Există destule societăți și epoci – cum e și a noastră – în care ordinea juridică funcționează, instituțiile își fac treaba, legile sunt respectate în linii mari, însă ceva esențial se degradează pe nesimțite. Mașinăria socială funcționează mulțumitor, rezonabil, dacă nu suntem foarte pretențioși, și totuși simțim prea multă poluare. Nu știm ce, dar sigur ceva e uzat, stricat, anumite filtre lipsesc. Nu asistăm neapărat la prăbușiri spectaculoase, ci la o uzură lentă a încrederii, la slăbirea simțului responsabilității, la o retragere difuză din exigența de a fi mai mult decât corecți și buni cetățeni. În astfel de momente devine limpede că legalitatea nu este suficientă pentru a susține o lume, că faptul de a fi corecți, cinstiți și bine intenționați nu rezolvă marile probleme, nici nu previne marile pericole.
Desigur, viața în cadrele civilizației presupune absorbția habituală și asimilarea unor principii etice, necesare și valabile pentru oricine, dar cu toate acestea, în întreaga țesătură a vieții de zi cu zi este insinuată latența răului, care nu dispare prin faptul că este ignorat sau nu e săvârșit cu voia de mine (un eu generic). Omul civilizat nu va omorî, nu va fura, nu va viola, nu va minți, nu va căuta distrugerea aproapelui…, nu va face ticăloșii, și totuși de aici nu va rezulta binele social obligatoriu. Același om civilizat va fi uneori ambițios peste măsură, va fi invidios, vanitos, mândru, va intra în competiții mai mult sau mai puțin juste, se va găsi în situații în care va avea de suferit și de pierdut cu sau fără vina altora, va avea scopuri pe care nu și le va putea împlini, va fi îndrăgostit, gelos, deprimat etc., iar prin toate astea și multe alte situații se va crăpa crusta civilizației și pe nesimțite se vor infiltra în lume sevele răului, care are infinite nuanțe și forme.
Crizele morale nu încep numai prin încălcarea legii, ci și prin slăbirea atenției criteriale, prin oboseala caracterului sau pierderea instinctului axiocratic. Marile sisteme etice nu au apărut din pasiunea pentru idei imperative a unor înțelepți ambițioși, ci din nevoia urgentă de a salva coerența conviețuirii. Când tensiunile sociale devin amenințătoare, când raporturile dintre oameni se fragilizează, se impune întrebarea: ce ne mai leagă? Nu ce ne constrânge, ci ce ne obligă în mod interior, ca imperativ moral aprioric. Aici se impune distincția fără de care orice reflecție morală rămâne incompletă sau confuză: legalul și eticul nu coincid. Legea trasează limita minimă a violenței admise, etica privește calitatea intențiilor și gesturilor noastre, a unora în raport cu ceilalți. Se poate respecta legea și, în același timp, să apară răul în relațiile noastre. Putem rămâne în limitele corectitudinii formale și totuși să contribuim la degradarea unui spațiu comun în feluri neintenționate și nebănuite.
