„Aforismul e cultivat numai de cei care au cunoscut frica în mijlocul cuvintelor, frica de a se nărui împreună cu toate cuvintele.”
În cartea recent tradusă la noi, Trebuie să îți schimbi viața, Peter Sloterdijk îi dedică un capitol lui Cioran, așezându-l alături de Rilke, Nietzsche și Kafka. Filosoful german – unul dintre cei mai citiți în perioada postbelică – l-a admirat constant pe Cioran. El încheia, de altfel, o altă carte, Desconsiderarea maselor, cu o concluzie cioraniană: putem depăși omul de masă încercând „să provocăm masa din interiorul nostru, pentru a decide împotriva ei însăși”.
Sloterdijk, ca și mulți alții, îl apreciază pe Cioran ca autor de aforisme; în această calitate el apare drept cel mai cunoscut dintre filosofii români ai secolului XX. Nu toate cărțile lui sunt însă colecții de aforisme: există între ele o trecere de la aforism la fragment și de la fragment la eseu, deși substanța eseurilor rămâne adesea profund aforistică. Oricum, pentru moderni, eseul este forma actualizată a aforismului, cu diferența că, într-un Occident industrializat, produsul intelectual pare obligat să încorporeze suficientă muncă vizibilă ca să fie luat în serios.
Una dintre cele mai aforistice cărți ale lui Cioran este Silogismele amărăciunii. Titlul apropie aforismul de figura definitorie a logicii. Dar putem spune că, pentru Cioran, aforismul este un silogism? Dincolo de sugestia din titlu, Cioran nu formulează nicăieri explicit această idee. Există fragmente din volum care sună silogistic, prin construcții de tip „dacă/atunci”, „cu…/fără…”, dar e mai mult retorică decât logică: „De nu ne-am îndoi de noi înșine, scepticismul ne-ar fi literă moartă…”, „Dacă scriitorul a lăsat o operă, dacă s-a înfățișat pe de-a-ntregul, atunci… îl vom lăsa să cadă în uitare”, „O carte care, după ce va fi nimicit totul, nu se nimicește și ea ne va fi scos din sărite degeaba.”
Silogismul servește la impunerea unei concluzii. Rareori îl desfășurăm complet, indicând premisa majoră și premisa minoră; facem asta doar când vrem neapărat să exhibăm forța lui logică constrângătoare. Cel mai adesea ne mulțumim să pronunțăm direct concluzia. Dincolo de efectul stilistic, apropierea aforismului de silogism poate sugera că fiecare fragment e un verdict: o concluzie tranșantă, un silogism fără premise declarate. Pentru Cioran, aforismul este o practică a conciziei, înrudită astfel cu cea a logicii, căreia, și ei, îi e frică de cuvinte: „Aforismul e cultivat numai de cei care au cunoscut frica în mijlocul cuvintelor, frica de a se nărui împreună cu toate cuvintele.”
Dar dacă Cioran dă concluzia, iar premisele sunt lăsate cititorului să le reconstruiască, nu aparține experienței acestuia formularea silogismului? Silogismul este, prin definiție, deductiv. Dacă premisele sunt adevărate și forma e validă, concluzia urmează cu necesitate, în afara oricărei experiențe. Există însă și ceea ce s-a numit cândva „silogism inductiv”, produs de experiență, ceea ce azi am numi mai curând inducție enumerativă. Pus într-o formă cu premise și concluzie, ar suna așa: lebăda văzută alaltăieri era albă, altă lebădă văzută ieri era albă, lebăda văzută azi era tot albă. Problema e că aici concluzia – „toate lebedele sunt albe” – nu urmează cu necesitatea silogismului deductiv; e doar mai mult sau mai puțin plauzibilă, pentru că într-o bună zi am putea vedea o lebădă neagră.
O parte dintre formele scurte, fragmentare, de gândire și expresie sunt, într-adevăr, mai aproape de silogismul deductiv: maximă, sentință, axiomă, gnomă. Altele — proverb, apoftegmă, panseu (reflecție scurtă), meditație (reflecție mai lungă) — sunt mai aproape de generalizarea unei experiențe de viață prin inducție. Dar o astfel de clasificare rămâne insuficientă pentru a poziționa aforismul. Aforismul poate fi aproape silogistic, ca atunci când La Rochefoucault formulează reguli – „Noi toți avem suficientă putere ca să suportăm răul altuia” – , sau aproape liric, ca atunci când Cioran enunță imagini de stare: „Ne naștem obosiți, trăim ca să ne odihnim.” Prin urmare e nevoie să adăugăm planului de definire rațională (deductiv–inductiv; universal–personal) și o dimensiune lirică.
