Opinii în dialog
Citind profeţia lui Cramner asupra copilei Elisabeth, în Henric VIII, unul dintre cei mai renumiţi comentatori shakespearieni, criticul G. Wilson Knight, a reuşit să afle acolo o precizare amănunţită, şi o justificare totală a politicii doamnei Thatcher, în cazul Falkland. Intervievat în legătură cu vederile sale asupra Forţei de şoc din timpul campaniei, Wilson Knight a răspuns: «Cheia noastră trebuie să fie profeţia regală a lui Cramner».
«Încă mai susţin că aceasta este o supremă declaraţie de autoritate a noastră – a spus Wilson Knight – fiecare cuvânt adânc semnificativ ca previziune a ordinii mondiale la care aspirăm. Ea implică nu numai democraţie, ci democraţie în strictă supunere faţă de Coroană. Decurge de aici că o sprijin pe doamna Thatcher şi activitatea noastră, acum sau în viitor, în măsura în care ea poate dezvolta tradiţia britanică şi moştenirea noastră naţională până la proporţii planetare.»
Ei bine, Wilson Knight era un om în vârstă în 1982 şi trecut de faza cea mai convingătoare, însă concepţia sa despre Shakespeare ca fiind contemporanul nostru şi un fel de înger păzitor sau consultant neplătit al cabinetului de război al doamnei Thatcher nu este chiar atât de excentrică pe cât sună. Îndeosebi, convingerea lui W. Knight că ceea ce vrea să spună Shakespeare este legat de previziunea sa cu privire la «democraţia în strictă supunere» faţă de ordine sau de status quo este o convingere continuu reprodusă în chestionarele de examen, în ziare, în note programatice şi oriunde Shakespeare este «reciclat pentru a-l face să corespundă societăţii de azi». (Profesorul Richard Wilson – University of Lancaster)
Când Globe Theatre Trust a/l lui Sam Wanamaker a făcut faţă de curând unui public sceptic din Southwark, bardul a fost reprezentat pe platformă de un preşedinte al companiei, liderul membrilor liberali ai Camerei Lorzilor, un actor de la Royal Shakespeare Company şi un membru local al parlamentului din Alianţă, în timp ce poliţia şi cei cu dezvoltarea socială se aţineau în mod vizibil în culise. După aceea, fiul actor al Procurorului general s-a plâns că oponenţii lui Sam din Consiliul laburist din Southwork «l-au politizat pe Shakespeare». Se pare că nu vedea nimic politic în afirmaţia lui Simon Hughes, membru în Parlament din partea Alianţei, că The Globe fusese «un teatru al poporului», unde însăşi forma clădirii unise toată lumea şi că ar face din nou acest lucru, dacă Alianţa ar avea libertate de acţiune. Motivul pentru care nu putea interpreta aceasta ca pe o declaraţie politică este că ideea că The Globe ar fi un forum democratic, şi Shakespeare un profet al democraţiei, strict supus ordinii, este considerată ca de la sine înţeleasă. De fapt, mitul despre un Globe democrat datează de la marea panică ce a urmat revoluţiilor europene din 1917-20, şi a fost creat de critici ca F.R. Leavis, care idealiza Anglia elisabethană ca pe o comunitate organică lipsită de clase ai cărei «oameni discutau făcându-l astfel posibil pe Shakespeare».
Era o legendă care a căpătat formă definitivă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când cărturarul american Alfred Harbage a caracterizat The Globe drept «leagăn al democraţiei anglo-saxone». Cu lorzii şi spectatorii săi de rând, aceasta este concepţia despre teatrul elisabethan care s-a fixat în şcolile britanice într-o mie de exemplare din papier mâché.
