Figură proeminentă a liricii românești postbelice, Marin Sorescu s-a născut la 19 februarie 1936 în comuna Bulzești din județul Dolj și s-a stins din viață la 9 decembrie 1996, la București. A debutat publicistic, cu versuri, în 1959, în revista Viața studențească. Debutul editorial a avut loc în 1964 cu volumul de parodii Singur printre poeți, volum cu titlu emblematic privind condiția poetului în cadrul neomodernismului românesc din anii ’60. Au urmat noi volume de versuri, ce l-au impus pe Marin Sorescu drept unul dintre cei mai importanți poeți contemporani: Poeme (1965), Moartea ceasului (1966), Tinerețea lui Don Quijote (1968), Tușiți (1970), Suflete bun la toate (1972), La lilieci (șase volume publicate între 1973 și 1998), Norii (1975), Descântoteca (1976), Sărbători itinerante (1978), Fântâni în mare (1982), Apă vie, apă moartă (1987), Ecuatorul și polii (1989), Poezii (ediție definitivă, vol. I-1990, vol. II-1993), Poezii alese de cenzură (1991), Traversarea (1994), Puntea (postum, 1997), Efectul de piramidă (1998), Încoronare (2000), Scrânteala vremii (2000), Versuri inedite (2002). La acestea se adaugă mai multe lucrări scrise pentru copii: Unde fugim de acasă? („proză ritmată”, 1967), O aripă și-un picior (versuri, 1970), Ocolul infinitului mic pornind de la nimic (1973), Cocostârcul Gât-Sucit (versuri, 1987), Cirip-Ciorap (1993). Dar Marin Sorescu nu a fost numai un remarcabil poet, ci și un interesant prozator, semnatar al unor creații precum: Trei dinți din față (roman – 1976), Viziunea vizuinii (roman într-o doară), 1982, Japița (1999). De un succes deosebit s-a bucurat teatrul scriitorului, piese cu caracter simbolic, parabolic și/sau istoric precum Iona (1968), Paracliserul (1970), Matca (1976), Răceala și A treia țeapă (ultimele două reunite în volumul Teatru din 1980), Vărul Shakespeare (1988, publicat în volum în 1992) făcând din autorul Descântotecii unul din cei mai interesanți dramaturgi români contemporani. Merită să mai menționăm și activitatea de eseist a lui Marin Sorescu, autor al unor volume precum Teoria sferelor de influență (1969), Insomnii (1971), Starea de destin (1976), Ușor cu pianul pe scări (1985). Pentru ca profilul spiritual al scriitorului să devină complet, trebuie să menționăm și remarcabila lui activitate de traducător, concretizată în admirabilul volum intitulat Tratat de inspirație (traduceri, interviuri, portrete) din 1985.
Alături de ceilalți membri marcanți ai generației ’60 (Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Mircea Ivănescu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Ioan Alexandru etc.), Marin Sorescu a contribuit din plin la impunerea unei poezii autentice, a neomodernismului românesc, la reluarea legăturilor cu marea tradiție a poeziei interbelice. Lirica sa era cu atât mai șocantă cu cât venea după seceta culturală a anilor ’50, când lirismul a fost ucis, cultivându-se literatura cu teză, poemul de largă respirație epică. Prin autorul Descântotecii, poezia românească regăsește drumul către modernitate, către marea tradiție a liricii universale. Spre deosebire de creatorii pentru care poezia se naște dintr-un complicat proces de distilare a limbajului, Marin Sorescu vine să demonstreze faptul că ea se poate naște din orice, chiar și din cel mai degradat limbaj cotidian. În ceea ce privește crezul artistic al poetului, următoarea afirmație a făcut carieră: „Poezia trebuie să fie concisă, aproape algebrică. Urmăresc mișcarea literară din mai multe părți și am impresia a observa această tendință a poeziei moderne. Nu spre comparație, ci spre metaforă. Nu spre metaforă la vers. Întreaga poezie – o metaforă”.
Parodiile reunite în volumul Singur printre poeți anticipează vârsta postmodernă a literaturii române. Poetul rescrie, în registru ironic, o serie de capodopere ale literaturii române și universale. Nu întâmplător, el a fost considerat de critica literară un nou Topârceanu. Din această perspectivă, rămân elocvente o serie de creații precum Boul și vițelul sau Greierele și furnica, parodii ale unor texte de mult clasicizate.
