaștere este, ci despre a nu putea tolera întâlnirea frontală cu tine însuți, în lipsa filtrelor. Trăirea brută e insuportabilă, așa încât, reglajul se face din afară, prin fuga în diverse, așa cum golul se astupă de regulă prin mâncare. Doar că nimic nu e menit a elimina suferința sau spaima, ele sunt doar amânate pentru scurtă vreme sau redistribuite în efort, oboseală, iritabilitate etc. A sta cu tine însuți nu ține de voință, ci e capacitate, iar capacitatea nu e înnăscută, ci apare treptat, pe măsură ce sinele devine un loc de siguranță, în care fantomele trecutului să nu mai apară sub chipuri amenințătoare. Fuga de sine ține de supraviețuire psihică, un necontenit efort prin care întâlnirea cu ceva ce nu poate fi trăit să fie amânată. Întotdeauna există un motiv inconștient pentru care astfel de oameni se risipesc în afara lor. Însă nu-ți poți afla autenticul propriei ființe câtă vreme fugi de ea. Astfel, asemenea vieți sunt inautentice, căci sunt vieți fără de sine.
Postarea pe conturile de socializare a devenit nu doar sport național, ci și mondial. Planeta stă pe ecrane. Postarea ritmică, susținută pe perioade lungi de timp, arată în fundal singurătatea ontologică a celui care postează, absența din viața sa a cuiva suficient de bun, cu care timpul să fie trăit împreună. Postarea încearcă să păcălească mintea, să acopere singurătatea. Cum? Prin această validare continuă (prin „reacții”), fără conștientizare a limitelor real-virtual sau confundându-le. A sta pe rețele ține locul vieții. E a crede că trăiești când, de fapt, ești absent din propria viață. Iar falsa senzație că acolo, în virtual, e viața devine adicție.
Similar, simplă iluzie își oferă și lucidul de serviciu, a cărui rațiune înlocuiește trăirea. Este atât de ocupat să analizeze totul, încât nu mai simte viața. Și el are impresia că nu mai are nevoie de nimeni, de vreme ce înțelege, de unul singur, tot. Toate astea au menirea de a falsifica realitatea. Singurătatea ontologică e insuportabilă majorității dintre noi. Nu știm mare lucru despre ea, dar o simțim și fugim instinctiv. Când nu devine permanentă strategie de evitare, iluzia poate funcționa ca suport. Adică, atunci când nu înlocuiește relațiile cu ceilalți și când poți reveni la tine. Să poți sta cu tine în singurătatea și adevărul gândurilor ține de maturitate psihică; or, lucrul ăsta nu e un dat. Ceea ce scapă însă privirii grăbite este că această fugă, odată generalizată și validată social, încetează să mai fie o problemă individuală și devine un mod de a fi în lume. Când toți fug, fuga nu mai pare patologică, ci firească, mai ales într-un ev al vitezei. A sta cu tine ajunge să pară suspect, ca și cum ai refuza să participi la un consens al zgomotului. Retragerea în liniște devine o formă de a ieși din normalitate, iar introspecția, un viciu inutil într-o lume care cere performanță, reacție și expunere.
Așa încât, postarea nu mai este un gest, ci un substitut ontologic care ține locul întrebării: cine sunt?, dar și al relației: cu cine sunt? Înlocuiește sensul: pentru ce trăiesc? Nu Cogito ergo sum, ci postez, deci exist. Iar existența devine atât de inconsistentă, încât are nevoie de confirmare de câteva ori pe zi. Fără validare externă, sinele se clatină. Fără vizibilitate, apare panica. Nu pentru că nu ai fi văzut, ci pentru că, nefiind văzut, riști să descoperi că nu exiști. Se produce o disociere subtilă: un eu afișat, lustruit, editat, photoshopat și un eu lăsat în urmă, nespus, netrăit, neasumat, căci e necunoscut. Iar între cele două se cască o prăpastie ce doare, dar pe care o acoperim cu încă, și cu încă, și cu încă o postare.
Singurătate nu este absența celuilalt, ci absența ta din propria viață. Aici e sursa oboselii fără cauză, a neliniștii fără obiect, de aici vine sentimentul că viața se scurge pe lângă noi. Nu pentru că nu facem destule, ci pentru că nu suntem nicăieri. Împrăștierea continuă este imaginea angoasei existențiale: neputința de a suporta greutatea propriei prezențe. Drumul spre maturitate începe acolo unde nevoia de a ne acoperi cu zgomot încetează. Unde putem sta în tăcerea din noi, fără să ne prăbușim în ea. Începe acolo unde golul nu mai cere să fie umplut imediat, ci poate fi privit. Acolo apare sinele. Fragil, nesigur, dar adevărat. Însă, pentru asta e nevoie de curaj. Curajul de a nu mai fugi. Curajul de a nu mai posta. Curajul de a nu mai confunda viața cu o vitrină. Or, curajul se dobândește în solitudine. Sensul de acolo ia naștere, din singurătatea care se poate privi pe sine, descoperindu-și ființa.