Bucovineanul Ștefan Hostiuc este stabilit de mai multă vreme la București, dar continuă să fie cel mai insistent promotor al literaturii române din Țara Fagilor. Susținând consecvent procesele culturale din Bucovina, el insistă să-și publice cărțile (inclusiv) la Cernăuți, promovând și o continuitate a românismului cultural în această regiune din Ucraina de azi. Peisajul estetic (iar Ștefan Hostiuc este un comentator atent, punând în valoare opera literară autentică) este proiectat în chenarul patriotic inevitabil (limba și literatura română din ținut e, întâi de toate, un fapt identitar). Implicit, în joncțiunea acestor valori, se conturează o etică primordială și esențială în motivarea acestor texte: semnalarea ofertelor culturale naționale, rare dar cu atât mai necesare.
Volumul Critice (Editura DruckArt, 2025) include în corpusul său clasice exegeze literare pe marginea cărților bucovinenilor și ale basarabenilor, anticipate de un articol istorico-socio-literar despre statutul literaturii române din Bucovina, iar la o altă extremă (nu doar fizică) a cărții, urmează un eseu despre Gaston Bachelard. Primul text numit deschide compartimentele cărții, imediat după prefața explicativă a lui Mircea A. Diaconu.
Nici cronicile, care constituie grosul volumului, nu sunt de același gen și tensiune. Aici vom desprinde exegeze pur literare, precum textele analitice despre Paul Celan sau Mihai Eminescu; cronicile (cu miza estetică) la cărțile lui Arcadie Suceveanu, Mihai Cimpoi, Grigore Chiper sau Leo Butnaru; articole/ recenzii/ cronici cu rezonanță și relevanță bucovineană: textele despre Ciprian Porumbescu, diaristul; despre memoriile Aniței Nandriș Culda; despre Vasile Levițchi, Mircea Lutic, Ilie T. Zegrea, Vasile Tărâțeanu ș.a.; portrete ale literaților cvasinecunoscuți, în același siaj al scoaterii din anonimat a culturii românești din regiunea actuală Cernăuți. Cele două texte consistente despre poezia lui Arcadie Suceveanu anunță discret (este impresia mea, a cititorului) contururile unei viitoare monografii despre cel mai important poet bucovinean contemporan. Un text, având ca pretext apariții editoriale recente, sunt un prilej de a urmări parcursul poetic al protagonistului acestor texte, care își regizează calculat atât raționamentele poetice apolinice, cât și exploziile emoționale dionisiace („În timp ce Apollo mângâie scoarța părului sub care stă îngropată cartea de poeme, Dionysos trimite semnale de la rădăcină, care-i înfioară bătrânului păr esența”); iar un alt text, Poezia care transcende vârsta, ni-l prezintă pe Suceveanu – poetul (magistral!) al copilăriei. Cărțile prezentate nu sunt doar volume de poezie, ci și eseu (Leo Butnaru: eseul ca bibliotext), studii literare sau ediții ieșite din contingent, precum Cernăuți. Obiecte pierdute de Mircea A. Diaconu, o imagine, desprinsă din negura vremii, a orașului Cernăuți din interbelic, reconstituit din paginile de ziar reproduse într-o distribuție versificată.
În cazul lui Mihai Eminescu, exegetul se pliază pe efectele de semnificanță în poezia acestuia, urmărind punctual (aici cuvântul se potrivește ca nicăieri altundeva) rezonanțele de subtilitate: „Lectura plurală, care se desfășoară rizomatic, face lumină în textul poeziei, dar nu pentru a-i suprima întunericul, vorba lui Blaga, nu pentru a-i distruge taina fundamentală, ci, din contră, pentru a i-o spori, descoperindu-i mereu noi resurse de polisemie. Astfel, versul «O ceas al tainei, (a)sfințit de seară» se revelează sub chipul unui ceas mistic, în sensul romantismului primar, un ceas pe care seara îl «asfinte» , un ceas peste care se revarsă harul divin, înaltele taine. El traduce în chip strălucit clipa de grație a poemului mistic, de sorginte novalisciană, printr-o armonie de sunete și sensuri pe care doar parțial am izbutit să o redăm aici”.
