Prima prezență feminină semnificativă din biografia afectivă – și nu numai – a lui Mircea Eliade apare, sub numele Nișka, în romanul Gaudeamus (scris la cumpăna anilor 1927-1928, dar publicat abia în 1986) și, cu inițiala R., în jurnalul indian, Șantier (1935), și în prima parte a memoriilor, Amintiri I. Mansarda (1966). Persoana care se ascundea în spatele acestor apelative, Profira Botez (1904-2003), zisă Rica, a fost identificată de Nicolae Florescu, printr-un articol publicat în anul 1972, în revista Manuscriptum.[1] A descoperit-o și Mircea Handoca, în 1979, când i-a luat – în premieră – un interviu (tipărit abia în 1990).[2] Ambele „dezvăluiri” l-au nemulțumit pe Eliade. Totuși, din faptul că lui Mac Linscott Ricketts, traducătorul în engleză al memoriilor (1981), i s-a îngăduit să înlocuiască R. cu Rica putem înțelege că, în cele din urmă, autorul se resemnase.
Mult mai puțin se știe că Rica a fost imortalizată nu doar în literatura lui Eliade, ci și în artă. În vremea studenției, îi slujise zugravului aromân Nicolae Durazzo drept model pentru chipul unei sfinte de pe pereții bisericii din Corița (Korçë), târnosită în octombrie 1925.[3] În 1929, la Balcic, poza pentru un portret unui „pictor de talent, inginer din Siria și stabilit în țară”. Fusese rugată să-i pozeze și pentru un profil destinat a fi expus la Salonul oficial din acel an, dar nu știm dacă a mai făcut-o. Pictorul era Hrandt Avakian (1900-1990). Din cât am putut să-mi dau seama până acum, acest portret (sau aceste portrete) de început de carieră nu se găsește (găsesc) în colecții publice. Nu e însă deloc implauzibil să se fi păstrat în vreo colecție privată, iar, dacă este așa, putem spera într-o viitoare identificare. În toate aceste cazuri, însă, „imortalizarea” s-a produs cu efect întârziat. Gaudeamus a fost publicat abia după șase decenii. Pictura bisericii „Sf. Sotir” – demolată de regimul comunist albanez în anul 1959 –, nu pare să fi fost reprodusă în vreo publicație.[4] Nici modelul necunoscutului portret realizat de Avakian nu fusese identificat până acum. Recuperarea portretului și a chipului „sfintei de la Corița” ar întregi imaginea uneia dintre puțin cunoscutele donne ispiratrici din cultura română.
Resurgența personajului lui Eliade se datora – precum în cazul lui Maitreyi – personajului însuși, care a început să-i scrie în toamna anului 1969. După căderea comunismului, Rica a devenit și mai vizibilă, dând mai multe interviuri și prezentându-și propria perspectivă asupra prieteniei cu Eliade.
Articolul lui Nicolae Florescu se întemeia pe mai multe surse documentare privind această relație. Erau copii pe care Rica le furnizase Muzeului Literaturii Române. În ultimii ani ai vieții, a donat originalele, alături de alte documente, Bibliotecii Academiei Române și, respectiv, bibliotecii Institutului de Studii Orientale „Sergiu Al-George” (acum la Biblioteca Metropolitană, București).
Handoca, care văzuse scrisorile Ricăi în arhiva lui Eliade – și, după cum afirmă, le copiase –, susține că s-ar ridica la peste o sută. Dar a publicat doar un număr de 32 (două dintre ele comasate), datând din perioada august 1927 – octombrie 1932.[5] Atât în bibliografia Eliade, cât și în ediția corespondenței primite, Handoca susține că originalele scrisorilor se află în posesia lui. Dar 17 dintre acestea – alături de alte 7, nepublicate – fuseseră donate Bibliotecii Academiei Române, în anul 2001, de către Rica Botez. Cum au ajuns 16 scrisori la Handoca (cele publicate plus una nepublicată) și 24 la Rica nu e deloc clar. Nici ce soartă a avut restul scrisorilor, presupuse a fi în număr de peste 60.
După moartea lui Handoca, moștenitorii au vândut manuscrisele și scrisorile aflate în posesia lui prin anticariate și case de licitații, împrăștiind și descompletând o importantă colecție. Știm deocamdată doar de patru dintre scrisorile Ricăi publicate de el. Alături de ele, a fost vândută și o carte poștală inedită. E greu de înțeles de ce nu a publicat și această piesă (aici, nr. 1). Sau cele șapte piese inedite din colecția Ricăi Botez (aici, nr. 2-8). Probabil, din neglijență. În ediția lui, aceleași, deja bine-cunoscute, neglijențe. Nu doar câte un cuvânt transcris greșit, marcat ca indescifrabil sau uitat, ci și propoziții sau întregi pasaje lipsă. Iar două scrisori au fost combinate în una singură.
Se cunosc, așadar, manuscrisele a 21 dintre scrisorile publicate și 8 manuscrise ale unor scrisori inedite. Manuscrisele a 11 dintre scrisorile publicate sunt, deocamdată, necunoscute. În temeiul a tot ceea ce avem la îndemână, putem întocmi un registru preliminar al corespondenței.
Cele 40 de scrisori cunoscute datează din vara anului 1927 (4), din perioada februarie 1928-martie 1929 (22), cu regularitate, apoi rar până la sfârșitul șederii lui Eliade în India (6) și, din nou, în anul 1932, din martie până în octombrie (8). Ultima scrisoare e una de ruptură.
Din perioada aprilie 1926 – ianuarie 1928 se cunosc doar patru scrisori din lunile iulie-august 1927. Și pentru celelalte perioade se pot depista lipsuri. Din referințele interne rezultă că există cel puțin alte trei scrisori necunoscute (din iulie și, respectiv, noiembrie 1928), plus prima parte a unei scrisori publicate aici (nr. 3). În perioada dintre scrisoarea din 19 octombrie 1929 și cea din 24 mai 1930, când Rica a fost suferindă și spitalizată, știm – chiar de la ea – că nu i-a scris lui Eliade. Și următoarele două scrisori par să fie singurele pe care i le mai trimite în India. Cel puțin, din referințele interne nu rezultă că ar fi existat și altele.
Prin urmare, marea majoritate a scrisorilor necunoscute datează dinaintea plecării lui Eliade în India, în special din perioada aprilie 1926 – ianuarie 1928. E totuși greu de crezut că numărul acestora se poate ridica la peste 60, mai ales că Handoca afirmă că prima scrisoare a Ricăi e cea din 2 august 1927, publicată de el. Ar însemna o medie de trei scrisori pe lună, într-o perioadă când se aflau în cea mai mare parte a timpului în același oraș. Cifra de 100 trebuie, așadar, luată cu mare rezervă.
