Gellu Naum face o figură de unicat în toate sferele concentrice în care se încadrează: e unic în cercul avangardei românești, este inconfundabil în perimetrul literaturii române și-i singular în spațiul fără frontiere al suprarealismului mondial. Opera lui e parte a literaturii, nu doar a istoriei literare, opera confreriei literare pe care o reprezintă. Textele sale mai polemizează și azi cu literatura care îl precedă și cu cea care îi succedă (sic!). Actualitatea lui se datorează poeticii sale speciale, pe care nu pot fi aplicate foarte simplu grilele teoretice cunoscute. Cu atât mai prețioase sunt investigațiile docte, contextualizate exact și aplicate pe producții estetice concrete.
Expertul de referință în domeniu, bun cunoscător (azi, cu siguranță, cel mai bun) al avangardei românești, nu și, neapărat, fanul ei fără rezerve, profesorul Ion Pop, prin apropiere estetică și distanțare critică, ne propune o lectură lucidă. Jocurile încep de la primul volum: „Acest prim volum de versuri al lui Gellu Naum schiţează, cu accentuatul său caracter programatic, liniile de bază ale unei viziuni specifice, în care sarcasmul discursului revoltat, atrăgând deformări groteşti şi sumbre ale imaginii, coexistă cu burlescul şi ironia, cu gustul înscenării şi al expresiei bufe. Suprarealismul acestor poeme apare încă supravegheat şi controlat de manifestul explicit al angajării sociale a poeziei, nestrăină, cum am remarcat, de evoluţia grupurilor avangardiste imediat precedente, mobilizate de exemplul revoltei şi al «exasperării creatoare» bogziene.”.
Comentariul punctual, riguros, pe text, permite o mai bună reconstituire a parcursului poetic, de la imagine, supralicitată de suprarealiștii francezi, la poemele-reportaj, sfidător de antipoetice, ale lui Geo Bogza, adică de la poezia-reportaj îmbinată cu dicteul automat, la propriile poetici, în care imaginea se esențializează și se condensează. Toate contribuie la fundamentarea unei structuri originale, neobișnuite chiar, autorul – în pofida direcției curentului – nu doar supraveghindu-și și redactându-și discursul, ci și luând distanță („postmodernă”, am zice) față de poem. Luând în răspăr literatura vetustă, gravă, dar ironizând în surdină și propria creație: „Încă din această primă etapă, poezia lui Gellu Naum capătă, aşadar, un puternic accent individualizat prin libertatea ironic-umoristică cu care autorul ei îşi construieşte universul oniric, canalizându-şi «dictarea automată» spre o viziune parodică şi burlescă ce-i sporeşte independenţa de operator al limbajului şi-i asigură o benefică distanţare «critică» faţă de pericolele convenţionalizării limbajului poetic”.
Lectura aplicată divulgă în primul rând mecanismul facerii poemului, punând de fiecare dată în relație poemele din diferite volume, dar și ale altor autori, foarte diferiți, de la Apollinaire la Voronca: „«Drumeţul» lui Gellu Naum aproximează, ca alter-ego al poetului, figura unui personaj-«aparat înregistrator» (cum cerea şi unul dintre manifestele lui Breton), înzestrat cu o specială acuitate a simţurilor – în primul rând a vederii (pe o direcţie «simultaneistă» inaugurată de Zona lui Apollinaire, continuată prin Blaise Cendrars şi Valery Larbaud, iar la noi prin Ulise-le lui
Voronca, la care motivul călătoriei constituie axa vertebrantă a viziunii). Autorul investigației ține mereu în vizor această relație a poeziei lui Gellu Naum cu alteritatea din preajmă sau de aiurea (care e tot în preajmă, în arealul suprarealist). Relațiile acestea sunt ținute în vizor și punctual, în jocul dintre propriile poeme ale lui Gellu Naum: „Celebrul explorator-navigator portughez (Vasco da Gama din poemul omonim – mvc) devine la Gellu Naum un alter ego al poetului, nou «drumeţ incendiar», spectator, dar şi agent al miracolului, chemând la schimbare şi dinamizând peisajul prin care trece, imprimându-i frenezia propriilor impulsuri interioare. Dominantă e și aici pornirea ludică, conferind viziunii nota burlescă știută”.
