De mai mulți ani încoace, Editura Non Lieu din Paris, condusă de criticul literar Michel Carassou, acordă o atenție aparte literaturii române. Numai în ultimul deceniu s-au publicat aici traduceri din poezia lui Eminescu, din Liviu Rebreanu (Ion), Lucian Blaga (Luntrea lui Caron), Cezar Petrescu (Calea Victoriei), comentariile lui Mihail Sebastian la corespondența lui Proust, scrieri ale unor autori de avangardă ca Ilarie Voronca și Gellu Naum, eseuri pe teme avangardiste de Petre Răileanu, teatru de Matei Vișniec, romanul Magdei Cârneci, Fem. Unul dintre scriitorii și gânditorii cei mai prezenți în catalogul editorial a fost și este în continuare Benjamin Fundoianu/Fondane, a cărui operă a fost retipărită ca și integral, a apărut o bibliografie a scrierilor sale realizată de Eric Freedman în 2018, iar un „buletin internațional al asociației Benjamin Fondane”, Titanic, care preia titlul unui volum al său de versuri, a ajuns acum la numărul 10-11, consacrat unui „dosar” Fondane/Jules de Gaultier.
Recent au ieșit de sub tipar sub aceeași emblemă editorială două volume cuprinzând corespondența sa. Unul, masiv, de Correspondances familiales (1905-1944), îngrijit și prefațat de Michel Carassou și Véra Gajiu, reunind peste șase sute de scrisori schimbate între membrii familiei, cele mai multe cu sora Lina și soțul ei, Armand Pascal, tot moldovean, (cu care Fundoianu întemeiase gruparea de avangardă teatrală „Insula” în anul 1922), apoi cu a doua soră, Rodica, dar și cu alte rude apropiate. Din 1926 începe corespondența cu Geneviève Tissier, cu care se va căsători în 1931. Din familie face parte, prin alianță, și soția unchiului Isac, Maria Rudich, evocată în ciclul Cântece simple: Mărior din volumul Priveliști (1930), marea sa iubire din anii tinereții bucureștene, rămasă multă vreme ardentă și după plecarea poetului în Franța. Acest epistolar amoros a fost și el publicat în traducerea Verei Gajiu, în 2025.
Tomul ce reunește „corespondențele familiale” adună scrisori din colecții publice și personale, românești, franceze, americane. Are parte și de o Introducere foarte documentată, care pregătește lectura amplului epistolar, iar abundentul aparat de note lămurește, cu puține excepții ale unor persoane neidentificate dar secundare în context, toate referințele prezente în scrisori. Date prețioase sunt oferite în aceste pagini despre familiile părinților (Schwarzfeld, pe linie maternă, cu intelectuali foarte cultivați și o activitate publicistică însemnată, apoi ramura dinspre tatăl Isac Wechsler, arendaș al unei moșii, Fundoaia, din ținutul bucovinean Herța, mai apropiat de tradiționalismul evreiesc, fire pragmatică. Despre principalii prieteni de familie din țară și din afară, se dau de asemenea informațiile de bază. Fotografii de familie și alte documente ilustrează volumul.