Mult mai puțin s-a știut despre corespondența postbelică dintre Rica și Eliade. Handoca a publicat o scrisoare a ei din anul 1971 (după o copie comunicată de Mac Linscott Ricketts) și trei răspunsuri ale lui Eliade din anii 1969 și 1972 (după originalele aflate la Rica).[6] Manuscrisele a șase dintre scrisorile Ricăi se păstrează în arhiva lui Eliade de la Chicago. Una dintre ele este cea descoperită de profesorul Ricketts. Din evidențele interne, rezultă că a mai existat cel puțin o scrisoare, în anul 1973. Această nouă corespondență se grupează în jurul a patru momente diferite: prima luare de contact în legătură cu volumul Amintiri (1969), publicarea articolului din Manuscriptum (1971-1972), călătoria Ricăi în Occident (1973-1974) și publicarea memoriilor lui Eliade în limba franceză (1980).
Soarta epistolelor interbelice ale lui Eliade rămâne încă parțial învăluită în mister. În scrisoarea ei din 27 decembrie 1971, Rica îl informa că a păstrat integral opera sa epistolară. În interviul din mai-iunie 1979, dădea citate din unele scrisori (deși, în alt loc, Handoca spune că o făcea din memorie). Dar, la 20 iunie 1975, Rica îi scrie că, pentru a evita repetarea episodului articolului din Manuscriptum, a distrus scrisorile și „jurnalul” dragostei lui pentru ea, început imediat după ce s-au cunoscut. Cel din urmă – un caiet dictando de peste o sută de pagini (probabil, file) – îi fusese promis în martie 1928, înaintea plecării lui Eliade la Roma, dar, conform Ricăi, i-ar fi fost încredințat abia în noiembrie, în ziua plecării în India.
Eliade a simțit însă că trebuie să amendeze această afirmație. Și a făcut-o direct pe scrisoarea Ricăi: „O precizare: Jurnalul nu exista, iar scrisorile mele au fost pierdute (au dispărut) încă din anii 1930-1931. Cel puțin așa mi-a spus R. în 1933-1934. Dacă ar fi mai rămas câteva le-ar fi publicat în Manuscriptum. M.E.” Cea mai surprinzătoare este afirmația despre inexistența jurnalului, la care Rica se referă în mai multe dintre confesiunile ei. În una dintre ultimele spunea că acesta ar fi dispărut după ce l-a încredințat cuiva din familie. Dar Eliade scria, la 27 ianuarie 1928, într-o primă însemnare de nou jurnal sentimental, că tocmai arsese vechiul jurnal, de două sute de pagini.[7]
În lipsa altor informații, nu e ușor să decidem când a spus Rica adevărul. Argumentul lui Eliade este foarte plauzibil: dacă ar fi supraviețuit interbelicului, măcar fragmente din scrisori ar fi fost publicate în Manuscriptum. Din faptul că nu a transpirat nimic din ele nici după moartea lui Eliade, nici după căderea comunismului, putem conchide că ele au dispărut într-adevăr. Dacă s-a întâmplat în anii ’30 sau în anii ’70, e mai puțin relevant. Totuși, dată fiind dorința Ricăi de a „recupera” relația ei cu Eliade, credem că e foarte improbabil să fi distrus scrisorile doar pentru că acesta și-a manifestat nemulțumirea față de articolul din Manuscriptum. Varianta pierderii lor la începutul anilor ’30 e mult mai probabilă. Putem chiar propune ipoteza că s-a întâmplat în pragul – și datorită – căsătoriei ei cu posesivul ofițer de marină căruia îi fusese, timp de cinci ani, o logodnică nehotărâtă. El trebuie să fie acea persoană din familie căreia spunea că i-ar fi încredințat jurnalul.
Nu e ușor să ne desprindem de gândul că, poate, într-o zi vor ieși la lumină dintr-un embargo protectiv de, să spunem, maximum cincizeci de ani. Dar, Mircea Handoca, care a fost mult mai aproape de sursele primare, a cconchis și el că scrisorile lui Eliade s-au pierdut. O pierdere, într-adevăr, greu de reparat. Oricât i-ar fi convenit bătrânului savant de la Chicago dispariția mărturiei fatale, a „armei delictului” ipostazei lui de Pygmalion spiritual și „logodnic” kierkegaardian, pentru noi aceste documente ale primei intoxicări romantice ar fi îmbogățit în chip inestimabil cunoașterea tânărului Eliade.
*
Cele 14 scrisori publicate aici întregesc corespondența interbelică și postbelică dintre Rica Botez și Mircea Eliade, permițând o mai bună înțelegere a relației lor și chiar acoperirea unor pete albe.
Piesa nr. 1 provine din colecția lui Mircea Handoca și a ajuns la o casă de licitații. Nu a fost însă publicată alături de celelalte scrisori, deși unele lucruri din prima scrisoare a ediției sale pot fi înțelese abia după lectura acestei cărți poștale ilustrate. Trimisă din Predeal, la 27 iulie 1927 (data poștei), ea devine cea mai veche misivă cunoscută până acum.
Piesa nr. 2, provenind din colecția Ricăi Botez, e tot o carte poștală ilustrată. La 5 noiembrie 1928, plecase la Strehaia, unde fusese numită profesoară de limba română la Gimnaziul teoretic „Pătrașcu cel Bun”, care funcționa de patru ani în această proaspătă comună urbană. Eliade a condus-o la gară. Peste vreo două săptămâni, la 22 noiembrie, va pleca și el, întâi cu trenul, din Gara de Nord, apoi, din Constanța, cu vaporul care făcea cursa de Alexandria. Cartea poștală pare să fie primul semn pe care Rica i-l trimite de la Strehaia. Ea este francată, însă neștampilată. E posibil, așadar, să fi fost inclusă în plicul uneia dintre cele nouă scrisori expediate între 12 și 21 noiembrie 1928, probabil chiar prima. Sau, poate, într-o scrisoare anterioară care nu e cunoscută. Nu e însă clar dacă „poza” la care se referă este cea a cărții poștale sau o fotografie-portret proprie, trimisă împreună cu ea, precum cea care se păstrează alături de scrisorile donate Bibliotecii Academiei Române.
Piesa nr. 3, provenind – alături de următoarele – tot din colecția Ricăi, e o scrisoare trimisă în India. Începută „În alt an / 23 ian.”, și reluată la 1-2 februarie, are strania numerotare „II”. Cea mai plauzibilă explicație a numerotării și a datării este că reprezintă partea a doua a unei scrisori, a cărei primă parte – necunoscută – fusese scrisă în luna decembrie. Dându-i vești, aici, despre perioada în care a fost la București (22 decembrie – 16 ianuarie) și referindu-se la întoarcerea la Strehaia, îi scrie: „Să-ți povestesc plecarea să-ți spun cum am ajuns! Dacă ai toate scrisorile, recitește-le.” De aici ar rezulta că i-a mai trimis cel puțin o altă scrisoare. Dar, în același timp, afirmă că i-a scris la Madras: o singură scrisoare, dar una mare. Ar trebui să fie cea scrisă între 21 noiembrie și 8 decembrie 1928, expediată în ziua următoare.
Piesele nr. 4-7, împreună cu cea anterioară, au fost expediate în același plic, la București, probabil chiar la 2 martie, de îndată ce Rica a ajuns acolo. (A rămas până la mijlocul lui aprilie.) Ultima scrisoare din noaptea de 28 februarie 1929 (de fapt, 1 martie) confirmă ceea ce sugerau două scrisori – deja publicate – din noiembrie 1928: că, înainte de a pleca în India, Eliade i-a scris, rapid, lucrarea de seminar pentru examenul de capacitate.