Prezentă din plin deja în volumul de debut, nota parodică, fantezist-ironică va constitui una dintre constantele majore ale liricii lui Marin Sorescu. Volumul Poeme din 1965 impune o voce lirică puternică, originală. Marile teme ale meditației poetice sunt moartea, timpul, singurătatea, iubirea, înstrăinarea, adică temele eterne ale artei. Ele sunt însă abordate dintr-o perspectivă ludică, burlescă, ce sfidează orice regulă prozodică. Cartea reunește o serie de texte emblematice pentru universul liric al poetului. Nu întâmplător, la apariția volumului, G. Călinescu a remarcat câteva din calitățile esențiale ale autorului: „Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune. Este entuziast și beat de univers, copilăros, sensibil și plin de gânduri până la marginea spaimei de ineditul existenței, romantic în accepția largă a cuvântului”. În amplul studiu consacrat Scriitorilor români de azi (vol. I, Ed. Cartea Românească, 1978), Eugen Simion l-a plasat printre Ironiști și fanteziști. De la primele sale volume, poetul s-a bucurat de o popularitate deosebită, de un extraordinar succes de public, fenomen explicat prin accesibilitatea versurilor. Eugen Simion nu vede în Marin Sorescu un poet romantic, ci „un spirit demitizant în poezie”. Nu întâmplător, modelul Topârceanu a fost substituit cu modelul Prévert. Insolitul liricii soresciene nu constă în prezența unui substrat filosofic profund (ca în cazul lui Nichita Stănescu, de exemplu), ci în amestecul insolit dintre tragic, sublim și grotesc.
Spre deosebire de o întreagă tradiție lirică ce crea mituri, Marin Sorescu demitizează poezia și desolemnizează discursul liric. Marile teme ale artei sunt abordate astfel într-o manieră nouă și insolită.
Volumul Poeme din 1965 conține o serie de texte emblematice pentru întreaga activitate literară a lui Marin Sorescu: Trebuiau să poarte un nume, Shakespeare, Șah, Muzeul satului etc. Unele dintre acestea au un profund caracter programatic, dezvăluind viziunea poetului despre problemele artei. Un bun exemplu rămâne, în acest sens, poemul intitulat Shakespeare, ce se constituie într-o meditație asupra condiției artei și a artistului. Pentru a-și prezenta opiniile, poetul se oprește la personalitatea marelui scriitor englez, o figură emblematică a artistului din toate timpurile. Shakespeare este înfățișat ca un erou civilizator, ca un demiurg în lumea imaginarului, ce re-creează lumea potrivit canoanelor artei. Marin Sorescu reia, în manieră parodică, mitul biblic al genezei, dar acesta își găsește aplicații în sfera imaginarului, a literaturii și nu în cea a realității imediate. Ca urmare, nu întâmplător, demiurgul este substituit cu unul dintre cei mai celebri scriitori. Parodierea subtilă, umorul fin, atitudinea persiflantă, inventivitatea debordantă, asocierile insolite, fantezia fără margini reprezintă doar câteva din trăsăturile esențiale ale poemului. Concurându-l pe Dumnezeu, Shakespeare a creat lumea operei sale tot în șapte zile. Analogia este cu atât mai plauzibilă cu cât atât Dumnezeu cât și marele Will au alcătuit lumea cu ajutorul cuvântului. În plus, lumea imaginară alcătuită de către poet se dovedește la fel de complexă precum cea reală.
Ingenioasa tehnică a insolitării atinge apogeul în Trebuiau să poarte un nume, poemul cel mai cunoscut al lui Marin Sorescu. Creația se deschide printr-o afirmație șocantă, ce zdruncină orizontul de așteptare al cititorului: „Eminescu n-a existat”. Spre deosebire de atitudinea demolatoare a unor creatori de azi, poetul nu încearcă să îl demitizeze pe autorul Luceafărului, ci își propune o nouă abordare a fenomenului Eminescu. Negația inițială contrazice puternic și reușește să atragă atenția cititorului. În strofele care urmează, în chip metaforic, poetul identifică universul liricii eminesciene cu imaginea legendară a patriei. Asemenea unui bard medieval, poetul nu refuză narativitatea, ci ne spune o poveste. Astfel, aflăm că, pentru Marin Sorescu, Eminescu nu a existat, ci a existat doar o țară frumoasă la margine de mare. Pentru a zugrăvi toposul mitic al patriei, Sorescu recurge la împletirea realului cu fabulosul, preluând o serie de elemente specifice liricii eminesciene cum ar fi apa, copacii sau luna. În aceeași manieră metaforică, poetul schițează apoi portretul lui Eminescu, un portret spiritual realizat prin intermediul temelor celebre care îi alcătuiesc opera. Ultima strofă anulează paradoxul inițial, demonstrând lipsa lui de valabilitate. Ca urmare, falsa demitizare de la început este urmată de un interesant proces de remitizare: „Și pentru că toate acestea / Trebuiau să poarte un nume, / Un singur nume, / Li s-a spus / Eminescu”.