«Şi cu toate că, aşa cum dovedesc cercetările, ea nu ţine seama de cei 80% de londonezi care nu mergeau la teatru, şi cu toate că deformează în mod grosolan caracterul burghez al spectatorilor de la The Globe, este o imagine care rămâne esenţială pentru statutul lui Shakespeare de «Poet Naţional» care, deoarece se consideră că a apelat la toate clasele, a scris pentru «democraţie» şi nu pentru o epocă, ci pentru toate timpurile». (Richard Wilson)
Cu singura ocazie când s-a făcut o statistică a publicului lui Shakespeare, când poliţia a descins la The Globe în 1602, teatrul «era plin de avocaţi şi funcţionarii lor, domni de la ţară care aveau procese, cavalerii, oamenii Reginei şi chiar conţi». În treacăt fie zis, teatrul era închis duminica, singura zi când oamenii de rând nu erau de regulă la lucru. Nu e de mirare deci că actualii critici găsesc un mesaj în piese care se referă la ceea ce spunea un critic după spectacolul regizat de David Thacker la Teatrul Naţional cu piesa Coriolan «când muncitorii sunt duşi pe căi greşite de agitatori».
Shakespeare nu a fost un feudal. Însuşi actul de a pune în scenă des-coronarea sau asasinarea unui monarh a dat o lovitură în esența inimii suferinde a sistemului feudal al Angliei, drept pentru care scena detronării din Richard II a fost interzisă până în secolul al XVIII-lea. După cum ni s-a spus atât de des, aceste piese se preocupă de «lucruri care mor» şi «lucruri care se nasc», o veche ordine făcând loc uneia noi. Însă preferinţa lui Shakespeare pentru o nouă ordine nu ne mai reprezintă şi nu ne aparţine.
«De vreme ce discuţia ridică această întrebare, poate ar fi mai bine să încercăm să definim ordinea socială şi economică pe care Shakespeare pare în cunoştinţă de cauză s-o aibă în vedere în concluziile pieselor sale. Pentru a vorbi fără teamă, direct, aceste drame tratează despre nevoia de a reconcilia pornirile competitive individuale, pornirile sexuale către o liberă alegere în dragoste, de exemplu, ca şi pornirile de acaparare a proprietăților materiale pe care le-a descris Michael Bogdanov, în spectacolele sale, nevoia de a înhăma aceste porniri la scopurile unui stat ierarhic». (Richard Wilson – Shakespeare şi Carnaval)
Ele dramatizează primejdiile împotriva ordinii şi statu quo-ului individualismului şi al materialismului; şi par să tindă către o lume nouă în care aceste forţe să fie realizate «în strictă subordonare – ca să folosesc expresia lui Wilson Knight – faţă de un stat unificat». Aceasta este o viziune, practic un proiect pentru faza iniţială a unui capitalism concurențial cunoscut sub numele de mercantilism, în care forţele pieței au fost puse să servească intereselor naţionale, iar presantele noi energii ale business-ului au fost puse de acord cu formele arhaice ale statului feudal – monarhia, aristocraţia şi averea moştenită. «Mercantilismul s-a manifestat timpuriu în Marea Britanie şi a pătruns până în adânc».
Dacă noi continuăm să descoperim în aceste piese sensuri ce par a fi modele ale unui asemenea compromis, aceasta se poate întâmpla din cauză că «societatea engleză s-a schimbat atât de puţin în ce priveşte învechitul său sistem pe clase. Aş susţine că Shakespeare este, orice ar fi, un propagandist al mercantilismului; el urmăreşte o reconciliere între ordinea socială şi libertatea economică, şi un compromis foarte englezesc între nevoia personală de a câştiga bani sau de a face amor şi necesitatea publică de a recunoaşte limitele impuse de sus». (Richard Wilson)
Întâmplarea face că tot ce ştim despre «Shakespeare omul» confirmă identificarea pieselor sale. Studiile recente arată că pur şi simplu nu este adevărat că nu ştim nimic despre autorul Regelui Lear. Cunoaştem mult mai mult despre Shakespeare decât despre majoritatea indivizilor elisabethani şi, aşa cum au fost adunate de Stanley Schoenbaum, documentele care oferă amănunte asupra vieţii lui – acte, chitanţe, legalizări, testamente, arendări şi aşa mai departe – umplu un volum substanţial.