Reacția lui Eliade la aceste scrisori e consemnată în jurnalul indian, transpus în Șantier: „E atât de stranie așteptarea aceasta fără sens. R. nu înțelege că și-a făcut datoria – ca și mine – și că trebuie să dispară. Așteaptă, speră. De ce? N-am iubit-o mult, n-am renunțat la ea, nu m-am desprins de țară și de dragoste, ca să-mi împlinesc viața mea? Îmi scrie că oricine ar fi făcut la fel în locul meu, adică ar fi plecat. Eu sunt convins că nimeni n-ar fi fost atât de nebun – dacă ar fi iubit cum am pătimit eu – ca să renunțe la fericire pentru o aventură care îi suprimă pentru totdeauna fericirea.”
Eliade îi promisese totuși „un an de rătăciri europene” la întoarcerea sa din Indii. În scrisorile de la Strehaia, Rica îi face, în mod repetat – dar indirect –, reproșuri că a plecat și a lăsat-o în acel trist colț de țară. Nu-i ascunde deloc supărarea și regretul că n-are intenția de a se căsători cu ea. Îi arată, mai mult sau mai puțin voalat, spectrul posibilităților de a se însoți cu altcineva. Lipsa unei perspective maritale dezirabile pare să fie cauza principală a problemelor ei psiho-emoționale, care în cele din urmă se repercutează grav asupra sănătății fizice. După desființarea gimnaziului din Strehaia (la 1 septembrie 1929), Rica obține un post de profesoară la Balcic. Însă, la foarte scurt timp, în luna octombrie, se îmbolnăvește „de nervi”, iar mai apoi va ajunge în spital și în sanatoriu pentru lungi perioade de timp. Până în mai 1930 știm că nu i-a mai scris nimic lui Eliade, iar apoi, până la întoarcerea lui în țară, i-a trimis doar două scrisori.
Terapia intelectuală pe care i-o administrase Eliade în perioada studenției (timp de doi ani și jumătate) nu a putut-o vindeca nici de sentimentalism lacrimogen, nici de înclinarea spre fantezii compensatorii. I-a amplificat bovarismul și visurile turistice. Am fi, poate, cinici dacă ne-am întreba cum a putut Pygmalion să îndure atâta văicăreală?
Așa cum va mărturisi Rica mai târziu, „Așteptam tot timpul ceva care știam că este și care nu mai apărea.” „Dacă mi-ar fi spus «Mărită-te cu mine!», m-aș fi măritat imediat.” Eliade știa că prietena lui se logodise (îl informase chiar ea, în decembrie 1927), dar nu voia să fie un competitor la mâna ei. Îl interesa doar „sufletul duduiei Rica”, pe care l-a și cucerit. (Așa cum vedem aici, îi scrie că sufletul ei e logodit de mult.) Mâna a lăsat-o celui care o dorea și care o ceruse. Imediat după aceea va începe să scrie romanul Gaudeamus, în care își proiectează ideologia renunțării virile și a sacrificiului eroic. Romanul Isabel și apele diavolului va continua și rafina – într-un registru mai metafizic – această ideologie „virilă” a seducției și inseminării pur spirituale.
Piesa nr. 8 face parte dintr-un grup de opt scrisori trimise după întoarcerea lui Eliade din India, între martie și octombrie 1932, când Rica locuia la Constanța. Aflăm din acestea că ea este cea care i-a recomandat să-l viziteze pe Hrandt Avakian în cămăruța lui de la subsolul muzeului Kalinderu. Dintre toate peripețiile prin India pe care i le-a povestit, pictorul își amintea îndeosebi – în paginile de rememorări scrise în ultimii ani ai vieții – o relatare despre unul dintre swami-i de la Rishikesh.[8]
După prima revedere cu Eliade, la începutul lui februarie, cerându-i să-i scrie, dar preocupată să n-o „compromită”, Rica îi dă consemne conspirative: „Îmi vei spune Nișka și nu vei pomeni nimic de tovarășul meu.” „Pe verso – exp. Popescu – atât.” (4 martie 1932) „Tu mi-ai putea scrie – fără titlu, fără nume, fără amintiri – ceva impersonal, care ar putea fi al oricui […] niciun semn pe plic.” (iulie 1932). La o nouă întâlnire în București, în luna august, au avut o discuție gravă, la care Rica se referă în scrisorile de la 5 septembrie și 17 octombrie.
În această scrisoare inedită, în care îl informează pe Eliade că e din nou în București, dar nu-l poate vizita, îi spune că va veni iarăși de Crăciun: „Și atunci ca și acum!”. Ce înseamnă asta aflăm dintr-o scrisoare ulterioară: „În Capitală poate la Crăciun. Niciodată singură.” (17 octombrie 1932).
Începând din luna septembrie, scrisorile ei sunt fie nesemnate, fie semnate cu niște linii sau bucle, pe care doar Eliade le putea interpreta. Continuă să-i dea consemne: „Nu pune niciun semn. […] Tot ce te rog e să mă numești altfel.” (17 octombrie 1932). „Nu uita să nu-mi pomenești numele și nici să nu te iscălești.” (21 octombrie 1932). Eliade însă nu-i scrie. Doar când Rica îi trimite o prietenă mai tânără din Constanța, Cornelia Crețulescu, îi transmite prin ea o misivă anemică și obosită. În cele din urmă, Rica se supără pe tăcerea lui. În ultima scrisoare, tonul ei devine mult mai agresiv și acuzator: „De ciudă că m-am încrezut în tine îmi mușc pumnii.” (25 octombrie 1932).
De ce această conspirativitate? Rica, logodită în 1927 cu cadetul de marină Marcel Tăutu (1904-1952), era atunci în pragul căsătoriei. Între timp, logodnicul devenise locotenent și preda mai multe materii (torpile, franceză, istorie – în 1932, aritmetică și fizică – în 1933) la Școala Navală din Constanța. Rica amânase mereu angajamentul final, în speranța că va fi totuși pețită de Eliade. În ultima scrisoare pe care i-a trimis-o în India îi spusese că, din cauza bolii de care suferea de atâta vreme, „trebuie să primesc situații care nu sunt ale mele” (9 februarie 1931). După întoarcerea lui Eliade, revin și speranțele legate de el. Vedem din aceste scrisori că voia să continue corespondența în mod conspirativ, la diverse adrese ale cunoscuților ei din Constanța. De aceea, în luna octombrie, îi trimite, una după alta cinci scrisori.