Stranietatea etică începe în acest punct – nu doar răufăcătorii învederați aflați în funcții de decizie, despre care se știe cât pot fi de destructivi și malefici dacă au și mijloace la dispoziție, subminează ordinea în lume –, ci și oamenii rezonabili, bine intenționați, care obosesc să mai fie vigilenți, care ațipesc în convingerea că lucrurile merg din inerție pe calea lor echilibrată, dacă au norocul să trăiască într-o zonă de pace și de confort. Răul nu este întotdeauna un act deliberat; adesea acesta e rezultatul unei abdicări minore, unei neatenții, unei concesii făcute propriei slăbiciuni. În fiecare conștiință există un spațiu de ambivalență etică: nevoia de dreptate poate aluneca în dorință de pedeapsă, iar speranța restabilirii ordinii poate deveni satisfacție în fața distrugerii vinovatului. Este suficient să definim pe cineva ca adversar și să-l demonizăm, încât orice lovitură împotriva lui să ni se pară gest de dreptate, ceva principial bun, uitându-i valoarea personală și statul uman prin sine respectabil – dacă am gândi kantian. Însă în general noi nu gândim kantian, iar raporturile și disputele dintre noi lunecă brusc și violent în atavismele naturii noastre sălbatice. Fapt care ar trebui să ne dea mai mult de gândit. José Saramago, în Eseu despre orbire, a descris-o puternic și înfiorător – în condiții de frustrare și limitare extremă, omul redevine fiară într-un timp foarte scurt. Principiile slăbesc, etica își pierde puterea, celălalt devine adversar sau pradă, la limită hrană, iar instinctul de supraviețuire triumfă peste orice rațiune sau imperativ categoric. Parabola scriitorului portughez nu privește o societate distopică, ci chiar cea în care ne aflăm noi, în orice timp istoric, în orice loc. Nici cele mai riguroase conștiințe nu sunt imune la această amenințare, iar faptul că este mai convenabil să ne amăgim nu schimbă nimic. De aici importanța formării caracterului etic.
Dar ce înseamnă, de fapt, a forma un caracter? În termeni simpli și radicali, două mișcări sunt decisive. Mai întâi, anticiparea răului – capacitatea de a vedea înaintea faptului, de a lega prezentul de consecințele lui, de a înțelege că niciun gest nu rămâne izolat în clipa în care a fost săvârșit. Apoi, reținerea impulsului – puterea de a suspenda reacția imediată, a crea un interval dilatoriu –, de a nu ceda impulsivității, a nu transforma emoția de moment în gest brutal sau decizie ireversibilă. Inteligența fără voință rămâne ineficace în plan etic, voința fără inteligență poate deveni destructivă – și adesea se întâmplă. Împreună, ele configurează începutul eticului. Dar aceste două mișcări sunt imposibile fără o intuiție corectă a timpului. Etica se naște din înțelegerea faptului că prezentul nu este suveran. Ceea ce facem acum se înscrie într-o devenire pe care nu o putem controla complet, dar pe care o alimentăm cu sau fără voie prin activitățile noastre. Unele consecințe rezultă inevitabil din ceea ce facem noi, chiar dacă nu sunt avute în vedere și chiar dacă par colaterale. Fără faptele noastre ele nu ar apărea niciodată. Prezența lor derivată, nevoită, poate schimba totuși direcția pe care o urmează o întreagă serie de consecințe, ceea ce, pe un interval destul de lung de timp, pare să capete consistență ontologică relevantă. Deja la Heraclit aflăm intuiția caracterului conflictual al realului: devenirea nu este monotonă, ci tensionată, adesea agonică. Mai târziu Emmanuel Lévinas, care dialoghează nu doar cu alți filosofi ai tradiției occidentale, ci chiar cu paradigme și tradiții, pe care le amendează sau schimbă, va radicaliza această intuiție, arătând că timpul nu este doar succesiune, ci luptă surdă între ceea ce este și ceea ce vine sau survine.
