Calendarul zice că tânărul Gheorghe Grigurcu, pe care eu am avut norocul să-l cunosc în urmă cu peste șase decenii, a ajuns la o vârstă a patriarhilor. Nu e un eveniment oarecare, el iese din comun și prin lumina spirituală în care cel omagiat acum continuă să scrie, cu o energie nescăzută, ca și cum n-ar fi trecut peste el vremea și vremurile. Îl vedem prezent în mai toate revistele care contează astăzi în cultura românească. De ani buni, își are spațiul rezervat, de cronicar atent la viața cărților, în România literară, după ce a parcurs lungi stagii de „grefier în tinda unei magistraturi”, la Familia din Oradea, la Viața Românească, mai înainte la Steaua clujeană, devenit astfel un reper al opiniei critice care contează, în glose subtil pătrunzătoare, atente la ansambluri și la detalii semnificative, cu o scriitură făcând ecou empatic textelor comentate, cu o eleganță stilistică de fin caligraf al ideilor. Paralel publică și multă poezie, iar aria reflecțiilor sale aforistice depășește tot ce s-a scris la noi până acum în această particulară formă a „jurnalului de idei”.
În marea tradiție a foiletonisticii noastre, numele său stă gravat de mult pe tabla de onoare, alături de un Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Șerban Cioculescu sau, mai recent, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, G. Dimisianu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion… Considerată în linii mari, critica sa este una prin excelență simpatetică, putând fi (și a fost) asociată unor nume din Școala de la Geneva, precum Georges Poulet și Jean Starobinski ori Jean-Pierre Richard. Mai ales cu cel dintâi, fiindcă la un moment dat Grigurcu vorbește despre abandonarea propriei subiectivități pentru a se lăsa „ocupat de o conștiință străină”. Ca și genevezii, își concentrează atenția asupra textului scos din contextualizări și motivații exterioare. Practică, așadar, o critică imanentă, gradul amintitei „ocupări” fiind relativizat totuși de aportul stilistic al propriei expresii critice, accentuat impresioniste. Oricât ar solicita concentrarea asupra textului, nu acceptă grila strict structuralistă de lectură, „gramatica” evidențiată la rece, științific, sub tutelă teoretică este respinsă. Contează pentru el în primul rând implicarea personală a cititorului, tradusă stilistic, în expresia plastică, sugestivă, chiar metaforică, refractară abordării „pozitiviste” a literaturii. Alături de „noua critică” franceză, a surprins aspirația producției exegetice la „statutul de gen literar autonom”, dincolo de instrumentarul critic căutător de structuri formale. Foarte productiv în spațiul criticii de întâmpinare, Gh. Grigurcu a încercat, în grade diferite, să respecte aceste jaloane propuse fără o pasiune teoretizantă prea evidentă. Primează intuiția, gustul, mobilitatea impresiei, spontaneitatea, libertatea divagației. Cronicile și recenziile sale caută să evite răceala opiniei, strictețea geometrică a judecății de valoare, își permit libertăți ce țin, desigur, de amintita empatie, de exigența mărturisită sau subiacentă a comunicării cu opera comentată. Stilul său, cum s-a și observat, evită formulările comune, până la a deveni uneori prețios, încearcă individualizări ale impresiei de lectură prin apel la artificii manieriste, utilizate cu dexteritate și cu plăcerea insolitului exprimării.
Criticul nostru are, desigur, și umori, idiosincrazii, momente de izbucnire temperamentală, de aprindere polemică excesivă, – caracteristice mai ales perioadei post-decembriste a istoriei recente, în care angajările sale polemice, uneori radicale, au fost dintre cele mai caracteristice pentru dezbaterea în alb-negru din jurul așa-numitei „est-etici”, ce atrăgea atenția asupra păcatelor și cedărilor morale ale scriitorilor români sub regimul comunist; critici, în fond, îndreptățite, dar care ar fi meritat o situare contextuală, social-politică mai nuanțată și o distincție între conformismul discutabil și valoarea estetică a unor scrieri. În ce mă privește, n-am fost și nu pot fi de acord cu judecățile sale negative, pripite, privind opera unor poeți ca Nichita Stănescu și Marin Sorescu; ori A.E. Baconsky. Din păcate, prins în ritmul aparițiilor noi de cărți din vitrina literară, n-a mai încercat nici să construiască lucrări de sinteză, – o excepție rămâne excelentul eseu critic Bacovia, un antisentimental, tipărit în anul 1974.