Nu știm dacă l-a mai vizitat de Crăciun. În ceea ce-l privea pe Eliade, povestea lor se încheiase demult. În plus, în cursul acelei veri o cunoscuse pe Sorana Țopa, iar în preajma Crăciunului va începe relația cu Nina Mareș, cu care se va și căsători (la 25 octombrie 1934). În 1935, Rica pune capăt căsniciei nefericite cu Marcel Tăutu, iar în 1937 se recăsătorește cu doctorul Sergiu Stoicescu (1898-1970). În acești ani s-au mai întâlnit ocazional. Așa cum am văzut, Eliade însuși își amintea de o convorbire prin 1933-1934. Ultima întâlnire, în 1938, e cunoscută din evocarea Ricăi. A fost una întâmplătoare, pe bulevardul Lascăr Catargiu. Însărcinată cu fiul ei, Rica exclamă: „Vai, Mircea, ce rușine îmi e!” Răspunsul cade cinic: „Dar ce, cocoșatul trebuie să-și ascundă cocoașa?”[9] Cam tot pe atunci – conform memoriilor –, Eliade vede pentru ultima dată manuscrisul romanului Gaudeamus. Oare nu cumva chiar după această întâlnire și datorită ei?
1
[Predeal, 27 iulie 1927]
Mircea!!!
…………………………………….
Devinez, toujours devinez! Ica roșie în obraji. Rica transformée en cordon-bleu. Soare mult, aer rece, liniște pace.
Scrie-ne aici – adresa cea mai simplă – Rica Botez, Predeal. Când pleci în străinătate nu ne uita. Vrem vești individuale, nu mai primim în comun că ne certăm și e scandal când vine ceva de la Mircea!!
Noroc și voie bună
Rica – Ica
Carte poștală ilustrată cu legenda „Predeal – Timiș / Vilele Constantinescu”.
2
[Strehaia, noiembrie 1928]
Îți trimit o poză cu tot ce este mai frumos aici și ce îmi place mie mai mult. Ce zici? Nu-i așa că dovedesc un dezvoltat gust artistic? Aici nu-ți ai partea de contribuție – e numai al meu? Când pleci în Indii? Ne sfidezi.
Pour tous,
cu prietenie,
R.
3
- II –
În alt an
23 ian[uarie 1929]
Niciodată ca în noaptea aceasta n-am simțit nevoia unei prietenii adevărate și niciodată singurătatea nu m-a copleșit ca acum! Sunt zile multe, multe de când nu mi-am mărturisit necazurile prietenului bun și nu am primit sfaturile și încurajarea lui. E atâta depărtare! Cum vor putea ajunge suspinele mele acolo? Și totuși mă gândesc la mulțumirea ucigătoare ce aș fi avut-o dacă într-o zi aș fi putut părăsi țara, pentru una depărtată. La soarele de acolo mi-aș fi încălzit sufletul și n-aș fi mai plâns ca acum! O! lacrimile mele, prietenii adevărați, au revenit. Mă simt mai ușoară când le pot număra stropii pe hârtie ori [pe] cartea ce am în față! Afară e iarnă grea cu geruri cumplite și zăpadă multă. În suflet e pustiu. Nu-i nicio rază să mă încălzească. De ce mi-au luat soarele, soarele drag?!
Aș vrea să nu mai știu nimic. Cum sunt țările cu oameni necunoscuți în care clevetirea nu se cunoaște? De ce rămân mereu plângând o viață ce nu se arată în zare și la care nu voi ajunge niciodată? Sufăr îngrozitor! Ce mai m-ar mulțumi? E oribil! E groaznic! E nedrept! Abia acum s-a născut în sufletul meu adevărata admirație și adevărata invidie pentru voința, curajul și prietenia ta. Mă jenezi mereu mai mult. Te ocolesc pe cât pot în scrisori și articole. Și totuși, câteodată îmi cade în mână un foileton. Îl citesc în ascuns ca și când aș vrea să nu știu eu însămi că trec peste voința mea. Știu eu, poate nu mă interesează deloc toate acele minunății pentru că mă interesează prea mult. Dar ce pot face eu, biată profesoară aruncată într-un târgușor depărtat, pradă clevetirilor pentru că D-zeu mi-a dat și mie un dar? De ai ști cât plâng și cât sufăr!!… A trecut de mult de miezul nopții. Aștept zorii și sunt tristă. Am pus mâna pe toc să scriu pentru că simt prea mult lipsa unei prietenii. Și n-aș vrea să scriu, dar zilele de la început se întorc tot mai mult și resemnarea vine pentru a se duce. Trec zilele peste mine fără să le trăiesc. Sunt un om mort, prietene! Crezi că-mi amintesc ceva din viața trăită altădată? M-ai învățat și scrii mereu că nu trebuie să păstrăm amintiri. N-ai scris pentru mine? Cine știe, poate că-ți amintești multe din cele ce-i lipseau prietenei tale.
Ce faci? Să te întreb? Mai poți fi tu întrebat? Vezi în fiecare zi lucruri noi, îți desfeți în fiecare zi și sufletul și ochii cu minunății. Să-ți spun „fericitule!” Dar eu? De ce să-ți povestesc atâtea prin câte am trecut? Au venit la noi sărbătorile. Am plecat către casă fără să am în suflet vreo impresie. Am ajuns în capitală și m-am simțit străină. Câteva zile am umblat pe străzi fără suflet. Îl căutam pretutindeni, la Facultate, la bibliotecă, în fața vitrinelor, în magazine, în librării… și nu l-am găsit. Am fost la redacție, am fost la ai tăi. Nu am văzut mansarda, n-am vrut. Am pășit înăuntru ca în casa unui mort de mult. Numai pianul îmi vorbea de „Ases Tod” (nu știu dacă l-am scris bine, nu zâmbii!). Îmi aminteam o noapte de Moș Ajun și alta de când nu știam încă ce neplăceri ascunde viața. Și a trecut și Anul Nou și m-am întors. Să-ți povestesc plecarea să-ți spun cum am ajuns! Dacă ai toate scrisorile, recitește-le.
Și tu călătorești. Ți-am scris la Madras. Știi tu ce înseamnă dar? L-ai simțit vreodată. Iată, nu-mi vine să-ți scriu. Scrisoarea mea va fi ca Cenușăreasa între surorile vitrege. Poate îți mai scriu și alții. Cine știe!… Mi-e sufletul pustiu, aș vrea să dorm, dar plâng. Nu voi avea niciodată vești mai bune pentru prietenul meu. Mi-e dor! Cum să fac să pricepi tot? Curios, e ceva nou în sufletul meu. Nu pot să sufăr oamenii îndrăzneți ce te socotesc subaltern, înțelegi tu? Mă jignesc, mă umilesc. Cine să mă apere? Mă simt atât de slabă și de părăsită!! Tu știi unde sunt eu? De ce ne-a dat Dumnezeu gândul care aleargă așa de repede și înfruntă orice obstacol? Tu poate nici nu bănuiești că în noaptea aceasta, după ora 2, prietena ta plânge scriindu-ți jignită de imbecili! E singură la măsuța ei și nimeni nu-i cuprinde tâmplele în palme să-i aline durerea. Mi-e dor de mama, Mircea, mi-e dor de tata, mi-e dor de toți ai mei, mi-e dor de prietenie caldă și sinceră, mi-e dor… nu știu nici eu de ce încă. Aș vrea să scap de atâta zbucium și nu pot. Simt cum, zi după zi, sunt tot mai slabă și mai bolnavă! Mircea, Mircea, de ce ești așa departe, de ce sunt atât de singură! Libertatea mea o închin cu drag pentru ani de liniște. Niciodată ca acum n-am prețuit căminul, familia și soțul. Viața mediocră și burgheză e cu mult mai bună decât rătăcirea aceasta în care ai contacte cu tot felul de imbecili.