A exista în timp înseamnă, pentru noi ca oameni, a fi prinși într-un joc pe care nu-l putem suspenda. Suntem, simultan, ostași și ostatici ai devenirii, ca să adoptăm termenii levinasieni care-i particularizează teza. Fiecare alegere este făcută în numele unui viitor care va desființa prezentul. Nu putem decide fără a pierde ceva. Nu putem alege fără a renunța – „omnis determinatio est negatio” (Spinoza). Orice opțiune înseamnă deliberare și renunțare, de aceea poartă în sine o dimensiune dramatică. Și totuși, nu moartea, cum credea Heidegger, este esența timpului. Moartea nu este un moment cronologic printre altele. Ea introduce o transcendență care rupe ordinea succesiunii. Tocmai această tensiune – între lupta continuă a devenirii și inevitabilitatea unei rupturi finale – face imposibilă neutralitatea morală. Într-un univers în care totul trece și nimic nu rămâne neatins, indiferența devine o formă de complicitate. În fața acestei condiții se deschid două strategii existențiale. Prima este cea a prădătorului: dacă totul este luptă, atunci să câștig; dacă totul este tranzitoriu, atunci să profit. Formula veche „homo homini lupus est” (Plaut, Thomas Hobbes) care pare cinică în plan formal, este foarte coerentă într-un anumit registru ontologic care nu ține cont de etică. A doua strategie este cea a responsabilității. În niciun caz pentru că ar fi mai confortabilă, ci pentru că recunoaște că expunerea noastră comună la timp și moarte ne face solidari înainte de orice contract. Pentru Lévinas, subiectul etic nu se definește prin autonomie, ci prin responsabilitate – ceea ce înseamnă în mod radical faptul că ești evident, transparent pentru ceilalți, și nu mai poți juca rolul absentului. Trebuie să răspunzi verbal și etic odată cu prezența ta, asta te legitimează, îți conferă un loc anume al tău în lume, te face de neînlocuit. Eu sunt responsabil pentru celălalt chiar înainte de a decide dacă vreau să fiu, în numele unei fraternități de specie și prin structura sensibilității eului. În termeni kantieni, acestea ar fi determinațiile mele apriorice.
Pentru Lévinas, a întruchipa tipul etic înseamnă vigilenţă a bunătăţii şi insomnie a răspunderii publice. Răspunzător pentru altul, adică a fi în alertă pe timp de pace, trezvie în absenţa vreunui pericol vizibil. În relaţie cu răul posibil, a-l închipui, a-l juca înseamnă şi, cel puţin parţial, a-l dejuca. Caracterul agonistic şi, tot pe-atât, dramaturgic al conştiinţei etice, revine astfel la a pune în mişcare gesturi şi atitudini, atunci când indiferenţa şi blazarea ar oferi răului o izbândă insidioasă, a trage semnal de alarmă cu nelinişte, atunci când aproapele e în pericol. Grija faţă de el devine responsabilitate pentru iresponsabilitatea celuilalt – lucru care nu se limitează la relația cu copiii –, agravată poate tocmai de discreţia atitudinii paideice ori de tăcerea noastră îndelung tolerantă. Responsabilitatea iresponsabilului (copil, deficient de un grad sau altul) și iresponsabilitatea responsabilului (cel integru, matur, angajat profesional, familial sau prin statutul de matur rațional cu conștiință etică) sunt chestiuni prea complexe ca să fie abordate aici. E suficient să-ţi ignori responsabilitatea, pentru ca iresponsabilitatea celuilalt să vicieze spaţiul în care s-a instalat ordinea visată de tine. A fi etic nu înseamnă doar a respecta norme, ci a trăi într-o „stare de insomnie”, o vigilență care nu așteaptă apariția pericolului vizibil. Nu este vorba de anxietate permanentă alimentată de tot felul de aprehensiuni sau pericole închipuite, nu este vorba de patologie sau catastrofism, ci de luciditate activă: capacitatea de a anticipa răul posibil în ordinea socială și mundană în care trăim. Lévinas nu are în vedere aspectul clinic al insomniei – despre care a vorbit atât de expresiv Emil Cioran, de pildă –, ci o folosește ca metaforă pentru starea de vigilență etică.