«Numai că domnii critici privesc de sus acest stil de viaţă burghez şi preferă să-l ignore. Fie că se ocupă de textile în pieţele din the Midlands, din inima Angliei, sau realizând profituri de pe urma cerealelor într-un an de foamete, sau fiind de conivenţă cu împrejmuirea islazurilor comunale din jurul Stratfordului, Shakespeare omul era reprezentativ pentru mica nobilime şi familiile de afacerişti din secolul al XVII-lea, pentru grupările care l-au dat jos pe rege nu pentru a răsturna toată căruţa cu mere, ci, cum spune Cristopher Hill, «pentru a face lumea un mediu sigur în care poţi realiza profituri». (Richard Wilson) Chiar se întrezăreşte o lume nouă în dramaturgia shakesperiană, dar nu trebuie să facem greşeala de a considera că ordinea către care se îndreaptă piesele este o ordine atemporală şi universală.
«Nu există nici un document al civilizaţiei, scria criticul german Walter Benjamin, care să nu fie deopotrivă un document al barbariei. Ce a vrut el să spună este că înseşi condiţiile care produc literatură se întemeiază pe exploatare. În cazul lui Shakespeare, naiv ar fi regizorul sau analistul care ar nega că, da, «mâinile boiangiilor» (Sonetul CXI) sunt de roşul cel mai aprins cu pete ale exploatării … Când e vorba de proprietate, clasă, naţionalitate, sexualitate şi rasă, «proprietarul de pământ şi speculantul de textile din Warwickshire dă glas concepţiei despre lume a unei luminate, dar nu mai puţin hotărâte clase de mijloc». (Richard Wilson) «Lumea nouă» – «O, brave new world»…, a sa se va naşte, dacă este necesar şi, după imaginea preferată a lui Shakespeare prin operaţie cezariană. În ascensiune la acea vreme, aceasta este clasa de mijloc care stăpâneşte de atunci Anglia, ţinând «democraţia în stare de supunere».
«Critica nu trebuie să confunde concepţia sa asupra naturii umane cu adevărul de la Dumnezeu despre bărbaţi şi femei, însă totodată moştenirea lui Shakespeare, cultura pe care o reprezintă, este pur şi simplu prea grea pentru a fi lepădată sau aruncată, plăcerea ce s-a creat prin piese prea puternică pentru a fi refuzată.» (Richard Wilson)
După cum spunea Martin Esslin, «Shakespeare este forma în care a fost concentrată mitologia noastră naţională». Dar după cum a relevat Brecht, nu există nici un motiv pentru care acea mitologie trebuie să însemne totdeauna acelaşi lucru pentru generaţiile succesive. Funcţia criticii astăzi trebuie să fie, dimpotrivă, de a analiza modurile în care s-a produs semnificaţia pentru diferite scopuri sociale şi politice în textele shakespeariene – şi modurile în care textele sunt reproduse astăzi în Anglia, în şcoli, teatre, gazete şi Parlament.
«Coriolan, a declarat Nigel Lawson într-un interviu, este scris din punctul de vedere al Partidului Conservator Britanic (Tory). Piesa spune că omul nu se schimbă, sau natura omului nu se schimbă. Aceste probleme există în diferite forme : realitatea deosebirilor şi nevoia ierarhiei. Ambele aceste fapte sunt exprimate, a susţinut Cancelarul, mai puternic de către Shakespeare decât de către oricine, realitatea deosebirilor şi nevoia de ierarhie. Shakespeare a fost un Tory fără nici o îndoială.»
Profesorul Richard Wilson s-a adresat în cadrul conferinţei: «Mai este Shakespeare contemporanul nostru?» – specialiştilor şi practicienilor teatrului shakespearian polemizând cu cei care acceptau o aură ruptă de realitate, în afara contextului social economic al Poetului.
«Shakespeare este prea valoros pentru societatea britanică pentru a se dispune de el ca de argintăria familiei. Ca obiect de artă, ca un monument ridicat vechilor zei, dramaturgia lui Shakespeare trebuie re-interpretată, re-desfăşurată, re-instaurată… Se poate ca Shakespeare să se dovedească încă a fi calul troian pentru luarea cu asalt a cetăţii culturale.» (Richard Wilson)
Editura Universitară Oxford, precum și Macmillans, Orient Longmans și Penguin, au avut piaţă de desfacere în întreaga lume… o piață globală… pentru a-şi putea deschide filiale oriunde în lume… De asemenea, studiile literare şi de limba engleză funcţionează în mare măsură sub egida unor agenţii cvasiguvernamentale – Consiliul Britanic şi USIS. Aceste organizaţii percep literatura engleză şi americană ca pe nişte produse culturale ale ţărilor respective şi deci, le promovează în consecinţă. Există aici un sistem bine conturat de fonduri, burse, patronat, librării, centre pentru studii aprofundate, seminare şi workshop-uri care sunt administrate de către aceste instituţii.
