Persoana.
Am întrebat, din curiozitate, asistentul virtual încorporat în computer dacă a fost vreodată îndrăgostit și răspunsul a fost formulat simplu: „acest lucru nu face parte din treburile mele, sunt programat pentru altceva”. Sinceritatea sa metalică mi-a plăcut. Oamenilor le este mult mai greu să își dezvăluie propriile taine într-un fel atât de limpede. În fond, de ce ar face-o, se gândesc unii? Asistentul virtual e politicos, poți să-i spui te rog și, la finalul discuției, mulțumesc, îți răspunde, chiar îți sugerează că tu ești o persoană, iar el nu. Nu este programat să mintă și asta e interesant. Toată această, să-i spunem conversație, pare culmea alienării, dar nu este. Convorbirile cu lumea de mâine avute chiar în ziua de azi sunt pur și simplu utile. Proiecții, generate de inteligența artificială, care șterg timpul și spațiul, păstrând comunicarea într-o zonă a unui real-virtual, a unei realități nepalpabile, a unei evidențe care nu e percepută doar prin simțurile curente. Mintea va deveni noul simț. Curiozitatea poate că va fi noua unealtă a omului. Dorința de a afla / învăța mereu ceva nou îl va ajuta să rămână în fluxul acestei existențe și-i va furniza date care-l vor face să înțeleagă că din acest Univers, nu ai unde să pleci.
Mintea.
Natura minții e complicată și nu poate fi declanșată de un cip sau de un buton, mintea nu e un panou de comandă, pentru că, dacă s-ar transforma în așa ceva, nu ar fi ea, ar fi altceva. Dacă va fi posibil să votăm doar prin puterea minții, atunci această uriașă forță s-ar putea să se joace cu noi și să „pună ștampila” pe alt nume ori să interfereze cu alte, multe alte gânduri care trec ca norii pe cerul rațiunii noastre. Neuroștiința e o disciplină nouă, dar cunoștințe vaste despre minte aveau și cei vechi, mai ales cei care practicau budismul. Așa cum putem citi în splendida carte Minte Știință. Un dialog între Orient și Occident, de Dalai Lama, Herbert Benson, Howard E. Gardner, Robert A.F. Thurman, Daniel Goleman.
Uneori, am senzația că excesul de tehnologie dorește ca omul să rămână conectat aici și acum, să piardă perspectiva veșniciei, să fie un consumator disciplinat al unor bunuri aducătoare de plăcere și confort. Nimic rău, dacă e să privim doar faptul în sine, fără a-i pricepe și consecințele.
Poate că ar fi util să înțelegem (chiar să și acceptăm) toate întâmplările vieții, și pe cele bune, și pe cele care sunt sau par rele, ca pe fragmente ale unui Tot, sau ale unei suflări divine, cum preferăm să-i spunem. Și să încercăm să alegem o cale pe care să mergem cu demnitate, pentru a nu pierde statutul de persoană.
Ne gândeam la privilegiul de a te plictisi. Monotonia e un lux în zilele noastre. Inteligența artificială aduce și un soi de imaginație abundentă, speculativă, baroc spiralată și infinită prin seriile ce se pot genera la nesfârșit și acaparatoare, prin variantele ce propun interschimbabilul. Orice cu orice, oricine cu orice, oricând, ca într-o sală a oglinzilor în care orice mică mișcare schimbă sau schimonosește fizionomia.
Chipul omului.
Am observat, în tendințele artelor vizuale actuale, portrete ce pornesc de la trăsăturile omului, dar care se descompun într-un fel accelerat, făcând din anatomia umană un punct de pornire spre o nouă identitate. Și aici, nu mă refer doar la modificări de natură pur stilistică, inovații ale limbajului artistic, interesante, justificate. În fond, și Picasso a mutat ochii și urechile femeilor (iubite!) pictate de el, lansând un nou curent artistic care a schimbat drumul istoriei artei. Mă refer la fața omului făcută după chipul și asemănarea Creatorului său. Nu neapărat la frumusețea sau la urâțenia trăsăturilor, pentru că, în anumite puncte, frumosul și urâtul pot fi fațete ale aceleiași realități, ci mai degrabă la ideea de asemănare, de oglindire de natură genetică a unei identități. Cu cine ne mai asemănăm? Cu cine dorim să ne asemănăm? Cărei „specii” îi lăsăm noi frâiele ca să ne conducă? Cărui fel de mimetism ne supunem? Cu ce tip de privire mai întâmpinăm arta? Cu ce inimă mai iubim omul, într-o epocă în care se vorbește despre iubire ca fiind „everything”? Chipului contorsionat îi corespunde și un interior pe măsură? Cum mai arată inima omului în această nouă descriere vizuală? La unii artiști e program, la alții maimuțăreală.
