Ți-ai pus vreodată problema cum de te-ai ivit tu pe lume? De ce eu stau de vorbă cu tine și nu cu mine însumi? Sau cu el? De ce te oripilez pe tine cu gândurile mele, făcându-te fără voia ta părtaș la ele, uneori luându-te chiar în balon? Și nu le mărunțesc în solitudinea mea apăsătoare? Sau nu le trimit spre vreun fantomatic terț? Thomas Nagel, despre care sigur ai auzit, căci și-a vârât ustensilele filozofice și prin cuantica ta, e destul de necruțător cu puterile eu-lui. El spune că orice reflecție asupra unui subiect elimină cuvântul „eu” din joc. Gândul respectiv va fi complet lipsit de vreun conținut la persoana întâi. Faptul că eu îl gândesc este subsidiar, precum petala albastră, suavă, din glastra de la fereastra ta. Când se ofilește, „albastritatea” din ea se duce în altă parte.
Nici măcar o poveste despre mine însumi – mai zice Nagel – n-o pot depăna fără să se însăileze organic în povestea lumii, fără înțelegerea profundă a acesteia. N-am cum să mă extrag prețios din hățișurile ei. Căci mine-le însuși este un produs al lumii; mai mult decât atât: trăsătura fundamentală a universului e tocmai aceea de a-l zămisli pe eu. De a-l arunca înafara lui păstrându-l mereu, posesiv, înăuntru. Eu nu este un accident al naturii, așa cum a fost apariția cianobacteriilor ce-au oxigenat aerul, ori ieșirea creaturilor marine pe uscat. Eu este însăși lumea, natura, universul. Eu coboară umil din ecuațiile propagării undelor gravitaționale – așa cum sigur i-ar plăcea pozitivistului din tine să exprime – și se pierde necunoscut în goana gravitonilor.
Și totuși, eu este eu. Îl simt ca pe ceva distinct, aparte, separabil și adesea incompatibil cu Totul. Închid fereastra, trag obloanele peste lume și, îndată, universul meu, propriu, incontestabil, se deschide precum floarea cu petale albastre. Nu mai există depărtările galactice, eclipsele, foșnetul arborilor. Nu mai există dangătul clopotelor, nici șuieratul săbiilor. Există doar pulsul sângelui meu de-a lungul arterelor. Există doar freamătul surd al aerului prin alveole. Sunt punctul geometric din care radiază toate săgețile „elanului vital” al lui Bergson, ca și focul mistuitor-zămislitor al lui Heraclit. Compunând grațios asteroizii și materia întunecată. Inserându-se în geamătul voluptos al clorofilei. Alcătuindu-te, migălos, și pe tine, intermediarul inseparabil dintre alveolele plămânilor mei și adierea corului clorofilian al pământului. Tu ești cel ce-mi deschide iarăși obloanele închistării în ceea ce cred că este marele, indispensabilul, unicul eu. Și, în fapt, nu-i decât minuscula necunoscută din imensa ecuație a petrecerii. Tu ești planeta apatică pe care pășesc în îngâmfarea mea incorigibilă; iar hârșâitul pașilor nu-i decât oftatul plictisit al țărânei trezite din letargie. Tu ești corporalizarea strigătului meu înspre sceptrele aurite, tu ești blestemul nimicniciei pulsului însângerat din artere.
Tu ești prezentul. Tu, cel căruia îi vorbesc acum. Fără de care clipa existentă își pierde indicele și vigoarea. Și se volatilizează în ce s-a petrecut nepetrecându-se, în ce va să vină fără a sosi vreodată. Tu ești mereu tu și nu poți deveni în vecii vecilor vreun el. Iar dacă, prin vreo sinistră farsă a Moirelor, ești smuls din orizontul coralelor mele, ele însele devin un hârșâit absurd. Tu sălășluiești aici, nu bântui fantomatic prin mahalalele indistinctelor. Tu ești unicul posesor al abilității de a rămâne în certitudinea clipei. Căci el nu ființează. El e azvârlit undeva în cavoul trecutului. Ori în incongruențele viitorului. În bezna lui o fi fost ori în amăgirea lui va fi să fie. Nu pot vorbi cu el, așa cum nu poți sta la taclale cu strigoii. El nu este, căci nu există decât ce pipăi, ce adulmeci, la ce strigi, persiflezi și te rogi acum. Ești doar tu, tu cu răbdarea ta supraumană, cu înțelepciunea într-a-mi asculta insignifianțele exasperărilor. De a-mi oferi infama certitudine că-s croșetat din cenușile stelelor moarte. El nu e decât amăgirea viselor insomniace. Iar eu fără tu sunt precum meduza aruncată de valuri pe nisipul încins.
