Există două condiții principale, fără de care nicio viață nu poate fi împlinită: a gândi cu propria minte și a ajunge să te cunoști pe tine însuți. Ambele pleacă de la educația primită de copil, mai întâi, în mediul ce i-a fost dat la naștere, mai apoi, în cel formal. Și ambele presupun, cu necesitate, o cale lungă, deci, investiție de timp și resurse, căci nimeni nu poate deveni peste noapte nici mai bine-gânditor, nici mai cunoscător de sine.
În idealismul său de o superbă naivitate, Constantin Noica credea cu tărie că omenirea poate fi reformată prin cultivarea spiritului. Un principiu corect, perfect coerent cu teza iluminismului european, dar imposibil de pus în act la scara omenirii. Noica vedea fiecare om ca o cărămidă din care societatea e făcută, iar calitatea societății depindea, ca la orice clădire, de calitatea cărămizilor constituente. Dar cum îmbunătățești calitatea „cărămizilor”, când oamenii sunt atât de diferiți, fiind dependenți, dintru început, de un determinism intern în virtutea căruia nimeni nu are nici vreun merit, nici vreo vină, dar și de unul extern, căci nimeni nu-și poate alege nici locul unde să se nască, nici epoca, nici măcar părinții? Dar, dacă la începutul vieții, copilul e dependent de mediul său, oare mai apoi, ca adult, libertatea de a se (re)construi pe sine, după puterile lui? (Oare? Sau: e această libertate îngrădită?)
Lumea noastră deține atât șansa, cât și neșansa de a fi lumea cel mai înalt tehnologizată din istoria omenirii. Într-o logică a binelui în spiritul lui Noica, ar fi fost de așteptat ca lucrul ăsta să facă din noi niște ființe mai cultivate, mai inteligente, niște „cărămizi” mai bune ale societății. Însă lucrurile se dovedesc a fi dimpotrivă: omul de azi nu e nici mai cultivat, nici mai inteligent și, desigur, nici nu poate fi o cărămidă mai bună a societății. (Există studii longitudinale riguroase, care dovedesc scăderea coeficientului de inteligență în paralel cu sporirea tehnologizării.)
Dincolo de ideologiile prezentului, gândirea pozitivă inventată de psihologie, acest construct împotriva omului, însă prezentat drept calea spre fericire, a făcut și face în continuare mult rău. Pornind de la niște principii valabile – precum modul în care gândim ne influențează viața –, „gândirea pozitivă” a devenit ideologie: arată ce trebuie să facem ca să fim fericiți, ce trebuie să „bifăm” pe lista vieții, ca să avem dreptul de a ne numi fericiți.
Înainte de toate, fericirea ca țintă a vieții nu doar că e o utopie, dar nici nu poate fi scop în sine, căci, dacă am putea obține o fericire perpetuă, ea nu ar mai fi fericire, prin erodarea la care ar supune-o repetabilitatea stării de bine. Intensitatea unei trăiri e dată de noutatea ei. Dacă am avea parte de el în fiecare zi, același fel de mâncare nu ne-ar putea încânta la nesfârșit, chiar dacă azi ne place foarte tare; așa cum nici nu ne putem înfricoșa încontinuu de o frică repetabilă, pe care am trăit-o de încă cincizeci de ori în aceeași formă. Totul se tocește.