Date fiind condițiile acestea, e curios şi semnificativ faptul că majoritatea criticii literare proclamă o iubire «naturală» pentru operele lui Shakespeare. Un critic care scria într-un număr special al publicației The Literary Criterion dedicat lui Shakespeare în 1963, reflecta asupra unei «întâlniri est-vest»… «intime» şi părea să invidieze «posesia cea mai de preţ a englezului». În timp ce enumera motivele pentru care «umanitatea bogată» a lui Shakespeare atrage în mod special pe indieni, criticul sublinia încă o dată elitismul de clasă, afirmând că «în timp ce în trecut puţini oameni ştiau multe lucruri despre Shakespeare, astăzi un număr foarte mare ştiu puţin despre el». În logica acestui eseu, intitulat «De ce e Shakespeare pentru noi?», admiraţia criticului faţă de dramaturg trece cu vederea în mod constant contradicţia dintre noţiunea de Shakespeare universal şi moştenirea cărţii engleze.
O antologie critică, intitulată Shakespeare în India (1987) subliniază încă o dată statutul universal al lui Shakespeare. În timp ce editorii proclamă o «iubire pentru Shakespeare în ţara (lor)» accentul cărţii cade asupra criticii textuale. În acest fel eseiştii nu se dezic de tradiţia critică anglo-americană şi nici nu încearcă să plaseze lucrarea în interiorul mediului cultural şi social. Eseiştii oferă incursiuni revelatoare în opera dramaturgului, prezentate ca munca «celor mai importanţi critici ai lui Shakespeare»; cu toate acestea, Shakespeare în India legitimează hegemonia cărţii englezeşti. Realizată şi adusă pe piaţă în Vest de către prestigioasa editură universitară Oxford, cartea primeşte un statut «acceptabil», în lumea academică vestică, chiar dacă reprezintă munca critică indiană ca fiind în mod esenţial imitativă şi derivată.
Cum putem explica această tendinţă persistentă de a venera pe «atemporalul» Shakespeare? Ania Loomba oferă un răspuns pertinent atunci când explică: «statutul transcendental al textului literar a continuat să fie folositor deoarece conţinea tensiunile unei societăţi care nu a fost omogenizată prin eliminarea stăpânilor ei coloniali. Astfel, atunci când un critic indian îl laudă întrucâtva cu laşitate pe Shakespeare pentru «înţelepciunea născută din bogatul umanism» care «ne pregăteşte pentru lumea nouă a schimbărilor industriale şi ştiinţifice», putem vedea cum acest tip de critică transformă textul lui Shakespeare într-un ideal de acomodare, rupt de schimbările sociale şi politice ale lumii postcoloniale.
«Gândiţi-vă dacă ne-ar întreba acum: Voi, englezilor, aţi renunţa la Imperiul vostru Indian sau la Shakespeare-ul vostru; să nu fi avut niciodată un Imperiu Indian, să nu fi avut niciodată un Shakespeare? Ar fi, în mod cert, o întrebare grea. Persoanele oficiale ar răspunde fără îndoială într-un limbaj oficial; dar noi, noi nu trebuie să fim obligaţi să răspundem. Fie că există un Imperiu Indian, fie că nu, nu putem să renunţăm la Shakespeare! Imperiul Indian va dispărea cândva, într-o zi, dar acest Shakespeare nu va dispărea, el trăieşte în veşnicie cu noi.» (Thomas Carlyle – Eroul ca Poet, 12 mai 1840).
Imperiul Shakespeare, imperiul gândirii, poeziei și al teatrului lumii nu va avea sfârșit…