Expediați – strategic, nu arbitrar – la extrema „teoretică” a volumului (și nu puși, de exemplu, în capul listei, ca spirite tutelare cernăuțene), Paul Celan și Eminescu sunt comentați pe câteva dominante exegetice precise. În cazul lui Celan, chiar e vorba de o „poetică” (cunoscutul discurs intitulat „Meridianul”, rostit cu ocazia decernării Premiului Georg Büchner). Îmi place această formă de lectură a lui Ștefan Hostiuc, nu doar aplecată asupra operei scriitorului luat în discuție, ci și aplicată, în sensul revelării unor sensuri și structuri relevante (altfel, la ce bun cititul?): „Poemul, în gândirea lui Celan, este atât de singur și de independent, încât nu el îi este dat celui care-1 scrie, ci tocmai invers, cel ce-1 scrie îi este dat să-l asiste. Doar să-l asiste. El are nevoie de această asistență în drum către Celălalt care nu este decât un alter ego al său. Celan vede în poem o fire deschisă comunicării. Poemul se naște, cum am văzut, dintr-o amuțire a propriei sale ființe înghețate de uimire, dar nu se simte împlinit decât dacă comunică, decât dacă își află semenul cu care să vorbească. El e mereu în drum și mereu atent în căutarea locului unde drumul său se va intersecta cu drumul Altcuiva. El este mereu în așteptarea tainei întâlnirii. El este o fire altruistă care are nevoie de Celălalt pentru a i se oferi. De aici, atenția, care nu este altceva decât un mod de a cerceta lumea fenomenală în care stă ascuns Celălalt.”.
Teoreticianul Bachelard e abordat nu doar cu seriozitate, ci și cu un fel de pasiune și bucurie a descoperirilor, reveriilor, precum e și obiectul studiului: „Poeticile bachelardiene sunt scrise cu pasiune de către un rêveur care filosofează pe marginea textelor poetice notorii, singurele pe care acceptă să le comenteze. Reverie despre reverie, metapoetica sa onirică (numită uneori cosmo-analiză sau poetico-analiză) acționează în stea și nu e în natura ei să se organizeze într-un sistem riguros (specific gândirii unui poetician de meserie, care lucrează în regimul lui Animus) sau măcar «într-un sistem critic obișnuit» (preferat de vechii critici). Ea este gândită și scrisă în regimul Anima și necesită o lectură în același regim. Concepută în zona de interferență a științei, poeziei și filosofiei, printr-o coroborare dinamică reciprocă a tuturor acestora, poetica bachelardiană este mai puțin aptă să dea învățăminte directe și mai indicată să inducă o stare de reverie sau de metareverie poetică, dacă nu chiar o modalitate originală de generare a unei asemenea stări”.
Apetitul pentru disocieri și teoretizări se manifestă nu doar prin studii desfășurate, precum e articolul despre Gaston Bachelard, ci și prin aplicarea grilelor metaliterare în cazul cronicilor. Astfel, comentând câteva debuturi întârziate, criticul, absolut necruțător, pune sub semnul întrebării însuși faptul debutului (titlul vorbește de la sine: Paraliteratura sau câteva debuturi îmbătrânite); iar disociind un volum de poezie scris de Grigore Chiper și editat la Editura Fundației Culturale Române, nu doar comentează titlul (Perioada albastră, pe care îl pune, previzibil, în relație cu binecunoscuta etapă de creație a lui Picasso), ci și reconstituie un parcurs al unei generații, relaționând în acest caz poezia optzecistului Grigore Chiper cu cea a șaptezecistului Nicolae Dabija. Reținem în context că unii critici (Mihai Cimpoi, de exemplu) au botezat aceste promoții „Generația Ochiului al treilea”, respectiv, „Generația Abia tangibilului”, după titlurile volumelor de debut ale acestor poeți. Pe Ștefan Hostiuc îl interesează, în special, modernitatea anunțată în cartea de debut a lui Nicolae Dabija și abandonată în favoarea „poeziei de baricade”; modernitate regăsită plenar (chiar punctual, continuată din același loc) în volumul lui Grigore Chiper.