Interesantă devine corespondența începând mai ales cu anul 1912, când cel care semna atunci Beno, se confesează surorii sale Lina, ființa cea mai apropiată, vorbind despre lecturile lui, despre interesul timpuriu pentru evenimentele culturale ale momentului, cu comunicarea unor prime încercări de poezie, traduceri îndeosebi din germană, semnalarea unui „plagiat” al lui Coșbuc după un autor neamț, în poezia Trei Doamne, și toți trei!… Foarte tânărul Fundoianu face proba unei remarcabile independențe de spirit, răspunde ferm cuiva care-l acuzase că nu cunoaște bine limba română. O scrisoare din decembrie 1913, trimisă din Iași, este semnată pentru prima oară cu pseudonimul B. Fundoianu. Într-o epistolă către aceeași Lina apare numele de alint Mielușon, alta, datată Iași 1915, conține câteva fraze elocvente pentru caracterul său nonconformist: „Să rămâi pe țărm și să te uiți cu gura căscată la orice val mărunt, e ceva burghez. Cum sunt impulsiv, am nevoie de o corabie cu pânze și de mări agitate. Dacă nu, nimic” (retraducerea mea, desigur aproximativă, în absența originalului în românește, ca și altele ce vor urma). În 1919, se teme de căderea în retorică a „adevăratelor sentimente” și mărturisește că îi place tăcerea și, bravând, că „poezia e inutilă”… Evocă pe scurt înmormântarea lui Macedonski, pe care „ipocrizia generală l-a recunoscut ca imens și de fapt egalul lui Eminescu” (către Lina și Armand Pascal). Dar i se confesează aceleiași surori privind relațiile intime, adesea dificile, cu iubita Mărior, – „țața” Maria, soția unchiului său Isac căreia îi meditase copiii, – îi laudă feminitatea și căldura sângelui, – „îmi permit să iubesc în ea ceea ce nu pot iubi în artă. Vreau ca arta să fie sterilă și deci iubirea mai pătimașă. Infinitul e un cuvânt superior în dragoste și absurd în artă. Îmi explic acum de ce faptul că nu trăiește împreună cu mine n-a tulburat-o niciodată ca pe mine. A participat la viața mea fără să participe la intelectul meu… Am părăsit laboratorul și am găsit viața” (către Lina, decembrie 1920). Cu altă ocazie, își compară iubirea cu cea a lui Rousseau pentru Madame de Warens, trăită tot la 22 de ani, și cu o diferență de vârstă a femeii de treizeci și patru de ani, pe care o numea tot „mămică” (maman), la fel cu el pe „Țața Maria”… Dar scrisorile reflectă expresiv și relațiile sale cu scrisul românesc contemporan, frecventarea teatrelor, urmărirea cu mare interes a literaturii franceze în special, citită la zi, despre care publică devreme remarcabile eseuri ce vor fi cuprinse în volumul din 1922, Imagini și cărți din Franța. În 1921 îi dă Linei informațiile de bază despre istoria literaturii române, foarte bine cunoscută, expediază pe adresa ei pariziană poezii despre care îi cere părerea, mărturisind că e mereu preocupat să-și perfecționeze scrisul. Se împrietenește în acești ani cu familia Ion Minulescu, de care va fi foarte legat, frecventează societatea boemă a lui Alexandru Bogdan-Pitești, e prieten cu frații Brauner (Filip Brunea și Victor, pictorul), colaborează la mai multe reviste, „obligat să scrie în fiecare zi”, se plânge de lipsa banilor și de „mizerabila retribuire a ideilor”, constată că „În România termenul „literatură” este încă un cuvânt rușinos”.
