În poezia Ioanei Ieronim, biograficul are un rol important, încă înaintea afirmării, la noi, a Generației 80, pentru care biografismul avea să devină unul dintre criteriile de autenticitate lirică. Astfel, scriind despre La Fanion, debutul lui Liviu Ioan Stoiciu, Nicolae Manolescu trimitea la „monografia” unei așezări „de felul aceleia, celebre, a americanului Edgar Lee Masters din The Spoon River Anthology, care a găsit direct sau indirect ecou și la alți poeți contemporani, precum Sorescu în La Lilieci, Petre Stoica în Un potop de simpatii sau Ioana Ieronim în Eglogă.” (Literatura română postbelică, I, p. 323).
Nici unul dintre aceștia nu era legat generaționist de „optzecismul” emergent, ceea ce nu îi împiedica a folosi materia biografică, familială, comunitară, ca pe un material existențial în care fuseseră înveșmântați în copilărie, și pe care îl regăseau, mai apoi, la altă vârstă, dintr-o perspectivă literară și culturală în sens larg. E de un bun efect dramatic revizitarea trecutului, cu contrastul dintre ingenuitatea primei faze și cunoașterea obținută prin maturizare; alternarea tablourilor cu „eul poetic” la vârsta pantalonilor scurți și a cămășuței ieșite din ei, și cu același protagonist încercănat și „înțelepțit” de propria viață, conferă versurilor nu numai autenticitate, ci și vivacitate.
Însă Născut într-un an cu Republica, noul volum al Ioanei Ieronim, depășește acest cadru devenit familiar, fiind, cum bine scrie Ana Blandiana pe coperta 4, „ciudatul poem de acum”. În sumar regăsim mai multe poezii, dar ele compun, într-adevăr, un supra-text poematic, cu o supra-temă. Iar aceasta vizează un cerc mult mai larg decât acela al biografiei personale, poeta explorând în diferite registre tragedia colectivă a instalării comunismului în România. De la titlul cărții la notele ei explicative, de la cuvântul introductiv al autoarei la postfața atât de interesantă a lui Ernest H. Latham jr. și, în aceeași măsură, de la versurile propriu-zise ale poeziilor la insert-urile documentare din cărți de istorie, politologie, economie, din scrisori și rapoarte diplomatice, totul se subsumează unui efort poematic și pictural de frescă a nenorocirii: nenorocirea a trei generații de români.
Este mai întâi generația părinților Ioanei Ieronim (cei care așteptau cu speranță americanii uitându-se pe cer după avioanele lor), urmează generația poetei înseși, aceeași cu a părinților mei, născuți „într-un an cu Republica”, și la urmă vine generația „decrețeilor”, printre care mă înscriu cu onor, din „epoca de aur” a lui Ceaușescu. Poeta se întoarce la un moment istoric pe care îl recompune din istoriile și poveștile de familie, fiind prea mică în decembrie 1947 (când nu împlinise încă un an) pentru a avea observația și înțelegerea lui directă. Dar întoarcerea la momentul zero al totalitarismului de tip sovietic în România este importantă, esențială chiar, fiindcă atunci „ne-a fost descompusă arhitectura statală și vitală moștenită, ne-a fost brutal deviat cursul.” (p. 9)
Fresca poetică se bazează astfel, aparent paradoxal, dar în mod logic, pe o oximoronică „generalitate” biografică. Într-un asemenea regim totalitar, familiile românilor blagosloviți cu comunismul sovietic trec prin experiențe similare și suportă, toate, insuportabila existență din lagărul socialist. Românii vor intra în categorii („chiaburi”, „burghezi”, „sabotori”, „dușmani ai poporului”) din care nu mai pot ieși decât prin abjurarea valorilor celor mai intime și transformarea lor în colaboraționiști sau agenți ai regimului.
Un poem din această frescă în care biografiile se vor alinia prin teroare istorică și socială se intitulează Vânătoarea de oameni, și aici nu avem o metaforă poetică, o figură de stil, ci o secvență descriptivă. Ioana Ieronim poetizează fără să liricizeze și radiografiază totalitarismul într-un stil aproape de-literaturizat: „Acum avem Pacea/ și nu ne încurcăm în legalism, tovarăși!/ Lovim fără cruțare!/ Frica – cel mai puternic instrument politic/ (Troțki)/ Le băgăm frica în oase, de dușmani ce sunt/ vânduți, sabotori, lacheii puterii anglo-americane/ facem închisori câte vor fi nevoie/ să nu pierdem o clipă// Mii și mii de persoane ridicate fără mandat de arestare:/ liberali, țărăniști, la nimereală/ …toți românii sunt dușmanii sovietelor, se știe…/ Cine nu e cu noi e împotriva noastră/ Bunicul, țărănist într-un sat, începuse a dormi/ prin grădini, să nu-l ia noaptea de acasă/ cum le era obiceiul. Camarazi ai lui din Primul Război/ erau fugiți prin munți./ În case valiza sta pregătită pentru momentul când/ vor veni să-i ridice. «De ce?… Pentru ce?»/ «Gura! Știi tu, banditule!»// Lumea se umplea de umbre foșnete șoapte”.