Relația nu e doar între poeme, referințele făcând trimitere la genuri de artă foarte diferite. „«Femeii taur», de exemplu, numită Knoss (…), care «cu coarnele puse bine pe piept… împunge zidurile», i se conturează un portret în mişcare, ce asociază lichiditatea sangvină şi cristalin-acvatică, fragilitatea şi transparenţa «fluturilor», cu o imagine de coşmar amintind de viziunile plastice, de cărnurile devastate ale unui Salvador Dali: «Trotuarele îi alunecau pe pulpe ca nişte sănii/ din mâini îi curgeau degetele lichide/…/ când pe o scară de ape şi de cristale/ Knoss coboară ţinând în palme cutia cu fluturi/ ca pe un cap de meduză/ Knoss cu pieptul zdrenţuit de furtuni/ cu pieptenul aşezat pe ochi ca un vânt/ cu picioarele pe o ghilotină de carne/ cu sângele curgându-i din gură…»”
Capitolul Fragmente dintr-un discurs amoros, cu trimitere la titlul cărții lui Roland Barthes, m-a făcut curios: cum rezolvă suprarealistul tema dragostei? Cu postmoderniștii ne-a luminat Umberto Eco: dacă nu mai poți spune: „Te iubesc la nebunie”, deoarece declarația asta a devenit clișeu, o transformi în citat ludic, ironic… și invariabil valabil: „După cum ar fi spus Liala, te iubesc… etc.” Suprarealistul nu poate fi grav, el eludează orice sentiment și… intenție extraliterară. Ce îi rămâne? „Clişeele discursului amoros fac încă o dată deliciul ironistului (subl. mea, – mvc) Gellu Naum, amator, cum ştim, de înscenări burleşti pe seama „poheziei” emfatice (atitudine pur-postmodernistă – mvc), a «pozei» solemn-retorice şi cabotine (sic! – mvc.). Femeia-idol din tradiţia lirică romantică apare sub o înfăţişare ce asociază retorica sentimentală şi cea a oficierii sacre cu imaginea degradantă a conformismului burghez: «Ea mă privea cu o apă în ochi cu o biserică în gură/ mă întreba ce părere am despre cutare şi cutare lucru/ E totuna spunea oricum trebuie să iubim să știm să ne căsătorim în şanţurile noastre/ să memorăm un fel de lapoviţă (poate un cuvânt)/ într-o frenetică acuplare cu silabe// vorbea despre mine ca despre un eucalipt»”.
Dar există și o comedie „a erosului manifestat ca mecanică instinctuală”, cum o definește Ion Pop, în care suprarealismul, prin simbolistica condensată și esențializată arhetipal se apropie de poezia ermetică: „Fiindu-mi dor de iarba ei elementară/ de cavităţile în care își ascunde mierea/ într-o bună zi lângă o streaşină pe o ploaie torenţială/ am ieşit din pământ cu o carabină în mână”. Criticul ne atrage atenția asupra „conotațiilor senzuale ale metaforelor vegetale care se referă la femeia iubită” și „sugestia de forță irepresibilă a impulsului erotic oferită de ploaia torențială”. De simbolul falic transparent al ieșirii din pământ (cum altfel, dacă plouă torențial?) cu carabina în mână nu mai vorbim. Iată cum imaginea suprarealistă nu mai parodiază și temperează discursul erotic emfatic, ci îl catalizează!
Proza și teatrul lui Gellu Naum au rezervate capitolele lor separate, deși ar fi meritat atenția unui subiect aparte, însă nedespărțită de po(h)ezia lui, deopotrivă narativă și teatral burlescă. Și dacă proza e pusă în relație cu poezia propriu-zisă, dar și cu „o solidă armătură de manifest”, atunci dramaturgia nu poate ocoli contextul oferit de teatrul absurdului, de experiența scenică, nu doar literară a acestuia. Ion Pop ocolește această paralelă directă în studiul propriu-zis, dar o pune în evidență în interviul cu Dora Pavel, plasat în finalul volumului, menționând interferențele cu Ionesco, „pentru că gândiți-vă ce mult contează la Ionesco automatismele de limbaj”.
