Orice scriitor resimte, după ani de zile, nevoia întoarcerii la origini, nevoia unui tribut adus părinților, strămoșilor, locurilor natale, copilăriei. Chiar dacă tot ce a scris până atunci – versuri, proză, eseu – este impregnat de experiența proprie, oricum, o lucrare care să proclame din start o intenție biografică recuperatoare se va impune. Motivația poate să difere: o reconstituire pentru a grava în memorie niște chipuri dragi, un act de justiție retroactiv, sau dorința să dea glas celor ce n-au apucat să vorbească, n-au avut timp sau nu li s-a permis.
În literatura română de la est de Prut avem câteva testimonii documentar-literare. Autori ca Vladimir Beșleagă, Ion Druță, Nicolai Costenco ș.a. au semnat volume autobiografice explicite. Alții, precum Aureliu Busuioc, au făcut autoficțiune într-un mod pieziș, și tocmai de aceea au lăsat mereu impresia că nu au spus totul până la capăt sau că n-au avut curajul mărturisirii.
Anul trecut, am avut prilejul să prezint în paginile revistei Viața Românească volumul Progenitura dușmană (Editura ARC, 2024), de Nicolae Negru, prozator, dramaturg și reputat analist politic. O copilărie și adolescență în Siberia și apoi o tinerețe angajată în rezistența culturală antisovietică din anii ’70-’80, în Basarabia. Noutatea acelui demers este că autorul vorbește fără crisparea și înverșunarea cărților despre Gulag cu care eram obișnuiți, cumva și datorită faptului că este, cum spune el, o „carte de învățătură” lăsată nepoților săi.
Lucreția Bârlădeanu a publicat mai recent un volum similar de memorii, intitulat Regele Balului (Editura Prut, Chișinău, 2025). Poetă, eseistă, cronicar literar, pozatoare și autoare de jurnal, Lucreția Bârlădeanu s-a stabilit la Paris, în 1998, și de atunci pendulează între Franța, Basarabia și România, având o prezență foarte activă în viața literară. La Paris a cunoscut multe personalități ale exilului cultural românesc, ajutându-ne și pe noi, redactorii de la Contrafort, să trimitem revista și mesaje către cea pe care o consideram încă din studenție, pe timpul regimului sovietic, profesorul nostru de literatură și de etică scriitoricească, și de asemenea, să publicăm interviuri cu ea, am numit-o pe Monica Lovinescu.
Regele Balului este subintitulat „roman nonfictiv”, dorind să sublinieze caracterul documentar, autentic, al narațiunii, vizând, cum spuneam, un aspect etico-testamentar. Incursiunea în memorie începe printr-o reverie livrescă: autoarea stă ghemuită în pat, în apartamentul său din Paris, și citește, dar lectura îi este tulburată de mâneca unei cămăși în dungi agățată în dulap, care se transformă într-un drum imaginar de cale ferată… Un tren invizibil o transportă în îndepărta ei copilărie, la casa părintească din Tătărăuca Veche, un sat pe malul Nistrului. Unic copil al părinților săi: mama Veronica, felceriță în sat, și tatăl, fără o ocupație precisă, dar iubitor de literatură, fire artistă, boemă, excelent recitator din poeții români clasici. Sunt istorii întrețesute după un principiu aleatoriu, urmărind o anume cronologie doar în raport cu biografia autoarei, în rest, amintirile intervin spontan, așa cum ai sta la taifas cu rudele sau prietenii și ai evoca vremuri, oameni, întâmplări… Autoarea răsfoiește un album cu fotografii vechi de familie (reproduse în carte), cu părinții, bunicii, mătușile și unchii ei. Și o ia din fragedă pruncie, reproduce cu haz poznele din copilărie, căci a fost o fetiță tare neastâmpărată, care punea la cale tot felul de șotii, aidoma lui Nică, personajul lui Creangă. Mama Veronica este figura centrală a cărții, ființa căreia autoarea i-a păstrat o imensă tandrețe și devoțiune. A fost în felul ei o romantică, deși altfel decât viitorul ei soț. După terminarea școlii din sat a plecat la Chișinău împreună cu o prietenă să dea examenele la facultate pentru a fi învățătoare. Ea a reușit, dar prietena a picat, și Veronica, din solidaritate, n-a mai mers nici ea la studii, spre dezamăgirea părinților. A scăpat de munca câmpului, ducându-se la școala de medicină din Soroca. Au fost timpuri grele, când elevele trebuiau să doneze sânge ca să aibă bani de mâncare și haine. Primeau câte 200 de grame de spirt după fiecare vizită la centrul de donare, pentru a-și regenera organismul. Una din colegele Veronicăi s-a alcoolizat și a murit de ciroză. Alcoolul era bun prieten cu ideologia comunistă, folosit pe scară largă pentru a distruge popoarele colonizate.