Parodierea miturilor tradiționale, spiritul persiflant, nota fantezist-ironică, sfidarea logicii comune, cultivarea paradoxului reprezintă trăsături ce revin și în poemul intitulat Focul sacru: „Mai aruncați niște vreascuri / În soare, / Am auzit c-o să se stingă / Peste câteva miliarde / De ani. // […] Că, uite, a și început să pâlpâie / Pe fețele noastre, / Făcându-le frumoase și urâte, / Făcându-le noapte și zi, / Făcându-le anotimpuri și ani”.
Meditația asupra creației reprezintă o temă la care poetul se întoarce periodic în toate volumele sale. Poemul intitulat Creație reprezintă o cugetare paradoxal-ludică asupra nașterii artei: „Scriu pe cutremure, / Și dacă unele cuvinte / Îmi alunecă mult mai încolo, / Numai scoarța pământului e de vină / Cu lipsa ei de stabilitate”. Asemenea lui Tudor Arghezi, poetul se definește drept un artizan ce leagă între ele cuvintele, proces în aparență facil, dar în realitate extrem de anevoios: „Numai eu mai încerc să leg / Ca pe șinele de cale ferată, după deraiere, / Aceste două cuvinte, // Care fug, unul într-o parte, / Altul în cealaltă, / Înnebunite de groază”.
Poemul intitulat Autoportretul artistului propune o abordare metaforică a lumii. Poetul nu copiază realitatea – ne învață Marin Sorescu – , el impune propria sa viziune asupra realității. După cum o demonstrează cele trei strofe ale poeziei, creația este un act demiurgic în lumea imaginarului, dar și un insolit act narcisiac: „Am încălțat cu pantofii mei / Drumul. / Cu pantalonii am îmbrăcat copacii / Până la frunze. / Haina i-am pus-o vântului / Pe umeri. / Primului nor care mi-a ieșit în cale / I-am pus în cap / Pălăria mea veche. // Apoi m-am dat înapoi / În moarte / Să mă privesc. // Autoportretul / Îmi reușise de minune. / Asemănarea era atât de perfectă , / Încât, uitând să mă iscălesc, / Oamenii au scris ei singuri / Numele meu / Pe o piatră”.
Anticipând parcă poemele din volumul postum intitulat simbolic Puntea, poemul Șah reprezintă o parabolă a luptei cu destinul potrivnic. Confruntarea ia forma unui joc de șah, din care nu lipsesc nici elementele de ordin spectacular, nici chibiții: „Eu mut o zi albă, / El mută o zi neagră, / Eu înaintez cu un vis, / El mi-l ia la război, / El îmi atacă plămânii, / Eu mă gândesc un an la spital, / Fac o combinație strălucită / Și câștig o zi neagră. / El mută o nenorocire / Și mă amenință cu cancerul / (Care merge deocamdată în formă de cruce), / Dar eu îi pun în față o carte / Și-l silesc să se retragă. / Îi mai câștig câteva piese, / Dar, uite, jumătate din viața mea / E scoasă pe margine. / – O să-ți dau șah și pierzi optimismul, / Îmi spune el. / – Nu-i nimic, glumesc eu, / Fac rocada sentimentelor. // În spatele meu soția, copiii, / Soarele, luna și ceilalți chibiți / Tremură pentru orice mișcare a mea. // Eu îmi aprind o țigară / Și continui partida”.