După plecarea la Paris, unde se va stabili definitiv, direcția corespondenței se schimbă, firește, o întreabă pe Lina ce va face cu biblioteca lăsată acasă, sfătuind-o să arunce vechile reviste românești și „hârțogăria”, ori să le lase surorii Rodica și copiilor. Din 1926, Geneviève Tissier îi scrie prima epistolă de dragoste înflăcărată. Poetul i se va adresa, progresiv, cu „chère amie”, „chère petite amie”, „mon petit Géniève”. Provenind dintr-o familie catolică, deducem că dragostea pentru scriitor i-a creat momente de tensiune cu ai săi. În anul următor, Mărior trimite și ea spre Paris o scrisoare nu mai puțin pasionată, umbrită de regretul distanței care-i desparte: „Mielușon, crede în iubirea lui Mărior, bolnavă, mai mult decât în oricare alta. Nimeni nu te va putea iubi ca Mărior. Nimeni nu poate suferi atât de mult ca Mărior.” În ianurie 1929, își va mărturisi din nou sentimentele, oferindu-și serviciile pentru îngrijirea rudelor de la Paris, pe care nu le poate întâlni din lipsă de bani. S-au păstrat doar două scrisori de la ea, celelalte vor fi toate distruse de Lina. În august 1929 aflăm date despre călătoria lui Fondane la Buenos Aires, la invitația Victoriei Ocampo, directoarea importantei reviste Sur, cu care se cunoscuse la Paris. Va ține două conferințe în capitala argentiniană, una despre „filmele pure”, alta despre filosofia lui Șestov, maestrul său spiritual, ambele cu ecouri foarte pozitive în presă. La 1 februarie 1930, îi scrie Rodicăi că se află sub tipar volumul de poezii Priveliști, care va apărea, la insistențele lui Minulescu, la Editura Cultura Națională. Îi cere surorii sale să fie atentă la corectură: „ATENȚIE să nu corectezi niciodată greșelile de limbă, acordurile”, voite ca atare, din rațiuni stilistice proprii. (În josul paginii notează că și-a dactilografiat epistola la mașina de scris personală, o „Corona, cumpărată pe credit, astăzi, 1 februarie 1930”). Apariția cărții e anunțată și mamei Adela, – „va apărea în aprilie, în românește, o frumoasă ediție.” În legătură cu aceeași carte, îi va scrie din nou surorii de la București, în martie 1930 să urmărească foarte scrupulos corectura, titlul prefeței, Câteva cuvinte pădurețe, ordinea textelor în sumar, tipărirea unor cărți de vizită pentru exemplarele ce vor fi dedicate prietenilor bucureșteni, adăugând că a trimis editurii o copie după portretul făcut de Brâncuși. Din vara lui 1931, aflăm informații despre pregătirea documentelor de căsătorie cu Geneviève Tissier. O scrisoare pe ton șugubăț, expediată lui Benjamin în iulie 1934 va evoca această căsătorie încheiat în urmă cu trei ani: „Foarte vii doleanțe adresate Bunului Dumnezeu./ Vin Doamne, să-ți prezint dorințele mele…/ Când eram mică, ți-am cerut să-mi rezervi un bărbat, drăguț, francez, catolic, Action Française și burghez. Mi-ai dat, Doamne, un metec, un evreu, un artist, aproape un anarhist, / un poet care, în loc să cânte cu gingășie frumosul, idealul și virtutea, clamează, strigă și se revoltă încât îți răsucește măruntaiele, – un filosof care, în loc să urmeze senin căile bătătorite de nobilii săi înaintași, defrișează drumuri care-ți rup gâtul. Și, Doamne, spune-mi dacă îi este îngăduit unui filosof să nu poarte nici barbă, nici ochelari, ci păr dat pe spate și cravate de gigolo?” Abia în 1933 vor primi toate actele oficiale din România, care confirmă căsătoria. Este anul în care Fondane lucrează la turnarea filmului Rapt, cu un scenariu scris de el după un roman al elvețianului C.F. Ramuz, finalizat în anul următor și avându-l ca regizor pe D. Kirsanov. Îi va scrie despre lucrul la film Genevievei în acești termeni: „Mă întorc cu acest film cu cel puțin zece ani în urmă, trăind printre vaci, oi și capre și mi s-a făcut o fotografie close up cu un cap de vacă, demn să figureze pe coperta Priveliști-lor mele.” (septembrie 1933). Cartea despre Rimbaud le voyou se afla tot atunci în corectură.