Peste câteva zile
[1 februarie]
De ce mă faci să plâng, Mircea? Cele 13 scrisori ale tale mi-au înapoiat zilele din noiembrie. Sunt tristă, același cântec. Ți-am scris cândva altfel? Ce pot face dacă viața mi-e un șir de lacrimi fără bucurii. Nu sunt resemnată, pot numai să-mi opresc mai mult lacrimile. Și totuși plâng. Astăzi am 60 de ani și stau singură într-o cameră tristă și citesc scrisori din timpuri de nădejde și turmentări. Mâna care a scris acele rânduri nu mai este de mult. Mi-e dor de tine ca de un dispărut. Am înțeles ce ar însemna moartea.
Ce-mi amintește așa de mult viața studențească și tovărășia prietenului? Cerul plumburiu, zăpada care începe să se topească ori vântul primăvăratec? Lasă-mă să vărs o lacrimă pe mormântul sufletului meu. Sunt bolnavă, dar lucidă. Mircea, ți-o spun cu toată durerea: mă pierd. Zi după zi, lepăd tot mai mult din cele ce câștigasem. Ai avut dreptate. Temerile tale se vor împlini. Într-o zi sau alta voi abdica. Și tu călătorești. Caut mereu „Foiletonul”, dar mă întristez. Nu pot crede, tot ce spui tu e aievea? De ce nu voi ajunge niciodată? Astăzi simt că nu vreau să te văd. Dacă te întorci, ocolește-mă. Ai văzut prea multe și nu voi fi pe lângă tine decât ca un șoricel pe lângă un elefant. De ce să trebuiască să văd distanța? De ce ai plecat acolo? Mircea, am atâta nevoie de prietenie, de prietenia ta. Prin nu știu ce putere magică mi-ai smuls întotdeauna ceea ce a fost neîncredere, plictiseală ori tristețe în sufletul meu. Mircea, astăzi mi-e dor de tine, de Mircea, prietenul bun care ne aduna în mansardă și ne vorbea atât de frumos despre viață, despre știință, geniu, călătorii… De la tine am învățat eu atâtea lucruri bune, dar care se pierd acum. M-am lăsat la voia întâmplării și n-am făcut nimic să dau la o parte bolovanul din cale, ci am trecut pe alături chiar dacă era noroi ori gropi. Mircea, mă pierd! Ți-o mărturisesc cu sufletul sfâșiat și lacrimi în ochi.
Ocupația mea cotidiană e banală, e meschină. Nu fac nimic, Mircea! Cumpăr reviste care rămân netăiate, îngrămădesc mereu cărți fără să le știu cel puțin titlul. Platon și Sixtine sunt ascunse, nu fac nimic. De ce să mă rușinez, dacă e adevărat? N-aș spune altcuiva, dar ție, Prietenul meu? Mircea, merg mereu la școală, îmi petrec și după-amiezile între copii, dar lecțiile sunt făcute cu plictiseală. La bucățile de citire, unde se vorbește despre India, devin melancolică și atunci copiii pot spune orice, căci profesoara zâmbește unei viziuni. Și restul timpului joc cu patimă table și cărți, nu pentru glorie, ci pentru cadouri ori bani, fumez și beau vin ori pelin. Mă culc târziu în noapte fără gânduri, dar amețită. Îmi pierd pofta de mâncare și mă interesează tot mai mult clevetirile oamenilor. Cucoanele mă cred îndrăgostită ori curtată de bărbații lor. Domnișoarele mă bârfesc pentru simpatii. Și eu râd de prostia lor și caut să le ațâț gelozia. Orășelul mă flatează. La serbarea școlii noastre și ei și elevii m-au scos regină. Tu crezi că am făcut haz? Eram mai tristă ca la o înmormântare.
O singură dată perspectiva unei izbânzi m-a bucurat. Îți voi povesti tot, nu ca să mă laud, pentru că tu mă cunoști destul ca să fie nevoie să-ți formezi o convingere după aprecierile altora. Eram la concursul de frumusețe. Mircea, premiul celei alese era mare – un voiaj la Paris, și dacă avea șansa să fie aleasă și acolo, un voiaj în America. Am fost tristă, Mircea, că cel puțin nu am acest dar ca să răzbesc cu el în lume. Asistam. Am văzut fete de tot felul, și frumoase, și drăguțe, și urâțele, care, încrezându-se în farmecele lor, se expuneau unei examinări. Mă tenta să mă duc și eu, mai ales că văzusem și pe dra Jean Valeria de la cercul nostru, dar n-am avut curaj și m-am întors. În sală era atâta lume încât nu îți puteai ridica mâna până la cap. Nu mai puteam suporta situația și cum nu era posibilă o evadare, am cerut să fiu scoasă pe scenă. Și am stat tot timpul în spatele juriului care, după cortină, delibera.
Am fost observată de unul, apoi de altul și au venit mai mulți care s-au uitat la mine și m-au întrebat de ce nu concurez că am toate șansele să câștig premiul. M-au găsit interesantă și caracteristică. Se minunau de ochii mei și am fost tot timpul sâcâită de privirile lor. N-am concurat. Eu mă cunosc mai bine. Știu bine ce înseamnă o frumusețe perfectă, dar m-am simțit flatată. Nu aveam și eu dreptul să mă bucur puțin? Acum mi-e rușine și ți-am povestit și ție ca să-ți cerți prietena. Totuși… aș vrea să fiu frumoasă, așa ca Dolores del Rio, indiana mexicană. N-ai văzut încă o frumusețe indiană? Nu-ți plac țigăncile. Mircea, de ce ți-am recitit scrisorile? Și de ce îți urmăresc articolele? Mircea, de ce nu scrii și pentru mine ceva? Nu știi că descrierile mă înfurie? Vreau să simt din rândurile tale că te gândești la mine.
Ce fac? Mă plictisesc de aproape trei luni fără încetare. Timpul petrecut la București nu s-a deosebit prea mult de acesta petrecut aici. N-am fost decât de două ori la cinema cu Gigi. Restul zilelor le-am petrecut la Seminar, unde mi-am ținut orele, și lângă M[arcel], care a fost operat și a stat tot timpul în casă. Mircea, într-o zi stricasem tot definitiv. N-am avut putere să las lucrurile așa. Mircea, Mircea, voi trece prin viață fără să gust din ea. Sunt tristă, tristă, tristă și nu-ți pot scrie mai mult. Las capul pe pernă, aprind o țigară și mă uit pe fereastră cum se întunecă. Ce fac acum? Aș vrea să aud muzică și să plâng.
ora 2 ½ noaptea
Mircea, de ce scrii? De ce caut foiletoanele zilnic? Bănuiești tu câtă otravă toarnă în suflet descrierile tale de călătorie? Mă ucide dorul de ducă! India, India… rostesc mereu înfrigurată. O doresc de copil și m-am hrănit mereu cu nădejdea că voi ajunge odată acolo. Acum nădejdile mele s-au irosit. Atâtea minuni îmi vor rămâne deopotrivă străine. Mircea, Mircea, cum să te fac să pricepi disperarea mea la gândul că voi muri curând și n-am văzut nimic? Mircea, cum să fac oamenii să priceapă că, dacă tristețea mea crește și ochii îmi sunt mai obosiți, e din cauza lacrimilor vărsate după un dor nicicând împlinit? Mircea, mă bucur că trăiești. Tu mi-ai fost cel mai bun prieten, dar nu știu ce mă depărtează acum de tine. Mircea, tu bănuiești ce viață trăiesc eu? Imaginează-te o clipă în locul meu și ai să te înfiori. Mircea, Mircea, ce să-ți spun? Am citit astăzi vizita la Madura. Te-am văzut aievea. Mircea, la ce te gândeai privind cerul albastru, albastru…? Acum ești poate la Madras. Nu vei găsi decât o scrisoare a mea, dar o scrisoare mare, mare, în care îți povesteam multe. Mi-e dor să citesc câteva rânduri ale tale pentru mine.