Fiindcă autorul comentează cărți diferite și autori foarte diferiți, consemnăm – dincolo de dimensiunea estetică, una respectată cu o anume rigurozitate și în cazul textelor mai puțin inspirate – o atentă apropiere de nonficțiune. Cartea citită cu maximă atenție și cu maxim respect cuprinde memoriile Aniței Nandriș, în care atrocitățile legate de deportările staliniste sunt descrise de o manieră care nu repetă modele cunoscute. Editată la Humanitas în 1991, ea a cunoscut deja câteva retipăriri (Hostiuc comentează ediția a șaptea), fiind o revelație absolută. Volumul reproduce o biografie dramatică și clandestină, manuscrisul însuși având istoria lui. Autoarea, o bucovineancă din RSS Ucraineană, cu trei clase primare făcute „la austrieci”, scrie, la îndemnul fratelui său, un medic de la București, amintirile calvarului deportării familiei în iunie 1941 în Siberia de Nord. Fără să aibă un model și fără să respecte niște rigori, femeia înșiră această biografie nepretențioasă, dramatică în sinceritatea ei. Ștefan Hostiuc scrie o amplă recenzie la ediția recentă a cărții: „Povestitoare înnăscută, Anița Nandriș-Cudla, țărancă neaoșă aparținând unei lumi rurale care astăzi nu mai există în datele ei fundamentale, a știut să extragă, din noianul de întâmplări trăite în cei șaizeci de ani de viață pe care îi avea la data redactării memoriilor, evenimentele emblematice pentru o perioadă sau alta, și să le ordoneze de așa manieră încât nimic să nu pară a fi de prisos în economia textului și, totodată, nimic din ceea ce este esențial pentru înțelegerea propriului destin să nu lipsească. Selectivă în reflectarea vieții trăite sub trei stăpâniri, ea lasă la o parte banalitățile, faptele lipsite de semnificație, și reține ca material de construcție a narațiunii doar momentele extraordinare, realitățile cutremurătoare care i-au marcat existența. Fără să aibă nici cea mai mică idee de ceea ce ar putea să însemne o strategie narativă, ea își structurează discursul epic după mersul evenimentelor și faptelor de viață, rânduindu-le cu mult tâlc după cum îi dictează bunul simț țărănesc și harul de povestitoare înnăscută”.
Printre lacunele – pe care le-aș remarca eu, cititorul, – ale lui Ștefan Hostiuc (el însuși un critic aplicat, atent la detalii și penalizând orice derapaj prea vizibil) ar fi senzația de lipsă a structurii cărții, senzație de tutti-fruti, cărei cu greu le găsește o succesiune logică, barem un principiu ordonator-distribuitor. De exemplu, un scriitor cu destin literar tragic, precum Mircea Streinul, este flancat de doi poeți cvasianonimi (criticul îi tratează ca atare, fără menajamente). Iar printre calitățile bune ale autorului aș menționa, de exemplu, etalarea (polemică, dinamică) a surselor consultate. Indiferent de felul în care îi abordează (îi citează pur și simplu, îi aduce ca argument sau polemizează cu ei), această informare largă a cititorului e întotdeauna spre binele textului critic. Nu prea îi înțeleg pe exegeții care fie nu cunosc, fie omit din neglijență alte opinii privind subiectul pus în discuție.
Am spus și cu alte ocazii că nu sunt deloc încântat de biografiile autorilor povestite în fața cărților, înaintea textelor literare. Îmi plac, în schimb, biografiile (personale sau colective) care se deduc din cărți. De exemplu, o antologie care prin însumarea textelor relevante conturează, în final, portretul unei generații sau epoci literare. Aici, în această carte deloc structurată, de exegeze dintre cele mai variate, transpare, dincolo de intențiile anunțate ale autorului, o imagine dinamică, un portret sau o biografie – întinsă în timp, cu toate vâltorile și vârtejurile lui – a Bucovinei, o nebuloasă și o Atlantidă miraculoasă, țara de fagi, călătorind în multe țări și regimuri, fără a se mișca din loc.
Ștefan Hostiuc, Critice, Editura DruckArt, Cernăuți, 2025