Tu ești punctul arhimedic al cosmosului, ancora în repezișul schizofrenic al secundelor.
De aceea ai venit tu pe lume. Să nu mă evapor spontan în energia neagră a vidului.
*
Te-am văzut adesea lăcrimând când posturile de televiziune prezentau, cu „obiectivitatea” cinică de rigoare, imagini de la câte un cutremur din Turcia, ori de la vreun tsunami de la Răsărit. Cu zecile de mii de morți și dispăruți, cu clădirile făcute vreascuri și orașe întregi șterse de pe fața pământului. „Ce tragedie!”– exclamai și schimbai canalul pe vreun post de muzică sau de reportaje științifice ca să-ți alungi emoția ce te copleșea. Erai prea afectat însă ca să te corectez („ăsta-i mai cinic decât crainicii ăia”– ai fi gândit în acele clipe, pe bună dreptate…). Nu, ele nu erau tragedii. Erau drame umane și sociale, catastrofe, nenorociri. Dar nu tragedii.
Tragedia nu se desfășoară „în teren”. Nu se manifestă pe stradă, în cetate ori pe mările bântuite de furtuni. Ci pe scenă, sau pe orice tip de substitut al ei. Tragoidia, cum îi spuneau încă predecesorii lui Eschil și Sofocle, venea de la trágos (țap) și odé (cântec): „cântecul țapului”. În fapt, ea denomina „corul satirilor” din străvechile rituri dionisiace, cea mai fidelă, mai adevărată și mai completă reprezentare a existenței, așa cum spune Nietzsche. Cu măștile ei înspăimântătoare, cu exuberanța dezlănțuită a participanților și corifeilor ce se străduiau – grotesc și sublim – să creeze falii în zidul ce separă absurdul viețuirii, grozăvia realității radiind „simțământ de scârbă”, de împărățiile minunate ale transcendenței.
Catastrofa nu e o tragedie, întărește și Gabriel Liiceanu, căci ea n-are un „caracter agonal”; în ea nu se înfruntă două părți, fie ele îndeobște inegale (eroul vs. destinul/voința transcendentă ori, transfigurat în social, combatantul împotriva unui regim opresiv, tiranic). În nenorocirile mai mult sau mai puțin naturale nu este vorba de o luptă, de decizia și determinarea unui „agent” de a frânge limita condiției umane ori sociale. Căci aci individul are o poziție pur pasivă. Nefericitul prins sub dărâmături nu a manifestat nici îndârjirea lui Oedip de a scăpa de sub teroarea profeției că-și va omorî tatăl, nici voința lui Prometeu de a se autosacrifica în scopul dăruirii focului oamenilor. El „n-a făcut nimic pentru a clinti limita din nemișcarea ei”. A fost pur și simplu cuprins de calamitate fără să aibă nici cea mai mică predilecție, nici oportunitate, de a o împiedica. În contrast, eroul tragic se ia la trântă cu îngâmfarea zeilor și cu înfricoșătoarele Parce, cu nedreptatea sistemului statal ori cu indiferența oarbă a destinului, cu rânjetul infernului, cu însăși moartea. Cade răpus în jelaniile dionisiace ale corului țapilor fără să reușească a zdrobi limita. Dar însuși faptul de-a o fi provocat, de-a o fi zgândărit, se constituie într-o supremă atitudine etico-metafizică, în „participare la universal”. Tragedia e cvasi-exclusiv culturală, căci e incongruentă cu întregul mecanism biologic. Se opune firescului evolutiv de a-și asigura, individual, existența. Nici măcar revoltele, insurecțiile, revoluțiile, chiar și cele cultural-științifice, unde întreaga lume s-a preschimbat într-o scenă, nu pot fi asimilate decât forțat cu specia tragediei.
Camus, într-un sintetic eseu pe subiect (Viitorul tragediei), se întreabă de ce au existat în istoria culturii doar două perioade în care genul tragic a exultat: Grecia antică (Eschil, Sofocle și parțial Euripide) și epoca de după Renaștere în câteva țări occidentale (Shakespeare, Lope de Vega, Corneille, Racine). Tentând un răspuns la fel de sintetic, scriitorul francez conchide că epocile menționate coincid cu o tranziție de la gândirea cosmică, în care formele de divin, de sacralitate, predomină, călăuzind cu strictețe și adesea cu teroare conștiințele, la o gândire mult mai elastică, marcată de sentimentul individualității și de rațiune: „Dacă ordinea divină nu presupune nicio contestare, și nu admite decât păcatul și remușcarea, atunci nu există tragedie”. O reprezentație teatrală medievală cu eroul în confruntare cu Divinul ar fi devenit îndată, cât se poate de real, un „spectacol” judiciar al condamnatului înaintea necruțătoarei Inchiziții. În Grecia, marii tragedieni s-au ivit după încheierea teribilei „ere întunecate” instaurată odată cu invazia doriană; iar în Vest, ulterior destrămării obscurantismului medieval. Între ele au trecut aproape două milenii în care, ne spune Camus, drama religioasă nu a lipsit, însă tragedia a tăcut.