Prin poștă n-am primit decât două plicuri din Constantinopol și Pireu. Scrie-mi prin ziar, la foileton, scrisori sau rânduri pentru o prietenă. Nu va ști nimeni cine este. Crezi că din vanitate îți cer aceasta, nu, dar mă enervează să știu că scrii numai pentru mulțime și printre ei mă strecor și eu să aflu vești.
La 23 martie plec de aici și poate nu mă întorc decât la sfârșitul lui aprilie. Îți aduci aminte de primăvara plecării la Roma? Iașà… iașà…
Examenele noastre încep la 7 aprilie. Noul regulament e foarte complicat… și eu nu citesc nimic.
Mircea, ce faci? Nu vrei să mănânci banane și pentru mine? Haide, fericitule, nu-mi mai scrie nimic. Nu voi mai căuta niciodată ziarul și nu voi întreba pe nimeni de tine. Cine știe că am fost buni prieteni? Începi să devii mare și oamenii mă vor privi cu neîncredere când le voi spune că te cunosc bine.
Trimite-mi o frunză frumoasă. Aș vrea să-mi simt India aproape. Mircea, te urăsc că ai pătruns în țara visurilor mele și… mi-e dor de tine. Te gândești acum mai mult la mine, de-mi vii mereu în minte? Din mai nu va mai trebui să-mi scrii. Que faire?
Multă prietenie și dor de la
R
4
24 februarie, ora 3½ noaptea
La tine se luminează de ziuă. La noi e plină noapte. Ba nu, la tine se înserează, noi mergem spre dimineață. Nu ni se mai întâlnesc drumurile.
De ce nu dorm? Pentru că am visat mult, am ascultat muzică sentimentală, am băut vin, am fumat și m-am lăsat pradă visurilor. Am iubit în noaptea aceasta cum nu cred să fi iubit vreodată. Tu ai dreptate. Eu iubesc și sufletul meu iubește pătimaș… dar… tu ne sauras jamais si je t’aime ou si je te…
E o nebunie în creierul meu. Ce faci de mă gândesc atât de mult la tine? Continui să fii prietenul meu ori continui să mă trădezi[?] Astăzi m-au năpădit îngrozitor amintirile și zilnic se întâmplă așa. Tu trebuie să înțelegi, să simți, să bănui. Tu poate ești și vei rămâne mereu să crezi în mine. Prietenia ta nu voi pierde-o niciodată. Și am atâta nevoie de tine. Mircea, de ai fi aici, aș suporta mai ușor orice. Te supără lacrimile mele? Mă găsesc în fotoliul de lângă sobă. Afară bate vântul și eu plâng, iar prietenul mă mângâie. Ce-ți face biblioteca? Mi-e dor de cărțile tale, de mansarda ta, de tine. Pentru Dumnezeu, e așa departe țara în care ai plecat! Eu tot nu cred că mai exiști. Scrisorile tale îmi par venite din altă lume. Pachetul îl ocolesc. Când mi-e dor de tristețe mare, îl desfac. Și tot nu cred că n-am să te văd într-o lună. Aș vrea să te gonească de acolo indienii aceia. Și… la ce bun? Când la tine este ziuă, la mine este noapte. Pentru ce nu-ți scriu? Tu crezi în uitarea prietenei tale? Poți crede? Dar e greu, greu de tot. Când nu vor mai fi 25° sub zero și când nu va mai fi atâta zăpadă, atunci mă voi duce la tren și le voi pune eu. Acum nu pot. Toți sunt curioși să știe cine este personajul misterios căruia îi scriu atât de departe. Pe acestea ți le voi expedia din București. Adună și tu mai multe. Sunt lacomă de vești frumoase, de cuvinte multe, de mărturisiri. Sunt singură, tot singură. Vrei să-ți spun tot sincer? Ei, bine! Gândul sinuciderii mi s-a înfipt din nou în creier. Am teoriile mele. Între alte, spun că e o lașitate să suporți atâta timp ceva ce nu e al tău, ceva ce îți e o povară. Și viața mea e o povară. Totuși, mă trezesc de multe ori înspăimântată din somn și mă tem de moarte. E oribil!
În tine cred. Cred că vei ajunge un geniu – adică recunoscut de toată lumea –, cred în puterea ta, în voința ta, în dragostea ta, dar nu cred în viața mea. Eu nu voi fi niciodată nimic.
Te-ai gândit vreodată ce va fi simțind peștele aruncat pe mal, când vede apa la doi pași și el nu poate face nimic, ci trebuie să moară? Sunt prea lugubră? Eroismul meu e forțat, e o frondă – resemnare. Trec anii, Mircea! Care va fi rezultatul?
Într-o zi am făcut nebunia să mă închipui smulsă de aici și transportată în biblioteca lui Dasgupta. Ce ai fi zis dacă m-ai fi zărit printre cărți?
Ce cald trebuie să fie acolo! Eu, om de sud, om al soarelui, sufăr îngrozitor aici. E frig, frig și ninge, ninge!
Acum e senin! E atâta lumină afară că aș putea scrie rândurile acestea la lumina lunii. Mircea, cum e cerul la voi? De ce nu pot suporta descrieri? La cine te gândești? Mircea, n-ai vrea să fie surioara ta cu tine să-ți umple singurătatea?
Mircea, vreau chipuri de indiene, cu ochii mari și negri, cu fața arsă de soare. Soarele! Soarele! Mi-e așa de frig! Tu știi ce târziu e? La 8 voi fi la datorie. Haide, recunoaște, Mircea, că viața mea e stupidă și banală. Mircea, vei putea tu trăi două vieți? Știi ce m-am gândit? Să-mi faci o lecție de hipnotism. Dacă aș fi bun mediu și dacă aș ști că țin minte tot ce văd aș primi să fiu hipnotizată.
Acum termin. Tu te estompezi. Rămân iar singură. Mi-e urât și sunt tristă, tristă. Mă urmărește mereu: „Cerul era albastru, albastru”. Vreau să-ți cunosc gândul de atunci. Iartă! Feminitate.