Dintr-o epistolă trimisă Rodicăi în 13 mai 1935, este de reținut această vibrantă mărturisire: „Era greu pentru noi toți să nu urmăm calea ușoară, drumul țării noastre, să luptăm cu soarta noastră, corp la corp și să nu reușim decât după lungul și întortocheatul periplu al încercării loaiale. Și corp la corp. Noi nu suntem nici câștigători la loterie, nici favorizați de soartă; fiecare bucată prețioasă smulsă destinului a fost cu îndrăzneală cucerită, pas cu pas, efort după efort. Poate că era mai bine așa, în felul acesta viața noastră a fost viața noastră, nu lăsată în voia sorții, iar cei pe care i-am iubit și pe care-i mai iubim nu au ajuns ca un cadou în coșul lui Moș Crăciun, ci prin degete, priviri, inimă, nu ca niște străini cu care ar trebui să împarți pâinea și zilele, ci ca niște strămoși pierduți, făcuți din același sânge și aceeași carne cu noi, care s-au întors la timp.” Lui Paul Daniel, proaspătul soț al Rodicăi, Mielușon îi scrie în octombrie 1935 să caute la bibliotecă un articol despre istoria Daciei, de care are nevoie pentru completarea unui eseu din volumul Ferestre spre Europa, care va cuprinde scrierile lui despre cultura română; îi solicită totodată volume de Eminescu, Caragiale și Creangă. (Din păcate, propunerea acestei cărți, la care lucrase mult, pentru Editura Cultura Națională, îi va fi refuzată de directorul ei, Al. Rosetti, sub pretextul că au prea multe eseuri în lucru). Acum Fondane primește o nouă invitație din Argentina, de data asta pentru a turna, cu scenariu și regie proprie, filmul Tararira. În drum spre America, află de la soția sa, foarte încântată, despre victoria în alegeri a Frontului Popular condus de socialistul Léon Blum, și despre apariția iminentă a volumului de eseuri filosofice La Conscience malheureuse. Ajuns la Buenos Aires la 19 mai 1936, trimite vești despre pregătirea, cu mari dificultăți tehnice și de disciplină a echipei de filmare, despre scenariul pe care-l modifică mult față de cel inițial, caracterizându-și astfel proiectul: „va fi caricatura societății de astăzi, o lume în care arta nu mai există, și mă voi plimba puțin peste tot, studiouri de cinema olfactiv, de ex. Aguilar-ii (trupa de cântăreți interpreți) nu vor putea fi angajați pentru concert numai fiindcă sunt luați drept niște celebri bandiți și, spre sfârșitul filmului, se vor revolta contra condițiilor în care-i pune cinematograful, vor refuza căsătoria și sărutul final și vor prefera, cântând fără instrumente Bolero-ul de Ravel, vor face țăndări salonul unei bătrâne ducese care-i invitase să cânte – din milă. Etc., etc. Tema e foarte amuzantă de povestit – dar va ieși oare? Habar n-am!” În orice caz, Conștiința nefericită e lansată în iunie în librării și urma să aibă un mare succes de critică. Cât despre film, turnajul avansează cu mari dificultăți, – „nimeni nu înțelege nimic din ceea ce fac”. Se poate deduce că e o operă de avangardă, nonconformistă, radical anticonvențională. Din Paris, Lina (Țoca) îi scrie că se fac intervenții pentru obținerea cetățeniei franceze (25 august 1936), soția îi mărturisește neliniștile legate de revoluția din Spania. În septembrie 1936, Fondane anunță încheiarea filmului și progresele de montare. Se va întoarce, totuși, la Paris înainte de terminarea montajului. Îi scrie Rodicăi că speră ca filmul să ajungă și la București (4 octombrie 1936). Pe vasul cu care călătorește la întoarcere, spre Marsilia, se află și filosoful Jacques Maritain, și poetul italian Giuseppe Ungaretti… O depeșă din mai 1937 o întreabă în românește pe Rodica dacă a primit pachetul cu exemplarele din Titanic, cu dedicații