„Devii liric atunci când viața din tine palpită într-un ritm esențial și când trăirea este atât de puternică, încât sintetizează în ea întreg sensul personalității noastre. Ceea ce este unic și specific în noi se realizează într-o formă atât de expresivă, încât individualul se ridică în planul universalului.” Astfel se ridică la universal aforisme precum: „Aș vrea ca adevărurile să fie purtate pe armonii mozartiene, pe echivalentul sonor al parfumului de roze”; „Grația este un triumf asupra tristeții și […] nu există, în fond, decât grație melancolică”; sau „Dacă sentimentul deșertăciunii universale ar putea, singur, să confere sfințenia, ce sfânt aș mai fi!”. Dar ce echivalent logic există între armoniile mozartiene (care nu sunt mirosuri) și parfumul de roze? Ce inducție din experiență ne duce la concluzia că nu există decât grație melancolică? Ce ar mai fi de adăugat la sentimentul deșertăciunii universale pentru ca cineva să fie sfânt? Și totuși aceste aforisme sună pentru noi la fel de adevărate ca orice concluzie logică.
În lipsa premiselor, tăria concluzivă a aforismelor cioraniene nu pare să aparțină deducției logice, iar inducția experienței nu oferă decât probabilitate. Funcționează aici alta dintre structurile fundamentale ale minții omenești: asemănarea, analogia. De altfel, pornind de la analogie se formulează atât silogismele (deductive sau inductive), cât și aforismele și metaforele. Între doi termeni, gândirea simte o asemănare care poate fi apoi etalată logic, în silogisme, sau poetic, în metafore și aforisme. Dacă necesitatea concluziei silogismului e rezultatul deducției, iar probabilitatea experienței e rezultatul inducției, aforisme de felul celor ale lui Cioran primesc un fel de necesitate axiomatică printr-un acord de gândire analogică între autor și lector. Asta face ca aforismul sau metafora să impună legături între semnificații la fel de puternice, de universale, cum sunt, în silogisme, legăturile între noțiunile logice.
Desigur, analogie e aici un nume pentru ceva foarte complex: intuiție sau revelație, ghicire ori divinație; iar dacă e vorba de simțuri diferite – sinestezie. E ceva ce apare și în practica brain-stormingului. Dar e și ceva ce se produce chiar în momentul în care exprimi revelația, ceva ce se naște în expresie. Poate că în spatele ei este o experiență, dar această experiență nu e pe deplin conștientă – devii conștient de ea odată cu formularea ei.
Prima mișcare a minții noastre este ghicirea sau inventarea, prin analogie. a unei legături mai mult sau mai puțin posibile. E un pas inaugural fără de care nici deducția, nici inducția n-ar avea cum funcționa. Ca să conjure ideea că din fals se poate deduce orice, chiar și adevărul, semioticianul Charles Sanders Peirce i-a dat un nume care o așază în linia logică a deducției și inducției: abducția. Heidegger a spus-o mai clar, dar a fost la fel de puțin priceput: mai întâi înțelegem ceva și abia apoi interpretăm. Adică înțelegerea e prima fază a interpretării și nu invers. Ceea ce revine, în termenii lui Peirce, la a spune că interpretarea, în punctul ei de plecare, e abductivă.
Așa cum observă Richard Rorty, Peirce rămâne destul de obscur în explicațiile sale. O imagine mai bună a abducției ne-o furnizează o poveste detectivistică, în care el însuși e personajul principal. Peirce povestește că, pe 20 iunie 1879, a mers cu vaporul de la Boston spre New York. Ajuns dimineața pe vapor și grăbit să iasă la aer, și-a dat seama că își lăsase în cabină paltonul și un ceas valoros. Când s-a întors, ceasul dispăruse. Atunci a făcut pe detectivul. A pus să fie aliniați membrii echipajului, a schimbat câteva vorbe cu fiecare, încercând să prindă un indiciu, dar fără rezultat. Și-a impus să aleagă totuși un suspect. Când a privit șirul, a simțit brusc că orice îndoială dispăruse și a indicat un om anume. L-a acuzat, dar omul a negat și n-a cedat nici la argumente, nici la promisiunea unei recompense, nici la amenințări.