Prietena ta,
Nișka
5
Sfârșitul lui februarie [1929]
O oră de teză la limba română! Tânăra lor profesoară nu le dă decât subiecte cu excursiuni. Un elev mi-a scris că ar vrea să vadă India. Ce notă să-i pun? Știe băiatul tot ce este mai de seamă acolo. Mi-a înșirat localitățile principale cu tot ce au mai caracteristic. Mi-a făcut multă plăcere și l-am privit cu simpatie. Iată un copil născut într-un sătuc care n-a văzut nici cel puțin Bucureștiul, dar care a citit și și-a făcut un vis: să vadă India! Sărman copil, ca și mine va rămâne să plângă mereu un dor neîmplinit!
Mircea, nu ți-ar plăcea să fiu eu în biblioteca Maharadjahului în locul studentei cu ochi mari? E puțin pretențioasă dorința mea, dar prietenul o înțelege.
Mircea, sunt tristă. De trei zile sunt bolnavă și totuși vin la școală. Ieri am fost la doctor. Mă doare piciorul drept din cauza nervului sciatic și sunt mai nervoasă și mai slabă decât în timpul examenului de licență din iunie. Vine primăvara și anemia mea mă face să sufăr mult. Prietene, prietena ta e un cadavru viu. Sunt bucuroasă că nu ești aici să mă vezi! Mircea, sunt obosită! Mă chinuie insomnia și gândurile. Mircea, în noaptea aceasta am adormit în zori. Îmi analizam situația și gemeam singură, singură, de durere.
Mircea, viața aici e imposibilă. Lumea nu se ocupă decât de vecin. Orice gest, orice cuvânt, orice haină e interpretată. Nu vorbești cu nimeni – ai simpatii ascunse, vorbești cu cineva – îți e amant, în sensul cel mai rău. Mircea, dacă lumea nu mă iubește, tu mă iubești, dacă lumea se teme de mine, tu nu te temi, dacă lumea nu crede în cinstea mea, tu crezi și dacă ai fi singurul care să crezi în mine, n-aș mai vrea nimic. Așa mă gândeam eu în noaptea aceasta, zvârcolindu-mă în așternut.
Mircea, Mircea, sunt deprimată! Mă învârtesc într-un cerc vicios care e al meu. Mă istovesc în van. Mircea, ce să fac ca să nu mai mă plâng? Nu te-au obosit și plictisit tânguirile mele?
Se apropie primăvara! Îți amintești rătăcirile în amurg pe străzi necunoscute? Ajunul plecării la Roma? Sunt așa de departe toate! Mircea, mi-e dor de tine și de o seară de primăvară.
Iartă, s-a rupt din greșeală, dar merita.[10]
R
6
În după amiaza aceleiași zi – februarie 28
Mircea, acum câteva ore am primit scrisoarea ta de la 5 feb[ruarie]. Mircea, te gândești mult la mine? Mă tulburi. De ce mă gândesc oare așa de mult la tine? De ce va veni acum primăvara? Amintirile mă copleșesc. Mă gândesc mereu la atâtea! Totuși, nu-ți scriu în ajunul evenimentelor, eu îți scriu ori de câte ori sunt într-o stare sufletească neînțeleasă ori copleșitoare. Mircea, mint, ți-aș scrie în fiecare zi, în fiecare clipă. Dar ce să-ți spun, Mircea? Nu observi tu o scădere în felul meu de exprimare? M-am vulgarizat.
Știi ce fac acum? Stau în clasă, pe catedră, și-ți scriu ție. Copiii citesc o poveste. Ascult povestea lor și vorbesc cu tine. Oare exiști? Scrisorile toate le întorc pe toate părțile. Îți recunosc slova, îți recunosc gândul… dar tu nu ești. Mircea, ce înseamnă depărtarea?!! Cum pot trăi oamenii care s-au cunoscut odată atât de despărțiți?
Mircea, ești nebun? Să nu vii 10 ani?! Atât de puțin îți iubești tu țara și pe cei lăsați aci? Crezi că mai mă vei găsi? Și dacă da, oare ne-am mai cunoaște? Ce gânduri vei avea atunci? Mircea, sunt cuminte! Nu fac nimic. N-am curtezani și nu-mi place nimeni. Ori de câte ori aud că cineva mă bănuie, zâmbesc amar: să știe Mircea? – gândesc eu. Când am un prieten așa de mare, mai pot plăcea eu frumusețea, bogăția, talentul ori surogatul de inteligență al cuiva? Când toți rămân la același nivel, bieți viermi ce se zvârcolesc în țărână! Mi-e milă de ei, Mircea, și-i compătimesc.
Eu nu-mi iubesc decât logodnicul. Tu crezi în dragostea aceasta a mea? Tu știi că sufletul meu e logodit de mult?
Mircea, îmi stai prea mult în minte, ca o mustrare. Tu nu știi că eu nu pot suporta dorul, că mă răzvrătesc împotriva lui? Eu nu am puterea uriașă a ta. Nu sunt decât o biată fată slabă, pe care orice o descurajează. Nu îmi place prea mult lupta. O admir însă la alții.
Când sunt prea singură și prea tristă și când îmi este dor, plâng. E arma mea, singura armă. Tu m-ai învățat să mă stăpânesc, dar la ce bun? Dacă plâng, îmi pare că m-am răzbunat. E trist să adormi seara cu lacrimi pe pernă.
Mircea, îți amintești o deșteptare la un Moș Ajun? Începeam să înțeleg ce nu îndrăzneam să bănuiesc. Au diable. Recunoaște că sunt mieroasă și imposibilă ca o peltea. Vreau pentru tine o scrisoare energică, senină și caldă. Când? Qui sait? Îți amintești?
7
28 f[ebruarie]. Noaptea
Trei scrisori într-o zi? Exces? Prietena ta e extremistă. (Se zice oare așa?)
Haide să râdem de tine și de mine! Tu, peste mări și țări, te prăjești la soare, înveți lucruri noi, vezi minunății, ești apreciat, învățat etc. Eu (englezește), într-un târg, în țara mea, necitind nimic, speriindu-mă de un nenorocit examen de capacitate, slăbind mereu, roasă de insomnie, nervoasă, veșnic tristă și plânsă, poză. Ce vreau? Să ajung ca tine? Sărmana broască! Știi ce a pățit tot umflându-se să ajungă boul? A crăpat. Observă, te rog, că substantivul bou e scris cu multă ezitare. Dacă eu aș scrie fabula aceasta, l-aș înlocui cu un elefant, așa cum îmi place mie să-ți spun, pentru că te văd mare, mare și eu mă simt mică, mică!
Nu te-ai supărat, așa este, Mircea? Prietena ta nu vrea să te jignească cu nimic. Are prea multă admirație pentru tine și te simte prea mult prietenul ei ca să te supere. Trebuie însă să văd din zi în zi, tot mai mult, distanța dintre noi. Mircea, vei mai putea fi tu prietenul bun, așa cum suntem acum, cu o fată prostuță? Nu știu, nu știu nimic, dar mă tem. O, știu că ai să spui din nou că nu te cunosc îndeajuns, că nu te-am înțeles. Ceea ce înțeleg eu prin aceasta, ar trebui vorbit și nu scris.