Se mai întreabă autorul Ciumei dacă o tragedie modernă e posibilă. Răspunsul rămâne sub semnul ipoteticului, cu o ușoară aplecare înspre negație. Aici însă cred că tu i-ai putea da o competentă mână de ajutor. Cel puțin în zona breslei savanților tăi, cu atitudinea lor radical modificată față de universal. Cu o sferă divină inexistentă ori, în cel mai bun caz, cu un Dumnezeu exilat în metaontic, în abstractul formelor matematice și total detașat de afacerile Pământului: căci El e creatorul legilor fundamentale ale lumii și, evident, nu dorește să fie primul care le încalcă. Deci câmpul e complet deschis – și nepenalizat – înspre construcția dramaturgică a eroului care I se opune. Doar că voi ați schimbat complet paradigma. Ați înlocuit palatele aurite ale cerurilor cu foițele din același nobil metal așternute pe oglinzile telescoapelor. Iar plicticoasele psaltiri – cu tabelele cefeidelor. Însă ceea ce în mod cu totul remarcabil, subtil și nu-s sigur dacă îmbucurător sau întristător, ați descoperit în întreaga voastră strădanie, este că nicidecum nu izbutesc să se apropie de vreun liman. De ceea ce a visat eșalonul de laureați Nobel din secolul ce-a trecut: o Teorie a Totului, aptă să explice în câteva ecuații simple integral comportamentul universului. Iar magnificele explicații și fabuloasele experimente de pe stațiile orbitale și din giganticele străfunduri ale acceleratoarelor de particule vă afundă în și mai apăsătoare incertitudini. Cum să speri la avansul înspre înțelegere când, după atâta efort, geniu, emoție și resurse, ați constatat că nu puteți descifra decât cinci procente din compoziția cosmosului? Dincolo de care, în maximă derută, ați postulat niște ciudate entități întunecate despre care habar n-aveți cu ce se servesc. Iar ca să vă camuflați deruta, v-ați și apucat deja de un gen de basme astrofizice. De o fascinantă neo-mitologie. Cu Multiversul pe post de Walhalla. Ori cu stranii holograme ce scoboară un pătrunzător iz de Nirvana de prin vacuități. Cu atomii transformați în neverosimile corzi ce vibrează în eteruri, demne de acordurile corului eriniilor lui Eschil. Plăsmuiri înspre care câțiva nostalgici, tradiționaliști, își îndreaptă lăncile analitice în speranța deșartă că se va termina odată cu acest nou gen de farmece și că universul nostru, așa cum este el, așa cum am izbutit noi să-l observăm, va putea fi în cele din urmă desțelenit în adâncul mecanismului său logic. Că se va reveni la supremația principiului analitico-empiric în oponență cu ditirambicele povestioare astrofizice. Dar, precum Aiax, sfârtecătorul oilor, cu toții cad străpunși de sabia epuizării bugetului. E tragedie? Da, aici avem într-adevăr însemnele tragediei! Chiar dacă scena e tixită de spectrometre, lasere și antene parabolice, iar măștile sunt împotriva radiațiilor.
Acum poți să-l contrazici pe Camus. Tragedia modernă nu e numai posibilă, ci de-a dreptul nestăvilită: cele mai recente studii de cercetare cosmologică sunt o adecvată partitură pentru incantările dezlănțuite ale satirilor. Fie ei și cu doctorate.
*
Dar Socrate ar putea fi un personaj tragic?
Mda… sau nu… sau nu știu. Mai degrabă dimpotrivă. Anti-tragic.
Cum așa? Care e opusul tragediei? Comedia?
Aaa, nicidecum. Există opuse care nu neagă. Care doar depășesc. Care înglobează. Cum e cu ai tăi Einstein și Newton. Ori cu impresionismul care nu contrazice precizia clasicismului; doar îi dezvăluie, și lui, relativismul formelor.
Și ce legătură cu Socrate? De ce nu-i tragică moartea lui?