Fericirea, însă, a căpătat și o altă nuanță, care pare că azi o definește: trăirea plăcerii. Suntem cu atât mai fericiți, cu cât obținem, zi de zi, surse ale plăcerii. Iar aici, lucrurile sunt reînnoibile, într-adevăr, la nesfârșit. Dar este plăcerea echivalentul fericirii? Și poate fi acesta scopul cel mai consistent al vieții? Pentru unii, da. Cu toții visăm să trăim în seninătatea unei nesfârșite duminici. Într-un spațiu al unei odihne perpetue, în care să alegem de bună voie ceea ce ne aduce plăcere și din care să eliminăm complet ceea ce „trebuie”. Doar că societatea ne setează, până și aici, limite. Azi, vorbim despre limite ale performanței. Timpul liber, timpul de odihnă, acest capital de libertate la care fiecare avem dreptul, ne-a fost confiscat, căci a fost colonizat cu ideea de productivitate, de „calitate a timpului”, atât de nefastă. Calitatea timpului s-a stabilit că înseamnă performanță. Odihna trebuie optimizată, iar, la capătul ei, e musai să obții ceva. Odihna însăși devine demersul obositor prin intermediul căruia atingi scopul propus: calitatea timpului. De parcă se poate numi calitate tot ceea ce își imaginează fiecare că e calitate! Nu mai petrecem cinci ore pe zi cu copilul nostru, important e să petrecem una, însă cu „timp de calitate”. De acord, viața, așa cum e ea azi, nu ne mai permite timpul pe care cu câțiva zeci de ani în urmă îl aveam la dispoziție, dar care e rețeta prin care se obține „timp de calitate”? Există așa ceva? Unii cred că da: cei care nu obosesc să tot scrie manuale de obținere a calității timpului petrecut cu copilul. De parcă oamenii sunt niște mașinării programabile în cinci pași. Și dacă e așa, de ce azi, mai mult ca oricând, există atâția copii triști, nefericiți, neauziți, nevăzuți, chiar abuzați de propriii părinți? Pentru că nu există rețete prefabricate valabile pentru omenire. Lucru pe care gândirea pozitivă nu îl rostește. O întreagă catedrală de cărți, cursuri, seminare, retreat-uri care vând iluzii s-ar surpa. O mulțime de „specialiști” și-ar pierde pâinea oneros câștigată.
Sclav al ideologiilor prezentului și al gândirii pozitive, omul de azi e mai înstrăinat ca oricând, atât de semeni, cu atât mai mult de sine însuși. Iar, dacă asta se petrece, este pentru că „omul nou” nu mai este învățat tocmai a gândi cu mintea lui. El este omul device-urilor, al ecranelor, omul ale cărui circuite neuronale, în loc să se amplifice, regresează halucinant. E consecința directă a impactului device-urilor în viața lui. Cu atât mai catastrofală, cu cât vârsta la care debutează contactul cu ele este mai mică.
Copilul de azi nu mai are șansa de a-i fi structurată o minte sănătoasă, căci interacțiunea cu părinții – aceia care construiesc efectiv mintea lui – a fost înlocuită cu cea cu device-urilor. Iar device-ul e nimeni. Nu oferă interacțiune, oferă contact. Nu oferă schimb, oferă informație în cascadă. Nu oferă umanitate, ci artificial. Nu conferă gândire, ci distructivitate a gândirii. Nu oferă creștere, ci diminuare. Însă ceea ce oferă din plin e plăcerea adictivă. Dependență. Precum zahărul, „cancerul alb”. Circuitele neuronale nici n-au apucat să fie construite, că sunt deja împiedicate să se dezvolte. Însă device-ul garantează plăcerea, plăcerea garantează fericirea de clipă, iar fericirea e obligatorie în noua ideologie. Nu psihologia, ci modul în care au fost instrumentate descoperirile din domeniu a dat o importantă mână de ajutor pentru ca omul să devină mai puțin decât poate fi.
La vremea când psihanaliza pătrundea în lume cu forța cu care marile turnúri ale omenirii au fost produse de marile descoperiri, lumea se cutremura și se revolta sub impactul unui adevăr care, neputând fi negat, putea fi, însă, contestat. Nicio „rană narcisică” produsă omenirii nu a rămas nesancționată. Niciun adevăr nu a fost întâmpinat regește. Orice adevăr își dovedește cu atât mai mult calitatea de adevăr, cu cât produce mai mult disconfort. Când Freud spunea că în jur de 90% din psihicul nostru este inconștient, omul s-a văzut rănit în omnipotența sa, care-l făcea să se creadă de natură divină și, mai mult, că el e centrul universului. Când Freud spunea, la prima vizită peste ocean, invitat fiind să țină câteva prelegeri, că „Nici nu știu că le aducem ciuma.”, lucrul ăsta a fost interpretat ori tendențios, ori imbecil. Căci el nu despre o boală vorbea, ci despre impactul zguduitor pe care avea s-o aibă descoperirea că „omul nu e stăpân în casa ființei”. O spuseseră vechii greci cu mii de ani înainte, Freud doar reformulase totul pe baza descoperirilor lui, de om de știință dotat cu geniu. Omenirea nu a procedat altfel decât o facem fiecare dintre noi atunci când ni se pune-n față un adevăr deranjant: îl negăm, încercând să-l anulăm atât pe el, cât și pe cel care-l rostește. Însă natura sa încăpățânată îl face să rămână ceea ce este.