Am notat mai întâi câte ceva despre criticul Gheorghe Grigurcu, dar pentru mine – și tot mai mult și pentru alții – este valoros și poetul. Cum s-a întâmplat și la alții, această ipostază, foarte definitorie, s-a aflat mereu în competiție cu imaginea cititorului specializat de literatură. Or, poetul, autor, de asemenea, al unui număr însemnat de cărți remarcabile, stă foarte sigur în picioare, cu sau fără asocierea cu criticul. Există, desigur, inevitabile trăsături comune între cei doi. Am notat deja gustul pentru un anume manierism al expresiei care vrea să evite banalul formulărilor, însă acest gust este, firește, limitat de chiar natura scrisului comentator. În schimb, poezia exprimă din plin viziunea și modul de a compune versurile ale unui poet pentru care substanța confesivă, culoarea afectivă a discursului sunt puse într-o poziție secundară, de nu chiar lipsesc, cedând locul reflecției concentrate, sapiențiale, în care surpriza asocierilor verbale apare în prim-plan, într-un joc permanent, foarte supravegheat (Ion Barbu vorbea despre un joc de o „dificilă libertate”) prin care arta combinatorie încearcă să împace abstractul cu senzorialul, să surprindă inefabilul în cugetări aduse în pragul concretelor. Poetul reușește un soi de instantaneitate a notației care e și fulgurație intelectuală, impresia de moment e captată în tipare ideatice reverberante. „Jocul ideilor cu fantezia”, găsit definitoriu pentru manierismul poetic, convine perfect caracterizării scrisului său. Câteva titluri de plachete din creația sa mai de început sugerau această coexistență în tensiune a datului real, concret, cu geometria ordonatoare. O carte anunța că Un trandafir învață matematica, alta surprinde prin emblema cvasi-oximoronică: Rigoarea văzduhului. Am citat, cu o vreme în urmă, versuri ce mi s-au părut că exprimă deplin această conjugare. Sub primul titlu amintit, apar deja formulări ca aceasta, care învecinează incompatibilele vizând uimirea, deci începutul cugetării, pretinzând un soi de independență, de autosuficiență a textului, modelat emblematic-sapiențial, ca și indiferent față de cititor: „Un trandafir învață matematica/ în zona-n care codrul își explică umbrele/ iar noi privim spectacolul uimiți./ Un trandafir se-adună și se scade doar cu sine însuși/ necunoscându-ne.” Sau: „nu strică puțină retorică/ aplicată pe coasta plantei/ puțină povară simbolică/ așezată pe frunze/ o lacrimă de ghips/ spre-a o fixa în lacrimă.” Corectarea naturalului prin scriptural devine așadar act firesc, necesar înscrierii în durată a obiectului contemplat, conservând însă tensiunea exprimată în termeni contradictorii: „Nimic la voia întâmplării, totul construit/ cu o rigoare care strigă sălbatică// cu o dezordine care tace/ resignată, civilizată.”
Nu e loc să înmulțim aici exemplele, direcția indicată de astfel de versuri indică limpede osmoza dintre poetic și poietic, punerea în ecuație a viului cu metaforicul și simbolicul, etalarea instrumentarului cu care lucrează constructorul de texte, niciodată rămasă fără un ecou mai profund. Ingeniozitatea acestui subtil artizanat verbal nu sabotează de fapt o anume vibrație lirică, fie și discretă, sugerând, în tonalitate elegiacă surdinizată, insuficiențe ale comunicării, stări de marginalizare, cu sentimentul incomprehensiunii, tocmai frecvente în decorul cu ecouri bacoviene al „amarului Târg” în care trăiește în ultimii ani. Numeroase poeme se apropie prin impresionismul concentrat de formula japoneză a haikuului. Sunt, acestea, doar câteva note fugare, marginalii la un univers liric complex și puternic individualizat, remodelat „manierist” în amalgamul și mixtura de sapiențial și notație proaspătă a ecoului natural. Actul scrisului este făcut foarte adesea vizibil, ca fiind un compensator al deficitului de existență. Sună foarte aproape de o ștanță bacoviană aceste versuri dintr-o Elegie.: „un regret încărcat de ceva/ ce nu se mai poate trăi/ dar se poate scrie.”