Mircea, acum am trecut în altă lună. Peste patru zile se împlinesc patru luni de când am plecat și ai rămas. Colosal! Mie mi se par patru ani. Ce va fi într-un an și jumătate? Mi-e dor de tine. Niciodată nu am simțit dorul de acum, poate pentru că ești prea departe, poate pentru că ești în India, poate pentru că știu că n-ai să vii curând.
Te plictisești? Îți dau o veste bună, aproape bună. Astăzi am primit o telegramă să mă prezint sâmbătă la Seminar să-mi susțin lucrarea, adică a ta, care mie mi s-a părut admirabilă și de care mă tem. Poate vor vedea ei că îmi trebuie mult creier ca să scriu așa ceva. Îmi pare așa de rău că nu ești aici să primești vestea căderii, ca atunci la Cuvântul.
Plecarea mă bucură din alt motiv. Voi putea expedia scrisorile tale. Vei primi destule, Mircea, le vei citi și vei zâmbi. Prietena ta nu știe mai mult. Prețuiește, te rog, sinceritatea. Ți-am turnat pe hârtii ultimele picături din parfumul tău favorit. Va ajunge până la tine? Vezi aici o pată? E parfum! Și vreau să-ți trimit și fotografii. Am scos mai multe cu gazdele mele și cu singura familie unde mă duc câteodată. Ceilalți cred că nu te interesează. Dacă n-am să-i tai eu, taie tu estetic.
Mircea, iarăși a venit iarna și mă bucur. Primăvara mă obosea. Nu știi cât mă plângeam împotriva ei?
Mircea, ninge! Îmi pare că de mult n-a fost vară. Și ce iarnă groaznică. Tu citești ziare din țară? De nu, îți pot da eu multe lămuriri. Marea a înghețat pe distanță de câțiva kilometri și mulți oameni au murit de frig. Tu știi ce am suferit noi aici? S-au închis și școlile din pricina aceasta. Tocmai atunci mi-a scris și Corina. Acum aștept încă răspunsul ei. Nu-i harnică cum ești tu.
Mircea, ești supărat că n-ai primit vești de la mine? Haide, crede-mă când îți spun că nu pot să-ți expediez de aici nimic. Deja se cam știe că am corespondență cu străinătatea. Eu spun mereu că e de la Nișka din Paris, dar Nișka nu mi-a scris. Nici eu nu-i scriu, ea mi-ar povesti imediat multe și nu vreau. Cum ți se pare gândul unei evadări în Perugia? Acolo m-ai găsi sigur. Dacă aș face pasul acesta, te-aș aștepta precis. Tu înțelegi sensul lui „dacă” și ce înseamnă te-aș aștepta?
Trimite-mi romanul. Nu-l voi arde. Eu n-am dreptul să distrug opera nimănui, cu atât mai puțin a ta, cu toate că, dacă aș gândi altfel, ar trebui să privesc ca dușman orice produs al creierului tău. Nu crezi că ar fi timpul să mă supăr? Vrei să vorbim despre sacrificare? E stupid. Cine n-ar fi făcut la fel în situația aceasta? Dar… eu cred totuși că nu aș fi avut destulă voință să fac aceasta.
Constat că reușesc să te supăr. Nu-ți voi mai spune nimic din gândurile acestea rare și rătăcite. Tu ți-ai urmat calea ce trebuie să ți-o urmezi și eu am pentru aceasta multă admirație pentru tine.
Mircea, dacă rămân în Buc[urești] o lună, ar fi bine să scrii numai acolo. Cred că mă întorc aici pe la jumătatea lui aprilie. Și la 20 iunie plec definitiv. Ce va mai fi apoi? La poștă n-ai putea pune numai P.B. ori un pseudonim pe care să-l alegem și să-l anunțăm? Mă tem. Am primit de la tine 12 scrisori și 1 c[arte] ilustrată, începând cu cea din Cos-poli. De ce scrii așa de puțin entuziasmat?
Prietena ta,
R
Să-ți scriu pe Ripon Street? Ori tot la Dasgupta?
8
[București, 5] Sept[embrie] 1932
În loc de o vizită, o scrisoare! Nu voi putea veni și de data aceasta îmi pare rău. Aș fi avut multe de spus. În noaptea aceea am adormit greu din pricina gândurilor multe. E adevărat. Tu nu mai ești același pe care l-am cunoscut eu. Nu trebuie să te surprindă. Poate anii care trec mă fac să văd altfel. Și nici nu-ți reproșez cu scop de îndreptare. Simt numai că nu mai cred în nimic. N-aș putea spune ce vreau. Sunt obosită și plictisită. E inutil să caut să ies din starea aceasta. Nu reușesc. Mi-e rușine de mine ori de câte ori sunt altfel. Tu poate mai ai un țel în viață, eu nu mai doresc nimic. Am isprăvit. Te bucură un prieten pe care îl revezi? Pe mine, și cel mai reușit spectacol mă lasă rece. Tot mai mult mă plictisesc oamenii și îi judec cu asprime. Nu mă ia cursul vieții. Rămâi în trecut. Tu ești un om al timpului. Știi tot, faci tot, încerci tot. Te mai interesează lumea, țările nevăzute? Vai! Ce timp pierdut! N-am suflet și mă revolt. O oră după despărțire, am trecut pe la casa ta. Ție nu ți-a părut rău că m-ai văzut?
Mâine plec și poate până la Crăciun nu voi mai veni. Și atunci ca și acum! Încercările îmi fac nervi. Voi fi tristă – atâta știu. Neurastenie. Sunt sinceră și aș vrea să înțelegi totul. Pe la 20 sept[embrie] poți să-mi scrii. Ții minte? Tot așa.
Dacă te înghite Germania îți spun adio!
[1] N. Florescu, „Mircea Eliade și «romanul» enigmaticei R…”, Manuscriptum (București), nr. 3, 1972, pp. 132-140.
[2] „Mircea Eliade și «enigmatica R»”, convorbire realizată de M. Handoca, Orizont (Timișoara), nr. 29, 1990, p. 7.
[3] Filip-Lucian Iorga, „Enigmatica doamnă R…”, România literară (București), nr. 34, 2003, pp. 10-11.
[4] Alexandru Gica mi-a comunicat că strănepotul finanțatorului zugrăvelii, Iorgu Steriu, a căutat cu asiduitate, dar fără succes, fotografii ale picturii bisericii. Tot lui îi datorez numele zugravului.
[5] Mircea Eliade și corespondenții săi, IV, ed. de M. Handoca, Criterion, București, 2006, pp. 47-106.
[6] Ibidem, pp. 105-106; M. Eliade, Europa, Asia, America… Corespondență, III, ed. de M. Handoca, Humanitas, București, 2004, pp. 210-212.
[7] B.C.U., București, 091/627, ff. 203-207 (203r, 205r).
[8] Arșavir Acterian, „Ultimul Avakian”, România literară (București), nr. 33, 1990, pp. 12-13.
[9] „Mircea Eliade și «enigmatica R»”, loc. cit.
[10] Pagina s-a rupt puțin după ce a fost împăturită și, se pare, ca rezultat al acestei operații.