Polivalentul Savu Popa, care se mișcă lejer între genuri literare, care scrie cu o evidentă plăcere poezie, proză, eseu, critică literară, pare să fie și un observator atent al gustului public, în aceste vremuri de accentuată criză a lecturii. În consecință, provoacă pe cititor scriind niște povești care să îți taie respirația, să te surprindă, să te uimească, să te pună pe gânduri. Literatura neagră, atât de căutată și promovată pe piețele de carte din Vestul Europei, nu pare să aibă la noi o piață formată, acest lucru se datorează, cred, lipsei de preocupare a prozatorilor noștri care încă mai recuperează teme istorice recente, abisuri psihologice cu ecou amânat. Savu Popa scrie, în volumul de povestiri Arborele îndoielii (Editura pentru Artă și Literatură, 2025, 164 pagini), excelente proze negre, care nu ajung, totuși, la un maxim al groazei, deși cititorul poate să lunece cu imaginația până la limitele insuportabilului. Poveștile sunt cinematografice, citind parcă vezi mișcarea personajelor pe ecranul minții, acțiunea este memorabilă, de fiecare dată.
În povestirea Copilul fosforescent, un bărbat călătorește într-un oraș de munte și intră într-un magazin unde vede un copil ciudat, care strălucește fosforescent. Nimeni altcineva nu pare să-l observe. Mai târziu, copilul îi apare în camera de hotel și îi povestește drama sa: cu ani în urmă, un incendiu i-a ucis părinții, iar el a supraviețuit într-un mod neobișnuit – corpul său este conservat într-o stare fosforescentă, iar sufletul lui adult a rămas captiv în acel trup de copil. Copilul îi cere naratorului ajutorul, confesând că nu se poate elibera singur și că are nevoie de cineva care să-l „vadă” cu adevărat.
Arborele îndoielii, care dă și titlul volumului, este povestea unui bărbat aparent banal, în pieptul căruia se află o deschidere misterioasă din care poate ieși o energie stranie, un fel de muzică sau vibrație ce îi ajută pe cei aflați în dilemă sau suferință. Oamenii care dețin monede speciale îl caută pentru a-și „cumpăra” răspunsuri, alinare sau claritate. Introduc moneda în pieptul lui, iar din interiorul bărbatului se eliberează un flux energetic ce scoate la suprafață amintiri, sunete sau revelații care par să îi ajute. El devine, astfel, un fel de „tonomat uman”, folosit pentru nevoile altora, fără ca cineva să se intereseze de starea lui. După o perioadă în care nimeni nu îl mai caută, este cuprins brusc de spasme intense: din gaura din piept încep să crească crengi negre, pline de spini, care se extind rapid, distrugând biroul, orașul și apoi lumea întreagă. În final, află și el adevărul: ceea ce credea că este un dar era, de fapt, o sămânță a arborelui îndoielii, crescută din temerile, anxietățile și presiunea oamenilor care îl exploataseră. Arborele se eliberează violent, cuprinde totul, iar clădirea în care se află bărbatul este smulsă de la sol, purtată spre cer.
În Dușmani invizibili, povestirea urmărește cazul lui Virgil Stamate, un bărbat chinuit de niște atacuri misterioase care au loc numai în timpul somnului. În Călătorie într‑un fulger povestașul spune, celor care îl ascultă, eventual cu gurile căscate, cum a călătorit în cosmos, pentru o bună bucată de timp, adăpostit fiind într‑un fulger.
În Arșița ca o perdea de rumeguș este urmărit destinul straniu al lui Anton, un băiat orfan, crescut de bunica lui, Raveca, pe ulița Salinelor din Ocna. Copilul este privit de comunitate ca fiind „gol pe dinăuntru”, ca și cum ar avea în el doar paie, rumeguș și întuneric. De mic, e tăcut, straniu, cu privirea pierdută, iar oamenii îl privesc cu teamă. El poate vedea sufletele oamenilor, ale animalelor și chiar „sufletul” lucrurilor, ca niște mici lumini sau bulgări de energie.
În Umbrele căzute din cer este urmărită o întâlnire între narator și Ela, într-o după-amiază ploioasă, într-un oraș apăsat de cenușiu și umezeală. Naratorul îi aduce Elei o cutie cu tină cu care cei doi intenționau să facă un mic „ritual” simbolic: să-și ungă pleoapele închise pentru a vedea lumea „mai clar”, scăpând de propriile orbiri interioare. Brusc, liniștea se rupe: o umbrelă cade din cer în fața geamului. Apoi încă una. Apoi zeci. Apoi sute. Umbrele de toate culorile și mărimile cad fără oprire, acoperind străzile, blocând ușile, înspăimântând trecătorii. Cerul nu se mai vede.
În Controlul vamal un microbuz românesc, încărcat cu șase pasageri și numeroase pachete, ajunge la un punct vamal din Suedia după ce coboară de pe un vapor venit din Germania. Trei polițiști – doi experimentați și un tânăr aflat în practică – încep procedurile obișnuite de control. Șoferul român, agitat și vorbind o engleză stângace, explică faptul că transportă colete și călători spre Norvegia. Bagajele sunt descărcate în hală și inspectate. Printre ele se află un geamantan uriaș, foarte greu, ticsit cu lucruri banale: jucării de pluș, haine, ziare, alimente. Pe fundul acestuia, polițistul blond găsește o sacoșă suspectă. Deschizând-o, descoperă o urnă funerară, grea și sigilată, cu eticheta unei firme de pompe funebre din România. Rămas singur câteva momente în hală, vameșul este cuprins de o curiozitate obsesivă și de o neliniște greu explicabilă. Atmosfera devine apăsătoare: briza dispare, cerul capătă o culoare întunecată, tăcerea devine aproape palpabilă. Într-un impuls straniu, polițistul desface urna, simte un miros putred și își afundă mâna în cenușa caldă, catifelată – rămășițele unui om necunoscut.
Am reluat, pe scurt, subiectele câtorva povestiri din volum, tocmai pentru a stârni curiozitatea cititorilor care pot regăsi desfășurări epice stranii, de care mulți au avut parte fără să și le explice după logica obișnuită. Supranaturalul nu acționează ca o ruptură, în prozele lui Savu Popa, ci ca o continuare firească a realității. Elementul straniu apare atunci când banalul cotidian este tulburat de o forță sau o prezență misterioasă. La fel, sacrul nu dispare în lumea modernă, ci se „ascunde” în aparențe obișnuite. Obiecte, locuri sau întâmplări aparent banale devin purtătoare de semnificații profunde. Ca și în proza lui Mircea Eliade, personajele pătrund adesea în realități paralele, unde timpul funcționează diferit. Timpul mitic suspendă legile naturale și generează senzația de stranietate. În multe dintre povestiri, intrarea în zona fantastică este declanșată de un gest ritualic sau simbolic, chiar dacă aparent inconștient sau neintenționat. Mai mult, Savu Popa nu oferă răspunsuri clare. Straniul provine tocmai din nevoia cititorului de a interpreta: vis? inițiere? fantezie? Finalurile rămân, cel mai adesea, deschise. Protagoniștii sunt adesea oameni obișnuiți, intelectualizați uneori, puși în fața unor experiențe care îi scot din normalitate și îi obligă să se confrunte cu propriile limite.
Aveți grijă de Savu Popa. E așa de imprevizibil, că ar fi în stare să ajungă unul din numele importante ale literaturii de mâine. Îi mai trebuie un pic de obrăznicie, că talent are din belșug.
Savu Popa, Arborele îndoielii, Editura pentru Artă și Literatură, 2025