Ar fi multe de spus și despre suita de șase tomuri masive care cuprind până acum Jurnalul lui Gheorghe Grigurcu, la care se va adăuga cel puțin încă unul, fiindcă secvențe noi continuă să apară în mai multe reviste. Este un amplu „jurnal de idei”, mai exact de scurte reflecții de formulă aforistică, cu adaosuri de citate notate din diverși scriitori români sau străini, din cugetările filosofice și despre artă, religie și politică de pretutindeni. Am recenzat la data apariției (1919) unul dintre aceste tomuri. Natura confesivă rămâne esențială în toate aceste scrieri în care rapide însemnări de viață cotidiană pot interesa prin gradul lor de insolit ori ca puncte de plecare pentru meditații, fie și succinte, asupra amintitelor teme mari. Sunt și acestea, ca și practica poetică, compensații sui generis pentru amintitul definit de existență a omului ca și obligat să se situeze la o anumită distanță de spectacolul lumii în care trăiește, privită cu un ochi de moralist, mai curând sceptic sau stoic. Este, în cele mai recente, și un tot mai agravat sentiment al solitudinii, cu semne de firească oboseală a vârstei înaintate, cu pânda neantului tot mai presantă. Ar fi foarte interesant un studiu comparativ între ceea ce spune poetul în cărțile sale de versuri, cu atâtea accente de reflexivitate acută, și aceste cugetări aflate adesea în vecinătatea poeziei, uzând de îndemânările ingenios-manieriste, construcții de concetti, cu asocieri insolite, paradoxale, dintre cele mai incitante și frapate prin ineditul lor.
Particip, însă, cu o emoție aparte la acest eveniment aniversar și fiindcă mă bucur de câteva decenii și de prietenia lui Gheorghe Grigurcu, pe care am avut norocul să-l cunosc pe când eram elev de liceu. Iar el, cu vreo cinci ani mai mare, era încă student la Filologia clujeană, după un an petrecut la cunoscuta Școală de Literatură, de unde fusese eliminat fiindcă… îl vizitase pe Tudor Arghezi, atunci interzis. Întâlnirea cu prietenul meu de azi a fost un moment dintre cele mai faste pentru junele începător într-ale scrisului, pe cale de a descoperi marea poezie românească și universală. Gheorghe Grigurcu e cel care mi-a pus pentru prima oară în mână câteva dintre „edițiile definitive” tipărite din poezia lui Blaga, Arghezi, Ion Pillat, Adrian Maniu, V. Voiculescu, m-a îndreptat spre revista Steaua condusă încă de A.E. Baconsky, adică spre un spațiu al creației ce se distingea în contextul național prin evidente tendințe de recuperare a scrisului autentic românesc și universal, care mai avea de înfruntat multe obstacole în acei ani. Așa am ajuns să și debutez în prestigioasa revistă în 1959, anul meu ultim de liceu, nu tocmai cu ceea am dorit eu, dar a fost o importantă, decisivă încurajare la acea vârstă a începutului. Drept care îi aduc marelui meu prieten și omagiul unui fel de ucenic.
La ora acestei aniversări, opera lui Gheorghe Grigurcu își are asigurat un loc al său în elita poeților și criticii de primă linie ai ultimelor decenii culturale românești. Se pare că și în cazul său concurența dintre cele două ipostaze ale personalității sale a ajuns la un meritat echilibru. Toți cei care îi prețuim scrisul suntem bucuroși de aceste împliniri, așteptându-le și pe cele viitoare.