Peirce a recurs atunci la agenția de detectivi Pinkerton, a cerut să fie urmărit suspectul și a prezis că va încerca să amaneteze ceasul. A doua zi superintendentul Patterson îi scria că ceasul fusese recuperat și că hoțul era omul indicat de Peirce, deși detectivul nu fusese inițial de acord. Cum se leagă asta de abducție? Prin faptul că ipoteza – cine e hoțul – nu vine nici dintr-o deducție cu probe clare, nici dintr-o inducție probabilistică, ci dintr-un salt alimentat de indicii subconștiente, culese în conversațiile scurte cu oamenii interogați, dintr-o abducție.
Abducția e creativă. Propunând o cale către adevăr, oferă un sens suficient de coerent încât să poți merge mai departe, dar suficient de flexibil încât să poți renunța la el când realul nu-l confirmă. E tipul de salt mental pe care îl fac, cel mai adesea, aforismele: pleacă de la un detaliu și sar direct la o intuiție asupra lumii, care, odată acceptată, capătă tăria unei concluzii. De aici și impresia de adevăr fără demonstrație. Cititorul îl simte legat de ceva real, chiar dacă lanțul justificărilor rămâne implicit.
Aforismul cioranian pornește, de regulă, de la o observație intensă, adeseori, biografică – insomnie, dezgust, oboseală – și propune o explicație plauzibilă, formulată ca o constatare. Ca în semiotică, e indicat simptomul – vanitate, plictis metafizic, exaltare – și e propusă semnificația – iluzia, excesul de conștiință, imposibilitatea mântuirii etc. În câteva cuvinte, aforismul afirmă ceva despre întreg. Saltul e abductiv – o ipoteză maximală într-un spațiu de limbaj minimal.
Desigur, nu toate aforismele sunt pure abducții. Unele sunt definiții, altele sunt deducții mascate, iar unele sunt simple gesturi retorice: nu vor să explice, ci să șocheze. Dar și atunci abducția rămâne relevantă, fiindcă aforismul o cere adesea din partea cititorului: acesta caută analogic situația care ar face verdictul plauzibil, în lipsa argumentului.
De aceea, forma aforismului se potrivește cu refuzul cioranian al sistemului. Un sistem, legat prin premise și demonstrații, tinde să fie totalizant și să-și apere coerența. Abducția funcționează invers: pornește dintr-un fapt local – o stare, o observație – și propune o explicație provizorie, compatibilă cu rupturile, paradoxul și contradicția. (Ce oximoron ironic locuiește titlul: Tratat de descompunere!) Cioran poate spune azi un lucru și mâine contrariul fără să considere asta o catastrofă, fiindcă nu urmărește sinteza, ci adevărul trăit din unghiuri diferite.
Punctul de plecare al aforismului cioranian e localizat adesea acolo unde individualitatea se exprimă prin reacții organice. La Cioran fiziologia nu e doar temă, ci un registru de cunoaștere, un teren de probă care favorizează abducția și face suspectă pretenția sistemului. Insomnia, plictiseala, slăbiciunea, „chimia impură” devin fapte originare din care se nasc ipoteze despre timp, lume și sens. Aforismul e aici forma potrivită unei gândiri care nu crede într-un adevăr independent de corp. Definind insomnia – „Insomnia este fântâna vacuității” – el spune cât de mult depind sensul și coerența lumii de mecanisme biologice de protecție – odihnă, uitare, amorțire.
De aceea, când Cioran spune că „gândurile periculoase sunt precedate de o slăbiciune fizică” sau că „Spiritul… e la cheremul unei chimii impure”, el nu notează doar influența corpului asupra gândirii, ci condiționarea ei radicală: certitudinile au, adesea, regimul unor efecte fiziologice. Forma fragmentului devine astfel coerentă cu conținutul: nu poți cere unei gândiri dependente de sânge și nervi să se închidă într-o arhitectură definitivă.
Dar problema aici nu e doar de adevăr, ci și de comunicare. Aforismul cioranian nu funcționează ca un enunț referențial care descrie lumea și poate fi verificat, ci ca o expresie în care eul se expune, un mesaj saturat de dispoziție, tensiune, stare: „Da, sunt un om lipsit de întrebuințare «pământească», străin de toate”. Accentul cade pe funcția expresivă (emotivă) a mesajului, pe prezența subiectului în actul de vorbire. Dar așa cum abducția nu înseamnă logică, nici funcția expresivă a mesajului nu înseamnă comunicare propriu zisă.