Urmează, în cuprinsul poemului, un insert dintr-un document din arhiva Fundației Academia Civică, consemnând informațiile Președintelui Truman despre România devenită un stat polițienesc; iar apoi textul liric continuă cu „arestații lunii mai” duși cu trenul la Gherla. Amintirea personală cu bunicul intră deci în tabloul general al tragediei colective românești. Peste tot în neobișnuita carte, biograficul va fi ridicat, așa zicând, la puterea totalitarismului ce unifică și strivește categorial. Parafrazându-l pe Tolstoi și inversându-i termenii din timpuri normale, de acum, din anul în care Regatul devine cu forța Republică, toate familiile nefericite din România se aseamănă între ele, cauza primă a nenorocirii lor fiind una și aceeași.
În Fugi!, e tot o „poveste de familie”, cum se arată în nota explicativă, cu un fruntaș țărănist care, după ce a tot fugit de noile autorități, „a fost descoperit și a făcut ani grei de pușcărie”. Versurile nu aleg însă ilustrarea, exemplificarea biografică, ci generalizează experiența lui și o pun la prezent, într-un „direct” impresionant al relatării, ca într-un roman realist necruțător în care personajul condamnat deja încearcă zadarnic să scape: „Nu veni, tată! NU! Fugi!!!/ îi face semne pe ochiul mansardei/ fata lui de la oraș. El, fruntaș țărănist,/ pribegea de o vreme – unde?/ nu știau. Nu l-au mai văzut./ (La alegeri… nu e anul de-atunci…/ a scăpat cu greu din ghearele bătăușilor/ veniți «de sus» să intimideze)/ Fugi, tată, du-te! Îi face fata semne…/ au umplut casa, te caută,/ răscolesc sertare, aruncă de-a valma/ cărțile de pe rafturi, răstoarnă totul în cale,/ fugi, fugi!!!// El de peste drum o privește. Nu aude./ Nu e nevoie de cuvinte./ Își prelinge privirea peste casă/ se face nevăzut/ o umbră.// A scăpat. A mai scăpat pentru o vreme”.
Printre excepțiile de la această regulă a generalizării în logica totalitar-categorială se vor număra personaje istorice cu un destin tot tragic, precum Iuliu Maniu și Regele Mihai, a căror împotrivire la tăvălugul dictatorial a fost zadarnică. Ei au fost victimele aceleiași Istorii implacabile, cu împărțirea Europei în două și abandonarea României dincoace de Cortina de Fier. Lumina de veghe, consacrat lui Maniu, și care face din personajul istoric unul liric, este un text mai întins ce pornește invers decât celelalte, și anume dinspre latura documentară înspre cea literară. În ambele, poemul se dovedește memorabil; și el are și o vădită miză afectivă, dat fiind că a fost dedicat de poetă tatălui ei: „Pentru tatăl meu, tânăr în ‘47, lumina de veghe s-a stins la Mineriadă.”.
Regele Mihai, „tot mai singur”, va fi personajul central în Penultima zi a anului, unde apare exact așa cum a fost în realitatea istorică: „suveran al țării fără suveranitate”, cu „gărzile regale sub arest”, „forțat să semneze abdicarea prefabricată”, „silit să abdice” în „penultima zi a lui 1947, marți, 30 decembrie”. Portretizându-l pe tânărul nostru rege, ca și pe vârstnicul Maniu, autoarea se încăpățânează parcă în această carte întru totul remarcabilă – o frescă poematică atât de originală – să reliefeze figuri, oameni încă distincți, înainte ca lumea românească să devină parte a lagărului socialist și o uzină de producție a omului nou.
Sfârșitul tragic al lumii lor îl cunoaștem, după cum, din fericire, am apucat să-l cunoaștem și pe cel al epocii următoare.
Ioana Ieronim, Născut într-un an cu Republica, Editura Vremea, București, 2025