Iată că, în veci originala noastră democrație, a atins și acest domeniu cu impact la fel de major în societate, după cel al economiei: inflația de comune, orașe și „muncipii”, cu tot cortegiul lor de angajări și posturi salariate, pe care statul, cu trupul său tot mai costeliv, o poartă în cârcă de ani de zile. Deși toți o blamează, această neînduplecată stăpânitoare a tuturor guvernelor strălucește cu mândrie, precum mărgica ouată de găina din poveste, alături de altele, din aceeași stirpe, la fel de bugetofage: inflația de parlamentari, inflația de partide de buzunar(e), inflația de regii și companii de stat și atârnătoarele lor consilii de administrație.
Poveste aceasta, din păcate adevărată, a început de demult, cunoscând apogeul în deceniul opt al secolului trecut, încheiat, cum bine știm, cu o revoluție învinsă. Ea, povestea, a marcat cu încă o aberație drumul spre dezastrul final al megalomaniei ceaușiste. Astfel, industrializarea forțată, ale cărei nefaste efecte se resimt și azi, trebuia completată, conform unei viziuni de cizmar, ce-și ridica privirea până la orizontul poalei, cu urbanizarea fără nicio noimă a unor așezări rurale mai răsărite și cu botezarea de „muncipii” a unor orășele chinuite, precum întreaga țară, de multele nevoi și neajunsuri.
Trebuia deci să fim și noi – nu-i așa? – în pas cu lumea, să ne urbanizăm, adică, chiar dacă modelul venea din putredul Occident citadinizat aproape total, pe care cârmaciul / cârpaciul îl vizita spre a-și hrăni ura față de civilizație și a-și spori convingerile schizofrene.
Au apărut astfel o serie de „orașe” care nu aveau (și nu au nici acum) vreo legătură cu cele mai elementare atribute ale citadinismului, atât în ceea ce privește componenta sa spirituală, de tradiție și mentalitate, cât și cea materială, ambele, la fel de importante. În același timp, lipsa unui minim de confort urban, privațiunile vieții din blocurile-ghetou, cu spațiul lor sufocant, de colivii umane, învăluite în întuneric și asaltate permanent de frig, erau menite să răpună orice speranță. Dacă adăugăm și absența generalizată a alimentelor, lucrul în chinuitoare schimburi de noapte și nerespectarea repaosului săptămânal, avem tabloul complet al unei societăți coșmarești, care a făcut din țăranii-navetiști – muncitori „multilateral” necalificați, și din orășeni – locuitorii unui veritabil univers concentraționar.
După 1990, nu a trecut însă mult timp și, parcurgând scurta perioadă de dezmeticire post-decembristă, practica nășirii unor noi „unități administrative”, cărora trebuie să le adăugăm și vechile județe, o fragmentare teritorial-administrativă păguboasă, a fost reluată cu aceeași îndârjire; numai că, spre deosebire de epoca de aur suflat cu mizerie, când doar viziunea beteagă a „cârmaciului” scotea, precum iluzioniștii din joben iepuri, puzderia de „bucățele” administrative cu suprafețe de-o palmă și câteva sute de locuitori, acum, în democrația pomenilor pesediste, ctitoriile de comune, orașe și municipii s-au înmulțit. Nu există ministru, parlamentar, sau primar în funcție, adică legendele vii ale „olimpurilor locale”, care să nu fie îmboldit de gândul de a-și avansa în grad așezarea natală; spre veșnica recunoștință a celor pe care îi păstoresc cu ochi de vultur și glas de mierlă prietenoasă.
Au apărut astfel, cu blazonul corupției și al abuzurilor pe frunte, comune de dimensiunea unor sate mici, orașe cu două blocuri și canalizare la vedere, prin mocirla șanțurilor și a privatelor din fundul curții, precum și municipii cu câteva mii de locuitori, racordate direct la gazele din butelii.
Sporirea inflaționară a acestor biete așezări umane înseamnă, de fapt, împlinirea unor dorințe mereu vii – un număr cât mai mare de funcționărași captivi politic, adică simpaticii noștri bugetofagi, purtători de hârtii și ridicători de „chenzine” din ce în ce mai dolofane.
Sunt sate în care numărul funcționarilor din primării întrece numărul locuitorilor, dar ce importanță mai are cât timp fondurile și salariile vin de la guvern, prin grija partidului celor, tot mai scuturați, trei trandafiri.
Acțiunea e văzută, desigur, ca o încununare a activității politico-sociale și parlamentare, „realizare” pentru care acești descurcăreți e musai să primească o înaltă apreciere, cu urmări dintre cele mai profitabile în continuarea carierei.
Dar nu numai „pe persoană fizică”, vorba unui fost lider pesedist, eliberat, prin grija justiției, din chingile răspunderii penale, e de câștigat din practica descrisă, pentru că și partidele își trag un binemeritat folos. Se știe că, în administrație, atât în cea centrală, găzduită prin birouri confortabile, garnisite cu o puzderie de trepăduși îndatorați partidului, gata la orice sacrificiu când interese „înalte” îl cere, cât și în cea locală, împrăștiată prin hârtoapele și fundăturile patriei, sinecurile înfloresc precum macii în lanurile de grâu.
În această veritabilă artă a înmulțirii clientelei politico-administrative, PSD-ul e maestru neîntrecut. Deși nu o include în programul de guvernare, strategia sinecurilor de la nivel central și local a fost bine chibzuită de-a lungul timpului, încât, astăzi, greu mai poate fi destructurată. Puse cu dibăcie la temelia construcțiilor administrative, sinecurile pesediste din acest „domeniu” țin precum betonul armat întreaga alcătuire a partidului. De aici, încrâncenarea de a nu da niciun pas înapoi, știind că orice fisură cât de mică ar fi fatală „edificiului”.
Mai contează că, precum în orizontul îngust al economiei de stat, și într-o administrație supra-ponderală ineficiența e la ea acasă? Nu, desigur, cât timp arginții voturilor – și nu numai – se înghesuie în punga electorală a partidului.