Strâns legată de problema condiției umane, boala apare ca meditație artistică încă din primele volume ale poetului, subiectul fiind tratat în aceeași manieră ludic-parodică: „Doctore, simt ceva mortal / Aici în regiunea ființei mele, / Mă dor toate organele, / Ziua mă doare soarele, / Iar noaptea luna și stelele”. Boala misterioasă de care s-a îmbolnăvit poetul nu are nici un remediu, fiind însăși moartea: „Degeaba am luat tot felul de medicamente, / Am urât și am iubit, am învățat să citesc / Și chiar am citit niște cărți, / Am vorbit cu oamenii și m-am gândit, / Am fost bun și-am fost frumos… // Toate acestea n-au avut nici un efect doctore. / Și-am cheltuit pe ele o groază de ani. // Cred că m-am îmbolnăvit de moarte / Într-o zi / Când m-am născut” (Boala).
Poetului i s-a reproșat faptul că nu coboară în adâncimile sufletului uman, ci rămâne la suprafață, refuzând astfel marea poezie. Acest reproș nu mai este valabil pentru versurile din volumul Puntea, ce reunește poemele redactate pe patul de suferință. Cele mai multe fiind niște elegii, ele vorbesc de lupta tragică a omului perisabil cu destinul potrivnic, de confruntarea cu iminența neantului. Din această perspectivă se dovedește semnificativă creația intitulată Scară la cer, un poem asemănător prin dramatismul exprimat cu Pasărea cu clonț de rubin de Nicolae Labiș. Atât titlul volumului (Puntea), cât și titlul poemului sugerează ideea comunicării, a legăturii dintre sacru și profan. În prelungirea Hortensiei Papadat-Bengescu și a lui Max Blecher, Marin Sorescu face din boală o temă literară. Tonul devine mult mai grav, iar ironia se dovedește adesea amară. Asemenea autorului Întâmplărilor în irealitatea imediată, poetul are puterea de a se detașa de propria suferință care, privită cu luciditate, este convertită în creație. Culcat pe patul său de spital, el vede cum se lasă tot mai jos firul de păianjen de deasupra așternutului său, un fir ce devine o simbolică scară la cer. Singurul lucru care îi mai rămâne până în ultima clipă este creația, de unde și importanta funcție soteriologică a artei: „Un fir de păianjen / Atârnă de tavan, / Exact deasupra patului meu. // În fiecare zi observ / Cum se lasă tot mai jos. // Mi se trimite și / Scara la cer – zic, / Mi se aruncă de sus! // Deși am slăbit îngrozitor de mult, / Sunt doar fantoma celui ce am fost, / Mă gândesc că trupul meu / Este totuși prea greu / Pentru scara asta delicată. // – Suflete, ia-o tu înainte / Pâș! Pâș!”
Tot un „jurnal de sanatoriu” este și poemul intitulat Nici nu știu. Oscilând între revoltă și resemnare, poetul realizează cronica lirică a propriei sale drame: „Nici nu știu ce să fac / Acum cu voi / Gânduri prea intim legate de mine. / Am vrut să pun pe foc aceste versuri, / Ele ar aduce cu poezia / Dacă n-ar fi atât de disperat adevărate. / Și dacă la capătul funiei / Fiecărui vers / N-aș fi eu, / Pe un câmp nesfârșit de viață, / Rebegit și disperat / Ducându-mă pe copcă. / Aceste axiome m-asasinau, / Dacă nu mă eliberam de ele. / Sunt îngrozitor de trist / Că v-am scris, versuri, / Și tot mai sper / Să nu vă citească nimeni”.
Prin dimensiunea ludică a creației sale, Marin Sorescu este un demn continuator al lui Geo Dumitrescu, în timp ce prin asumarea versului liber, poetul pare a fi un descendent al lui Lucian Blaga. Spre deosebire de autorul Poemelor luminii la care se mai păstrează solemnitatea discursului liric, Marin Sorescu desolemnizează integral poezia, versul alb oferind un câmp nelimitat manifestării spontaneității, improvizației, invenției lingvistice, realizării celor mai insolite asocieri. Sub pana unui veritabil homo ludens, poemele devin niște exerciții de virtuozitate, ce împletesc inventivitatea cu jocurile burlești. Metafora nu mai trebuie căutată la nivelul versului – ca în lirica tradițională –, ci tot poemul dobândește semnificații metaforice. Consecința acestui virtuoz demers baroc este construirea unei insolite comedii a literaturii. Membru al Academiei Române, distins cu Premiul Internațional Herder și cu numeroase premii naționale, Marin Sorescu rămâne unul dintre poeții cei mai titrați ai literaturii române postbelice.