Tatăl autoarei, trimis în Siberia, după anexarea Basarabiei, a lucrat în minele de cărbuni din Kuzbas și a rămas cu amintirea Muntelui de Foc, care arunca flăcări spre cer – o imagine, așa cum o descrie el, parcă desprinsă din „Stăpânul inelelor” și din „Hobbit”. Era un visător, un ins lipsit de simț practic, ignorând sistematic rugămințile soției să ridice o casă a lor: locuiau la mama Veronicăi, care nu-l prea „înghițea” pe ginere. Din această cauză au divorțat. Tata și-a găsit o altă femeie, dar a păstrat legătură cu fosta familie și a putut să se întâlnească fără nicio opreliște cu fiică-sa Lucreția, diminuându-i întrucâtva fetiței trauma despărțirii.
Portretele mamei și tatei se configurează mai limpede în interacțiune cu biografia scriitoarei. Astfel, fiind studentă la Universitatea de stat din Chișinău, Lucreția Bârlădeanu povestește cum a fost hărțuită mulți ani de KGB, care a învinuit-o de „naționalism românesc”, de propagarea ideii de Unire a Moldovei cu România ș.a.m.d. O istorie arhicunoscută. Nu există intelectual cât de cât important din Basarabia, care să nu se fi confruntat cu vigilența „organelor securității de stat” sovietice. În cazul Lucreției Bârlădeanu – studentă cu note maxime, inclusiv la „comunismul științific” – securiștii nu puteau pricepe cum poate nutri o eminentă, o studentă-model, „idei dușmănoase”. După o discuție la „Planetariu” (numele de cod al KGB-ului din Chișinău), în care a fost interogată timp de câteva ore, Lucreția a fost sigură că toate drumurile îi sunt barate, că nu va putea fi angajată nicăieri după absolvire. Asta s-a și întâmplat: la început era primită cu bunăvoință în redacții, apoi refuzată subit, fără nicio explicație.
Lucreția Bârlădeanu a aflat mulți ani mai târziu, întâmplător, de la niște colegi-jurnaliști, despre intervenția salvatoare, la KGB-ul de la Chișinău, a tatălui ei, care le-a oferit securiștilor toate „garanțiile” precum că fiica sa va fi „cuminte”, că-și va vedea de meserie și nu va face politică, și astfel Lucreția a putut fi angajată la Universitatea Pedagogică, dar tot printr-un (complice) tertip administrativ al rectorului și al altor responsabili.