A exprima înseamnă doar a face semn. Comunicarea implică simultaneitatea mai multor funcții. Ea înseamnă schimb de mesaje, tranzacție, pe care expresivitatea subiectivă pare să o ignore. Sigur că mesajul expresiv, care etalează doar subiectivitatea, cere cumva un răspuns, dar nu este formulat în așa fel încât să îl și obțină. A comunica înseamnă a intra în orchestră, a accepta o anumită partitură și un anumit instrument și mai ales un anumit moment al intervenției și un anumit joc al dialogului. Mesajul expresiv este un simplu strigăt, o emoție subiectivă: „Cărțile mele nu exprimă o viziune, ci un sentiment existențial”.
Ca să poată deveni comunicare, mesajul expresiv are nevoie suplimentar de funcția poetică pe care i-o dă stilul. E adevărat că Cioran spune și: „Se vorbește despre «stilul» meu. Dar stilul meu nu mă interesează deloc. Am ceva de spus, o spun și de contat contează ceea ce spun; modul în care o spun e secundar. Idealul ar fi să scriem fără stil; mă străduiesc să o fac și am să reușesc. Numai gândul contează. Restul e pentru făcătorii de literatură.” Această desconsiderare a stilului poate suna paradoxal, de vreme ce tocmai stilul face mesajul lui irezistibil! Dar Cioran desconsideră de fapt estetismul, nu stilul, pentru că „Moartea este negația totală a esteticului, ca şi suferința sau tristețea.” Altfel el o spune foarte clar: „Certitudinile exclud stilul: grija pentru exprimare e apanajul celor ce nu pot adormi într-o credință…”, ca și cum stilul ar fi semnul insomniei metafizice, al imposibilității de a închide sensul într-o certitudine care liniștește.
Stilul e cel care adaugă funcția poetică mesajelor expresive, făcându-le tranzacționale, și le introduce astfel în comunicare, tot așa cum face logica pentru afirmațiile comune, pentru a le introduce în cunoaștere. Concizia, ruptura, paradoxul, intensificarea, muzicalitatea frazei comprimă afectul până când capătă forma unui verdict incontestabil. Tocmai de aceea aforismul pare adevărat fără a fi demonstrat. El nu convinge prin argument, ci prin felul în care o stare lirică se face limbaj.
Aforismul e o mașinărie de conversie: ia o dispoziție – insomnie, dezgust, luciditate –și o transformă într-o propoziție acceptabilă în comunicare, dându-i calitatea unei tranzacții poetice. Când Cioran spune „Insomnia este fântâna vacuității”, nu livrează o informație despre lume, printr-un mesaj referențial, ci cristalizează o experiență într-o formulă expresivă care, prin concizie stilistică metaforică, primește densitate de adevăr. Metafora e dispozitivul comunicațional prin care starea devine inteligibilă altora, rămânând încărcată afectiv. Aici funcția poetică nu înfrumusețează mesajul, ci are efectul unei logicizări – îl adună, îl întărește, îl face să țină.
Enunțuri precum „Gândurile periculoase sunt precedate de o slăbiciune fizică” sau „Spiritul… e la cheremul unei chimii impure” își extrag forța nu dintr-o demonstrație, ci din felul în care stilul impune o legătură, un raport brutal, șocant, între corp și idee, pe care îl acceptăm ca sentință. Cioran nu argumentează, ci produce un efect de evidență, iar evidența aceasta e de ordin comunicativ. Mesajul se comportă ca un verdict pentru că forma lui – tăietura, asimetria, surpriza – solicită cititorului exact acel tip de acceptare rapidă pe care o numeam abductivă. Nu te conduce fastidios, pas cu pas, spre o constatare, ci îți oferă dintr-odată cea mai puternică stilistic explicație posibilă, în forma cea mai compactă și tensionată semantic.
Lirismul nu înseamnă aici confesiune expansivă, ci intensitate condensată. Funcția expresivă a mesajului spune cine vorbește – un eu traversat de stări-limită – ; funcția poetică spune cum se fixează în limbaj această trăire – prin ritm, paralelism, elipsă, paradox, metaforă, reluare calculată. Liricizarea se produce când expresivul nu rămâne doar simptom, ci capătă formă. Emoția devine structură, iar structura o face transmisibilă. Aforismul cioranian e, astfel, un mesaj în care eul se expune și, simultan, se disciplinează comunicativ prin stil. El nu argumentează, ci emite o sentință subiectivă, iar stilul e modul în care această expresivitate subiectivă devine mesaj comunicațional. Și tocmai disciplina stilistică îi dă impresia de necesitate, de adevăr care nu mai cere dovezi, fiindcă se impune ca formă.