În mijlocul acestui parcurs (dacă îl privim strict cronologic) se află concesiile stupide făcute „realismului socialist”: „Pe poetul nostru o asemenea aservire l-a costat destul de mult – două decenii de (auto)cenzură şi de privare de libertate a expresiei autentice de sine. Pentru cititorul de azi, momentul lui de eşec poate fi încă o lecţie edificatoare despre o anume morală a scrisului, alterată grav când «bietul om» stă «sub vremuri» şi nu găseşte suficiente resurse de rezistenţă. Să fi fost poet de avangardă, prin definiţie nonconformist, să fi fost tânăr cu convingeri revoluţionare şi să ajungi să scrii cel mult ca un «clasicizant» mediocru, când nu îmbrăţişezi chiar cele mai comode poncife «actuale» servite sub pretext de înnoire a limbajului, e, în felul său, o pedeapsă exemplară a sorţii. Un soi de întoarcere a tragediei ca farsă, îndeajuns de tristă pentru cel care, pornit ca deschizător de drumuri, se trezeşte de la o zi la alta împins într-o fundătură”.
Reținem că „parcurgerea operei lui Gcllu Naum a putut dovedi deopotrivă în ce măsură poetul nostru a fost şi a rămas solidar cu marile direcţii doctrinare ale suprarealismului şi cât de mult se distanţează el, totuşi, dacă nu de substanţa programului acestei mişcări poetice, cel puţin de «dogmele» şi clişeele ce n-au întârziat să apară de-a lungul evoluţiei sale”. Or, asta se datorează faptului că poetul nostru foarte devreme „face proba puternicei sale personalităţi, afirmate în cel puţin două direcţii. Întâi, aceea a acutei conştientizări a convenţiei literare în interiorul însuşi al imaginarului şi tehnicilor «automatismului psihic pur» suprarealiste. Este ceea ce am numit altădată «comedia onirică naumiană», încurajată, desigur, şi de exemplul, cunoscut tot prin intermediul lui Breton, al lui Jacques Vaché, care a lansat formula foarte productivă în opera poetului nostru, de «pohet» și «pohezie», ca expresii ironic-parodice ale statutului nobil-romantic al Creatorului şi produsului său pândit de convenţionalizare, ameninţat mereu să cadă în blamabila fi blamata «literatură»”. Cealaltă direcție „ține de capacitatea de concentrare maximă a discursului”.
Important pentru a procesa parcursul și poetica protagonistului cărții recenzate e amănuntul că poetul „înțelege să uziteze de binefacerile stării de veghe” (în contrapunct cu automatismele stărilor subconștientului și stărilor onirice). Ion Pop aduce o fină observație a lui Ștefan Augustin Doinaș: „poetul nu se va sfii să procedeze ca alchimiştii, operând în cinci stadii: dizolvând, purificând, sublimând, divizând și recompunând realul”. Iar mai departe, în căutarea esențelor: „Lucrul cel mai important şi care califică în chip decisiv poezia lui Gellu Naum este legat tocmai de această coexistenţă a nucleelor «tari» ale imaginii şi viziunii […] cu decentrări nu mai puţin grave ale structurii, sfarâmată, diseminată în fragmente, în imagini fulgurante, fraze despletite, cu sincope şi recuperat, ale rupturilor sintactice într-un fel de urme, reminiscenţe, ruine de text.”
Aventura căutării devine nu doar captivantă, ci și revelatoare. În final ai „impresia (or, tocmai pentru această impresie ai săpat în piatra cercetată – mvc) că există o logică şi în acest ilogic aparent”, că „dicteul automat nu este numai automat” (mai mult: acesta „duce, în cele din urmă, spre o mare viziune, în care realul comunică cu suprarealul…” Iar protagonistul, insurgentul negaționist, care și-a propus să distrugă, cu poezia lui, literatura, se dovedește a fi un poet foarte actual, un poet care are conştiinţa gravitaţii fundamentale a poeziei, cu dimensiunea ei metafizică şi un fel de angajare mai profundă în real, şi în acelaşi timp are şi libertatea aceasta a jocului, a ironiei şi autoironiei, care îi asigură locul absolut personal şi original în literatura română şi în cea mondială”.
Rămâne să redeschidem cărțile protagonistului, surprizele fiind posibile la orice relectură. Dacă o carte te trimite la alte cărți (și la masa de scris, da), ea își îndeplinește una dintre rațiunile esențiale ale acestei specii culturale care este cartea, lectura, scrisul. Anume în această ordine.
Ion Pop, Gellu Naum. Poezia contra literaturii, Editura Școala Ardeleană, 2025