Unul dintre argumentele părintelui Lucreției în fața securiștilor a fost să-l evoce pe tatăl său Anton, acuzat și condamnat de autoritățile române, înainte de ’40, că ar fi fost agent sovietic… Povestea bunicului Anton, de altfel, poate constitui subiectul unui roman aparte (o sugestie pentru Lucreția Bârlădeanu!). Anton, fost soldat în armata țaristă în Primul Război Mondial, devenit negustor, a cutreierat Basarabia în lung și-n lat până și-a deschis o afacere, un han, la Ciuciulea, lângă Pădurea Domnească, un sat pe malul Prutului, „acolo unde se schimbau caii de poștă meniți a lega Cernăuțiul de sudul Basarabiei și Odesa, și un loc strategic pentru a atrage vânătorii și pescarii de pe ambele maluri ale râului.” (p. 84)
Odată, un mușteriu uitase sau lăsase intenționat în han broșura cu „Manifestul Partidului Comunist” al lui Marx și Engels, iar bunicul Anton a luat-o s-o citească din curiozitate. Cineva l-a pârât. Era anul 1939. Un an mai înainte, Carol al II-lea instituise dictatura regală, partidele fuseseră dizolvate, cenzura înăsprită. Hangiul a fost arestat și judecat sub acuzația de activitate bolșevică, au fost interogați toți bărbați din familie, suspectați că ar constitui o „celulă” ilegală (Lucreția Bârlădeanu reproduce, cu perspicacitate, în capitolul „Procesul”, meandrele acelor interogatorii). Anton a fost încarcerat și trimis ca deținut politic în închisoarea din Soroca. După câteva luni, în 1940, au venit rușii, le-au confiscat toată averea, iar tatăl Lucreției – un tânăr de 20 de ani, în grija căruia rămăsese hanul – a fost arestat, judecat și trimis la minele de cărbune din Siberia de Vest. „Noua orânduire comunistă îl osândi la muncă forțată, întrucât era moștenitorul unui negustor și îl califică drept progenitură periculoasă pentru societatea care urma să fie construită în Moldova.” (p. 217) Anton – condamnat de români. Fiul său – condamnat de ruși. Destine de basarabeni…
Lucreția Bârlădeanu a aflat toate aceste mărturii din niște caiete cu însemnări ale tatălui ei, pe care femeia cu care s-a recăsătorit le-a trimis, după moartea acestuia, unei mătuși a autoarei.
Regele Balului e o carte a asumării, un fel de ispașă pentru părinți, cărora fiica le devine confesor și duhovnic. Nu vrea să fie imparțială, încearcă să le facă dreptate, atunci când relatează mărturisirea tulburătoare a mamei sale, în ultimele zile de viață, despre o întâmplare dramatică din biografia ei de doctoriță în sat, chemată să asiste la nașterea unui copil nedorit de familia lui. Vorbește, de asemenea, despre dragostea mai reținută a tatei față de ea, Lucreția, după divorțul de mama, dar îl recuperează din plin relatând povestea romantică în România interbelică a unui tânăr basarabean, transformat peste noapte într-un prinț strălucitor, și aici autoarea își dă frâu liber imaginației și talentului ei narativ. Fiul lui Anton obișnuia să ducă diverse comisioane boierului Buznea. Acesta, plăcându-l pe băiat, l-a invitat la balul pe care-l dădea într-o seară, la conac. Tânărul s-a pregătit minuțios de eveniment și fiind un dansator neîntrecut, la bal a cucerit toată asistența. A întârziat destul de mult la conac, dându-i mari emoții maică-si, Nadia, care se temuse să nu fi pățit ceva, luându-se la harță cu vreun alt băiat de la o fată. Când s-a întors a doua zi, mai spre amiază, acasă, la han, a fost întâmpinat cu triumf de un taraf de lăutari.
„ – A venit Regele Balului! Marșul este pentru el! Domnișorul a făcut furori la bal!
Anton a tușit mulțumit, și-a privit satisfăcut băiatul și s-a grăbit să le ofere muzicanților, din partea casei, un ulcior de vin. Agafia a alergat și i-a sărit fratelui în brațe, nerăbdătoare să-i povestească despre cum a petrecut noaptea la bal, iar Nadia, după ce și-a șters lacrimile, de data asta de bucurie, s-a apropiat să-și îmbrățișeze odrasla.
Băgase de seamă că avea în fața ei un bărbat tânăr și frumos, care părea că se maturizase într-o seară mai mult decât într-un an întreg.” (p. 98)
Clipe luminoase pe care vrei să le oprești din fuga lor, în speranța că ar putea prefigura un destin mai fericit decât ceea ce a urmat, decât viața pe care încercăm să o înțelegem și să o strunim prin scris… Lucreția Bârlădeanu ne-a dăruit o carte de memorii emoționantă, o carte adevărată.
Lucreția Bârlădeanu, Regele Balului (roman nonfictiv). Editura Prut, 2025