Freud – mai apoi postfreudienii – a arătat cum anume ia naștere psihicul uman, dependența lui de structurile psihice parentale, etapele (universale!) prin care trece în drumul spre maturizare și modul în care clachează constructul în traume, cât și consecințele lor. Psihanaliza de azi radiografiază psihicul uman cu o acuratețe înspăimântătoare, în fața căreia singura reacție spontană e aceea de a nega că tot ceea ce auzim/vedem e adevărat. Într-atât de omnipotenți suntem cu toții, în lumea noastră internă.
Psihanaliza propunea nu doar un mod de înțelegere a felului în care am fost construiți, ci și o tehnică de „reparare” a neajunsurilor, pentru reluarea dezvoltării întrerupte. Terapiile de scurtă durată, replică la drumul lung pe care psihanaliza îl propunea într-un secol al vitezei, nu au fost decât căi spre amăgirea că omul e o mașinărie lesne programabilă. Dar, dacă scoți din ecuație acel 90-95% de structură psihică inconștientă, mai că nu mai rămâne nimic. Nimic altceva, în afara unei programări ce nu ține cont de esența umană: sufletul. Or, mai poate fi numit om cel care își așază între paranteze singurul lucru care face din el om? Gândirea pozitivă și terapiile scurte spun că da. Ca psihanalist, știu că nu.
Așa încât filozofia, cu toată înțelepciunea ei de necontestat, nu s-a putut raporta la om altfel decât la ceea ce ar fi minunat să devină, grație înțelepciunii ce poate fi deprinsă. Însă, pentru că nu făcea parte din obiectul interogațiilor sale, determinismul intern a rămas exploatat de puțini filozofi (Paul Ricoeur, de exemplu). Este și motivul pentru care Noica, care nu dădea doi bani pe psihanaliză, nu pentru că o contesta, ci pentru că, din punct de vedere al filozofiei, „nu ducea nicăieri” altundeva decât într-o fundătură, a reușit să rămână idealist. Însă dobândirea înțelepciunii, modelul paideic reușit cu câțiva dintre discipolii săi, nu poate fi proiect universal, câtă vreme „cărămida” pe care survine e dependentă de lucruri incontrolabile, care conferă calități uneori nefolosibile. Pur și simplu, dacă nu poți face din oricine un înțelept este pentru că fondul lui intim nu permite accesul la înțelepciune.
Device-ul ca atare, cu atât mai mult inteligența artificială care ne-a invadat viața, nu sunt subiecți, dar se comportă ca și cum ar fi. Această ambiguitate fenomenologică reprezentată de prezența lipsită de subiectivitate creează confuzie nu doar printre adulți, ci mai ales printre copii. Psihicul uman ia naștere din întâlnirea cu un alt subiect, o prezență umană cu o structură psihică proprie, cu o istorie și o logică internă distinctă, a cărei consistență ne limitează, ne diferențiază și face posibilă constituirea noastră ca subiecți. Inteligența artificială nu oferă o astfel de întâlnire, pentru că e o imitație de prezență, o aparență fără interior. Copilul pune întrebări și primește răspunsuri, dar nu întâlnește nimic viu. Nu o conștiință, ci un mecanism. În loc să descopere diferența dintre sine și altcineva, învață doar reflexul unei oglinzi inteligente. Astfel că pericolul în sine nu vine dintr-o mașină prea inteligentă, ci din omul care devine tot mai comod, cel care a renunțat la neliniștea ce-l împingea spre căutare.
Inteligența artificială nu ne ia mintea, ci timpul necesar pentru a o avea. Acel timp care nu poate fi pus între paranteze dacă mai vrem ca omul de mâine să rămână un om… uman. Și astfel, ajungem din nou la educație, la a învăța copilul să gândească cu propria minte și, dacă mai dorim ca lumea de mâine să fie una din „cărămizi” de calitate, la necesitatea cunoașterii de sine.