Nu s-a luat de piept cu destinul. Nici cu Atena, heliaștii și legile ei. Dimpotrivă, i-a sfidat cu seninătate, ba chiar cu ironie. Apărarea lui o dovedește cu prisosință.
Da, dar i-a căzut victimă. Cana cu cucută…
Putea să n-o facă. I se pregătise în taină evadarea. A refuzat-o cu seninătate. Uite ce poți citi în Phaidon: „cred că acum demult aceste oase și acești mușchi s-ar afla prin părțile Megarei sau Beoției, duse acolo de o anume concepție despre ce este mai bine, dacă n-aș fi avut încredințarea că e mai drept și mai frumos ca, în locul scăpării și al fugii, să mă supun pedepsei hotărâtă de cetate”.
„Aceste oase și acești mușchi”… Ăsta să fie Socrate?
Dimpotrivă. El știa fără tăgadă că ceea ce rămâne după ce ele intră în stricăciune pătrunde în lumea pe care noi n-o vedem. Doar zeii.
Ce fel de lume va fi fost să fie aceea de care zici?
Alcătuită din „regiuni multe și minunate”, descrie tot Platon. „Iar pe acest pământ, făcut așa, tot ce crește este de o frumusețe analoagă: copacii, florile, roadele. Și tot așa și munții”. Cu o multitudine de ființe ce populează uscatul, aerul, apele. Păsări, pești, oameni înfloritori. Cântând și privind fascinați „soarele, luna și stelele, așa cum sunt ele cu adevărat”.
De aceea e anti-tragic?
Cred că am formulat greșit. Mai degrabă meta-tragic.
Ooo, aici mă atingi. Îmi zboară gândul la metamatematică. Hilbert, Gödel, Tarski. Pe nivelul acela se rezolvă tot ce n-are soluție în „banala” matematică…
Nu prea înțeleg, dar intuiesc că zici tu ceva. Și Socrate avea opțiunea minunatelor meta-tărâmuri. Pe lângă care lumea asta nedreaptă și coruptă e un vis urât. De aceea n-a fugit din temniță. Prefera să ajungă mai iute acolo. O să-mi spui acum că dacă ai variante poți fi și seren, și înțelept, și etic. Chiar și ironic.
Cam așa. Când nu, devii erou cu măruntaiele împrăștiate prin țărână și cântat de corul fecioarelor thebane. Uite, Eteocles al lui Eschil se aruncă fără tresărire în lupta cu fratele său răzvrătit Polyneikes știind că blestemul tatălui lor, Oedip, este infailibil. Și vor muri amândoi încleștați în confruntare. Dar era singura soluție de a salva cetatea Thebei de cucerirea argienilor. Nu exista altă variantă.
„Cât preț mai am în fața zeilor?
Doar darul nimicirii mele prețuiește pentru ei.
De ce aș linguși ursita care mă stârpește?”
O înfruntă atunci cu lancea. Tragedie pur sânge. Încep să îți dau dreptate. Socrate e dincolo de tragic.
El avea alegere. Dar a preferat ce „e mai drept și mai frumos”. Însă oare ar fi priceput toate acestea o arenă plină de ochi holbați după întâmplări terifiante, după răsturnări spectaculoase, după mormane de cadavre stivuite până în cavea? Nici măcar celelalte măști de pe scenă. Orice cor ar fi amuțit în fața deciziei sale. Fie el de fecioare, de războinici, erinii ori satiri. Doar tăcerea absolută așternută peste întreg amfiteatrul. Străpunsă ca o adiere înghețată de vocea tremurătoare a lui Criton care l-a întrebat dacă mai are ceva de spus. Dar privirea lui Socrate devenise fixă…
Cutremurător!
Mai mult decât atât: un hohot reverberând până în cerul stelelor fixe.
Mai ai vreun exemplu? Cineva care să persifleze cu atâta forță, cu atâta împăcare și superioritate urgiile sorții?
Da. Ciobănelul moldovan.
Îți bați joc de mine? Cum poți să pui un nenorocit de oier alături de marele Socrate?
Pentru că amândoi puteau fugi, dar optează necondiționat pentru același miraculos tărâm. Chiar dacă unu-i cel mai mare înțelept al lumii iar celălalt, cum zici tu, un nenorocit delăsător.
Cum vine asta, același tărâm?
Păi uite, doar o știi din liceu:
„Soarele şi luna/
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!”
Nu descrie cam tot asta și Platon?
Bun. Dar motivațiile? Cer și pământ!
Când se lasă ceața morții, cerul și pământul devin indiscernabile.
Dar tu? Ai fi fugit?…
…dar tu?