Cel mai recent roman al Alinei Gherasim (după alte 12 volume, romane și proză scurtă) poartă titlul Musafir, căruia i se adaugă subtitlul limita, calvarul, înțelegerea, și a apărut la Oscar Print, în 2025.
Formată ca artist plastic, fiică a cunoscutului pictor Marin Gherasim, cu expoziții personale, de grup sau tată-fiică deschise în țară și în străinătate, de la Paris până la New York, Alina Gherasim deține numeroase premii în domeniul artelor vizuale. Nu e de mirare, așadar, că scrisul ei se așază în „straturi” vizuale și capătă în construcție structuri arhitecturale. Textul abundă în imagini cinematografice, iar stilul denotă trăsături fotografice și de oglindire. Deși imaginile se schimbă constant, căci mereu sunt introduse elemente neașteptate, ritmul narațiunii nu este unul accelerat, ci lent, oferind cititorului suficient timp pentru a le prinde pe retina interioară. Reținute astfel, amănuntele se leagă pentru a sugera semnificații de adâncime, pe măsură ce avansăm cu lectura.
Romanul poate fi considerat un thriller, căci acumulează momente de suspans, împușcături, apare și un cadavru (care apoi dispare), iar personajele încearcă să descopere făptașul… Dar când logica este dată peste cap, policier-ul pare mai mult un roman de mistere: personajele sunt purtate de-a lungul unei inițieri care le transformă – prin situații ciudate și neașteptate – , din ceea ce păreau a fi la început în cu totul alți oameni. Măștile cad sau, dimpotrivă, se fixează, devenind alter-egoul definitiv acceptat. Ba poate fi chiar un roman fantasy, când descoperim că două personaje care păreau umane sunt, de fapt, supranaturale: un înger Rafael care, dincolo de orice glumă, susține că are vârsta de 2356 de ani, și demonul fără nume, care se prezintă ca Musafirul, tot cu o vârstă supra-matusalemică. În contrabalanță cu bunul Rafael, Cel Rău, nevoit să rezolve niște situații critice de „dincolo”, interacționează cu umanitatea învăluindu-și identitatea. Este, în fine, și un roman psihologic, în sensul în care mereu sunt cercetate și analizate psihicul și stările interioare, felul în care oamenii gândesc și acționează, începând cu Iosif, personajul principal, plecat din România în Germania, stăpânit de gânduri compulsive de violonist ratat, neîmplinit, care – nefiind în stare să-și mențină relațiile cu femeile pe care le iubește, mereu părăsit – se raportează repetitiv la „oare ce ar zice mama”, cu privire la fiecare dintre acțiunile sale…
Până la urmă, textul se citește, cum spuneam, pe „straturi”, cu gândul că realitatea este un construct șubred și fiecare element nou apărut poate schimba definiția „realului”. Alina Gherasim topește în roman mai multe genuri, creând un spațiu absurd: hotelul din Heidelberg în care are loc acțiunea este transformat de către personaje într-un hotel al groazei, unde cei care intră rămân izolați (cu acceptul lor), cu interdicția de a ieși până nu vor trece prin toate etapele inițierii în… groază. Căci, după filosofia de viață a lui Herz, aristocratul scăpătat, proprietar al hotelului, limita e dată de împrejurări. Deci, până la urmă, totul este permis, acceptat, lumea nu are limite, doar oportunități (o referire indirectă la ideile corectitudinii politice de azi, care dau șanse egale nepricepuților și diletanților ca și profesioniștilor, deoarece „n-avem voie să le închidem gura”). Până la urmă, grozăviile din hotel (ucideri, torturi, întâlniri cu demonul chinuitor, relele care au „rămas singura atracție a celor îmbuibați, plictisiți de monotonia existenței”, toată desfășurarea de evenimente care culminează cu dispariția clădirii într-un incendiu devastator) nici nu știm dacă s-au întâmplat în realitate sau doar în mintea personajelor, deoarece confuzia este marca zilelor noastre și totul depinde de cum interpretăm realitatea: sloganuri întâlnite în fiecare zi.
Partea luminoasă a cărții (cu mențiunea că nici ceea ce e terifiant nu este total negru, căci sarcasmul și comicul replicilor te trimit pe panta ludicului) este apologia făcută iubirii. Musafirul se îndrăgostește, dracul va fi salvat prin rugăciunea lui Iosif, căci urcarea (din „iad”) a Celui Rău pe pământ în trup de carne îl fragilizează și sparge crusta naturii diabolice. În final, iubirea, având darul soteriologic cu care e investită prin esența sa, își împlinește lucrarea salvatoare.