și cărți de vizită pentru prieteni ca Ion Vinea și Al. Philippide, respectiv Stephan Roll, Lucian Boz, Șerban Cioculescu, Petru Manoliu. Legăturile cu Bucureștiul continuă, – aflăm, de pildă, dintr-o scrisoare a Linei adresată mamei și surorii Rodica (în iulie 1937) că a primit „semințele și săcărica”, aceasta neavând „aceeași calitate ca țuica adusă de voi”, dar și că, la expoziția universală din acel an „Pavilionul României este cel mai frumos”… (Fundoianu plănuise pentru toamnă o călătorie la București, ce nu va mai avea loc.). Două evenimente importante se petrec în 1938: „naturalizarea” franceză a scriitorului și publicarea Falsului tratat de estetică. Anii războiului, prizonieratul în zona ocupată de nemți în iunie 1940, rezumă în răvașe concentrate dificultățile orei pentru un om bolnav; transferat la spitalul Val-de-Grâce din Paris, comunică mai frecvent cu familia. Vine și anul teribil 1944, când, denunțat de un vecin din casa de pe strada Rollin 6, e arestat împreună cu sora sa Lina. Apucă să scrie doar o frază soției, ca să-l anunțe pe Jean Paulhan, de la Editura Gallimard. Din lagărul de la Drancy, îi va transmite soției, la 29 mai 1944, un ultim mesaj de încurajare, în fond de o tristă resemnare: „Tu știi, îți spusesem, sunt în figura destinului nostru lucruri pe care nu le putem schimba. Călătorul nu și-a încheiat călătoria, am scris. Ei bine, aveam dreptate, eu o continui. E pentru mâine și este pe bune. Fii hotărâtă, micuțul meu, eu susțin că peste puțin timp totul se va sfârși și ne vom reevedea.” Știm, însă, că, din nefericire, nu s-au mai revăzut. Prietenii J. Paulhan, Lupașcu, Ionesco și Cioran îi obținuseră eliberarea, dar omul de mare caracter care era Fondane a preferat s-o însoțească în moarte pe sora sa Lina, căreia i se refuzase ieșirea din lagăr.
Această corespondență ar merita mult mai multe comentarii. Ea reface în mozaic veți umane, destine literare, o mică lume solidară în vremuri prea adesea grele. Este o ediție, cum spuneam, foarte atent îngrijită, cu note aproape fără cusur: una dintre ele spune, greșit, că prozatorul Isaiia Răcăciuni este „scriitoare”; era, de fapt, fratele popularului actor de comedie N. Stroe. Știm, de asemenea, că Pâlnia și Stamate a lui Urmuz nu este, de fapt, un roman propriu-zis, are doar câteva pagini…
Lettres à Mărior, scrisorile către femeia iubită, publicate în 1923 în volumul de corespondență inedită B. Fundoianu. Despre dragoste și prietenie (Editura Tracus Arte, 2023) îngrijită competent și cu o postfață de Mădălina Lascu, adaugă acestui corpus epistolar un capitol semnificativ de documente fondaniene. Traducerea apărută la Non Lieu în 2025 este realizată și adnotată tot de Véra Gajiu. Am prefațat ediția românească a acestor pasionate scrisori de dragoste scrise cu avânt sentimental și cu mare talent, de tânărul Fundoianu, fără niciun accent convențional, document afectiv de o remarcabilă expresivitate. Din păcate, scrisorile „țaței Maria”, eternizată în Priveliști ca Mărior, au fost în majoritate distruse de sora poetului, Lina, care le va fi considerat compromițătoare pentru reputația femeii-mamă a trei copii; s-au păstrat doar două, recuperate din colecția pariziană Jacques Doucet, foarte bine scrise. Ediția franceză completează cu numeroase secvențe extrase din „corespondențele familiale”, referitoare la Maria Rudich, portretul femeii îndrăgostite, rămasă și mai târziu în relații foarte cordiale cu familia lui B. Fundoianu.
Benjamin Fondane, Correspondances familiales (1905-1944), Editions Non Lieu, Paris, 2023,
Benjamin Fondane, Lettres à Mărior, Editions Non Lieu, Paris, 2025