În relație cu răul, imaginația are un rol paradoxal. A-l închipui înseamnă a-l dezamorsa parțial, a-l ignora înseamnă a-i pregăti involuntar terenul. Indiferența nu este neutră în consecințe. Mai mult, etica nu se epuizează în îndeplinirea sarcinilor proprii. Ea presupune și a-i cere celuilalt să-și asume responsabilitatea care îi revine, a întreține o stare de vigilență activă consensuală. Fără această „obligare” – termen nefericit, recunosc – la responsabilitate a celor „adormiți”, propria stare de alertă nu are capacitatea să regleze un sistem relațional viciat. A nu-i pretinde celuilalt aceasta înseamnă și un soi de dispreț ascuns, a-l trata ca pe un ins minor sau insignifiant moral, a-l fixa într-o stare de confort infantil iresponsabil. În relațiile etice demnitatea nu este doar a mea, ci și a lui/a lor. Iar a-l lăsa în indiferență înseamnă a-i descalifica onoarea de subiect uman.
Se obiectează adesea că o asemenea concepție, precum responsabilitatea infinită pentru celălalt, levinasiană, care în esență nu e diferită de etica creștină, împovărează excesiv subiectul, că transformă viața într-o tensiune continuă. Într-o oarecare măsură, așa este, insomnia etică ține conștiința într-o stare de încordare pe care nu oricine o suportă pe termen lung, după cum nu orice credincios, fie el și monah, poate practica trezvia. Insomnia poate fi înțeleasă aici și platonician, anume că Binele, criteriu de ordine și conservare a existenței noastre în lume, este ceva „neadormit”, iar dacă ne gândim la fundamentul biblic al gândirii lui Lévinas, înțelegem valoarea acestei idei, pentru că nici Răul „nu doarme”, fie că-i dăm statut demonic, fie că-l dizolvăm în ceva metafizic.
Dar, să ne întrebăm direct: care ar fi alternativa? Relaxarea morală într-un context alarmant? Retragerea în minimalism juridic? Istoria arată că degradarea lumii nu începe prin excese de responsabilitate, ci prin deficitul ei. Etica, în acest sens, nu este o povară suplimentară, ci forma cea mai înaltă a demnității. Nu este șantaj solemn și nici moralism teatral. O lume poate supraviețui mult timp cu instituții imperfecte, parțial funcționale, care oricum se află în proces de revizuire și reglare de-a lungul istoriei. Nu poate supraviețui însă cu caractere dezabuzate etic. Când vigilența bunătății adoarme, răul nu are nevoie de violență pentru a se impune, îi este suficientă inerția noastră. „Insomnia” responsabilității nu promite liniște, dar oferă ceva mai important – refuzul de a deveni complice la amenințarea comună. Într-un timp în care tentația retragerii private este tot mai evidentă, a rămâne treaz pentru celălalt poate fi între formele de rezistență morală puternice, chiar dacă nu este spectaculoasă. Iar aceasta nu este eroism, ci simpla consecință a faptului că trăim împreună, în același timp fragil, în aceeași devenire care ne expune pe toți acelorași riscuri fundamentale.
Trezirea tipului etic (termen compromis de când cu „trezirea în conștiință”) în umanitate însemnă, pe lângă posibilitatea unei cunoaşteri de sine mai adecvate, o nouă strategie de exercitare a puterii, dar de data asta nu în direcţia agresiunii, ci a salvării celuilalt. Într-o discuţie privată cu J. Derrida, purtată la Paris, Emmanuel Lévinas spunea că sensul umanităţii este sfinţenia, iar scopul filosofiei salvarea omului. Nu e greu de recunoscut în asta cea mai serioasă grijă, din clipa în care omul şi-a pierdut atuurile lui paradisiace (iluzorii, poate), cea mai constantă năzuinţă din momentul în care a refuzat să devină complicele propriei distrugeri, asistentul blazat al propriei anulări morale. Și să nu uităm, Lévinas gândea și scria despre asta în deceniile din urmă ale secolului XX, contemporan cu relativismul, deconstructivismul, post-adevărul și post-umanismul, ceea ce îi conferă o înaltă demnitate de „păstrător al focului”. O societate poate suporta conflicte, crize, imperfecțiuni administrative, însă nu poate supraviețui prea mult dacă adoarme moral. Somnul rațiunii naște monștri, somnul etic transformă visele societăților în coșmaruri.