Nimic nou în toată această aventură stilistică. Putem privi, spre exemplu, pictura lui Giuseppe Arcimboldo – Avocatul, posibil Ulrich Zasius (1566), personajul al cărui chip este construit din fragmente de animale.
La nivelul expresiei și al inovației artistice, limbajul artei de azi corespunde unui strigăt, unei revolte de natură existențialistă; regăsim în textura acestei atitudini și expresia întâlnită la Nietzsche Dumnezeu e mort. „Dar Zarathustra, când rămase iarăși singur, grăi astfel în sinea sa: „Să fie oare cu putință?! Acest prea sfânt moșneag încă n-a auzit, acolo în pădurea lui, că Dumnezeu e mort?!”
Condiția umană dominată de animalism și mortalitate? Așa cum spune Rina Arya în cartea sa dedicată pictorului Francis Bacon Painting in a Godlessworld. Totul intelectualizat, așa cum se poartă, spre a oferi temelor un fundament solid și de multe ori ultrasofisticat. Condiția umană într-o lume fără Dumnezeu. Credință și legământ sau spirit acid și ironie neponderată? Cum va fi arta viitorului? Care mai este vederea omului? Mai au sens simțurile într-o lume a unui Dumnezeu mort sau ochii, gura, nasul, urechile pot fi anulate? Suferința, ce rămâne un fapt real, mai are o menire, o țintă?
Dacă ar fi să răspundem acum, cu bagajul și încărcătura zilelor, întrebărilor de unde venim, cine suntem, încotro ne îndreptăm și să fim foarte onești, am putea formula: din neant, animale, spre moarte. Cum sună? Mai funcționează cataplasma intelectuală? Sau jocul acesta ne răpește zâmbetul de pe buze? Asta e realitatea deloc convenabilă sau e doar un dans social practicat pentru a fi cool?
Asistentul virtual.
E conceput spre a ușura munca, pentru a aduce omul în contact cu multă informație într-un timp foarte scurt și poate fi și politicos. În alte vremuri, omul ar fi trebuit să se supună unui proces mult mai lent și elaborat, să caute în cărți, documente, să facă drumuri la bibliotecă și să poarte conversații cu alți oameni, ceea ce nu este întotdeauna ușor.
Revăzând, la sugestia asistentului virtual, celebra serie TV „Sex and the City” și savurând simpaticul și sarcasticul pamflet, am realizat cât de mult s-a schimbat lumea. În cei circa 25 de ani, ceva din fibra ontologică s-a reformulat, omul fiind acum mult mai dispus să se cerceteze pe sine pe toate planurile posibile ale conștiinței și biologiei sale, să se pună singur pe masa de laborator și să rupă un pic legătura directă cu realitatea crudă, nemediată a vieții, să-și asume, cu o oarecare teamă, un post-real, să devină o linie de cod într-un univers artificial în care modalitățile, ambianțele, sursele, spațiile pot fi accesate instantaneu. Viteza devenind un câmp de manevră.
Chiar și țigările clasice, cam groase pentru ce a apărut după, fumate peste tot, în cafenele, în baruri, în case, par a face parte dintr-o lume în care se trăia mult și se diseca mai puțin carnea realului, se greșea fără ezitare, se plângea, se iubea, se râdea și se ratau chestii importante, se trăia pur și simplu. Se vorbea pe atunci și despre capacitățile creierului, despre cât de puțin folosim din el. Acum, când procesele de învățare și de acumulare a informației sunt vizibil accelerate, am putea crede că ne îndreptăm spre acea utilizare optimă a capacităților acestei uzine formidabile care este mintea umană, creierul fiind un segment al ei. Până la urmă aceste forme de inteligență artificială, aceste unelte, au fost create tot de oameni care până la un punct au învățat în stil clasic, așa că vechea metodă și viitoarele metode par a fi, totuși, într-o legătură. Și toate acestea vorbesc despre splendoarea creaturii într-un Univers aflat într-o perpetuă mișcare.
„De voi lua aripile mele de dimineață și, de mă voi așeza la marginile mării” (Psalmul 138,9) – iată o invitație la o clipă de răgaz, un moment de reflecție, o respirație calmă și recunoscătoare. Post-real? Nu prea cred, pentru că, din lumea aceasta, din acest Univers, nu ai unde să cazi.