De câtva timp lumea liberă s-a trezit că dacă nu se ocupă serios de efectele Ei Ai-ului (ca să scriu cum se pronunță) asupra generațiilor în curs de afirmare se va întâmpla ceva nedorit. Și, firește, nici ai noștri nu au rămas reci la cele ce derivă din adiția asta atunci când se exercită asupra minorilor. O tâmpire garantată. Nu că asupra majorilor ar avea cine știe ce efecte binefăcătoare, nici vorbă. Nu e vorba de tâmpirea directă la care se referă mai multe cărți ale unor specialiști străini, traduse și publicate și în limba română. Despre unele s-a scris deja în această revistă (vă reamintesc. Viața Românească). Dar aici nu veți avea o recenzie a vreuneia dintre ele (vă reamintesc: studiile despre tâmpirea cu ajutorul AI-ului). Ci o încercare de rezolvare a problemei care se pune, și anume aceea de interzicere a accesului la rețelele de așa zisă socializare pentru minorii sub o anumită vârstă. Cu alte cuvinte, stabilirea unui majorat digital. Ar exista deja un proiect de lege a majoratului digital la Senat (în România), dar multă lume e împotriva lui/ei. Ba că ar însemna ca statul să se substituie părinților, ba că s-ar dezvolta o nouă și imensă birocrație, ba că suntem, în sfârșit, într-o țară liberă și nu are voie nici statul, nici nimeni să interzică un drept.
Luate pe rând, obiecțiile cad una după alta ca popicele bine țintite. Unu: statul are, oricum, dreptul de a se „substitui” părinților în atâtea cazuri, atunci când părinții sunt iresponsabili, când își terorizează copiii; doi: dar o veche birocrație nu cere actul de identitate oricui, major sau minor în atâtea cazuri, altele firește decât vreunul referitor la prezența pe vreo rețea de socializare?; trei: oricum, rezultă și din răspunsul de mai sus, sunt o mulțime de „drepturi” pe care nici cea mai evoluată democrație nu se încumetă să nu le interzică. Adică să le păstreze. De foarte multă vreme, de când au apărut niște drepturi cetățenești, cum ar fi dreptul la vot, li s-a blocat acest drept, de pildă, adolescenților, întâi sub 21 de ani, apoi sub 18, când majoratul a mai coborât. La fel și cu dreptul de a conduce un automobil, pentru care, se pare, în multe țări libere, vârsta admisibilității a coborât la 16 ani și se pregătește să mai coboare un fuștei (că treaptă nu-mi mai vine să-l numesc) al acestei scări șubrede…
Revenind la rețelele astea, ce-i drept, nu poți interzice accesul multor persoane care sunt majore după CI, dar complet descoperite intelectual în fața manevrelor rețelelor de socializare, oricum aflate în mâna unor specialiști cu care noi toți, ceilalți, cei cu alte abilități, nu ne putem pune, astfel încât ei ne pot introduce (băga) pe gât orice Georgesc sau scandalagiu, așa cum, cel puțin cu primul caz s-a întâmplat nu demult. Sigur, o să spuneți că există persoane deloc competente în digital care totuși, printr-un scepticism născut iar nu făcut, sau printr-unul mai degrabă făcut, adică educat, instruit sau cum vreți să-i spuneți, nu se predau în fața oricăror aberații, oricât de digitale ar fi ele.
În ce privește stabilirea unui „majorat digital” se mai pune o întrebare: câte majorate pot fi stabilite de către un stat, fie și întru apărarea cetățeanului, nu doar a statului? Ca și altele, nu neapărat nenumărate, asta are un răspuns. Există mai multe condiții, să nu le zicem majorate, pe care trebuie să le îndeplinească cineva care vrea să aibă acces la un post sau la o demnitate în această lume, oricât de democratică ar fi ea. Deși, stai, îmi spun: demnități nu, pentru că aici, sau acolo, nu prea sunt multe exigențe de tip cultural (intelectual?) de pildă, căci la asta mă refeream mai sus. Ca să devii profesor, inginer, medic, jurist, pilot, căpitan de cursă lungă etc. trebuie să absolvi o școală, în general superioară, ca primă condiție de acces. Că pe urmă, în multe dintre profesiile enumerate mai sus, trebuie să mai dovedești și competențe experimentale, ca să le zic așa, asta e altă poveste. Am retras de pe lista „majoratelor” culturale demnitățile, amintindu-mi de acei domni și acele doamne (sau numai domni?) din Parlamentul României care nu puteau aduce vreo diplomă de absolvire a mai mult de două-trei clase (aproape ca trenul s-ar fi spus altădată, când trenul avea trei).
Urmarea acestor rânduri nu tocmai organizate ar fi că într-o lume civilizată, așezată pe baze cât de cât solid democratice, e nevoie, totuși, de anumite interdicții, semne ale unei discipline, ca să nu avem o anarhie în toată regula. Și iar, ca și altădată, îmi amintesc de o amintire a lui Švejk, din cunoscutul roman al lui Hašek, despre colonelul care le explică soldaților că o armată fără disciplină s-ar sui în copaci, iar eroul nostru comentează, peste ani, imaginați-vă o pădure unde în fiecare copac e cocoțat un soldat fără disciplină…
Noi suntem salvați de la acest tip de rezultat, pentru că, deși atâția inși fără disciplina pe care o dau studiile sunt cocoțați chiar prin Parlament, pădurile sunt din ce în ce mai rare și inșii fără școală preferă să le taie decât să li se suie în copaci. V. o poveste veche cu „securea lui Verestoy”, D-zeu să-l ierte. Nu pe topor, pe posesor.