Întâlnim sub semnătura lui Vasile Igna o poezie meditativă care se apropie de concretul vital cu o irepresibilă dorință de a-l cuprinde, a-l multiplica, a-l particulariza, precum un factor salutar în regăsirea unei ancestralități. Un nesațiu al trăirii care vizează nu doar ființa, ci și mediul ambient, deopotrivă uman și vegetal, prezentul și trecutul sub acolada unei decizii cu iz străvechi de-a nu ceda. Altfel spus o resurecție a tradiției rurale aidoma unei pioase închinări a ipostazei moderne la icoana a ceea ce reprezintă categoria acesteia. Totul însă într-un amestec nepotolit de elemente care par a neutraliza angoasa actuală, a îngădui supraviețuirea energiei inițiale. Să fie vorba de o manifestare a unui spirit transilvan transfigurat care și-a însușit tacticile textuale de ultimă oră ca un mijloc de defensivă? Uneori avem impresia unor imagini pășuniste nervos acoperite cu trăsături de penel suprarealist. Melancolia devine anxietate, amintirea o revoltă împotriva sa însăși. Acțiunea se reia de la capăt cu nădejdea unei restabiliri a cărei utopie dramatică devine miza de căpetenie a producției. Un optimism nu este exclus dintr-o atare viziune în care fantasticul decide pentru real, dar și invers, într-o fatală încrengătură: „Poate că se poate poate că nu se poate./ E o idee fixă un soare ce se învârte în/ jurul lui o vibrație a unei umbre insomniace./ O limbă colerică iubind mai mult/ adorația decât resemnarea./ Iată se aud tobe din subpământ/ ecouri ale unui cutremur/ ce dizolvă spațiul și duce vremea/ cu sine înflorind ca o creangă de fum” (Poate că). În chip semnificativ narativul curent are tangențe cu misterul, grație unor imprevizibile ecouri între prezentul naturii și antichitatea ființei, aidoma unui buchet al timpului: „Chiar poate învăța totul doar că știrea/ complică la nesfârșit povestirea/ rotundă ca un măr cu coaja uscată […] Și după aceea iarăși să vadă/ cum cinic se-arată platonicul/ ori cum se strecoară/ umbra alungită a stoicului/ pe sub măslini/ ca albinele-n urdinișul/ strâmt al unor stupini.” (Chiar) Vegetația revine cu rostul unui reper originar în consonanță cu structura trupească: „Iar el nu aruncase sămânța întru/ progresia fricii/ nu vorbise despre mădularele lui/ despre gât și cervice despre fețe/ brațe coapse și dedesubturile mele/ despre oase și măduva lui tulburată/ de făgăduințele primăverii.” (Copacul cu șapte coroane) În episoade numeroase natura oferă prilejul unor proiecții culturale trădând o impaciență auctorială de-a repera din vreme esențialul: „un Soare de altfel rubiniu dar întru toate avar/ stăruind cu evlavie peste frunți atent pomădate/ închinându-se sieși non omnis moriar// de parcă eternitatea s-ar vinde în identice rate/ iar milostenia s-ar măsura cu stelarul cântar/ ce-i așază pe Newton și Bach într-un loc cu Socrate.” (Wood wide web)
Astfel poezia transilvană înregistrează o mirabilă metamorfoză. Aspirând a avea cât mai numeroase posibilități expresive, poetul unifică spontan regnuri și dimensiuni, spații și timpuri. Țărănia se rafinează superb, apucând calea unui rece patetism. Avem a face cu o jubilantă revărsare a ceea ce reprezenta odinioară o disciplină locală, în pliurile limbajului neaoș fiind introduse cu sârg extravaganțe. „Arhebacteriile inundau țesuturile fir cu fir/ precum un Darwin sau un Ernst Mayr/ din greșeală-n greșeală spre victoria finală./ Bâjbâială? Învățătură? Accident?/ Parcă e al lui Poseidon trident/ o Sfântă Treime în miniatură/ cărora mutanții îi adăugară o gură/ ce atunci când nu înfulecă vorbește/ cu Noe cu Pruncul cu plasa de Pește/ a unui Ocean fără amiază ori înserare/ cu calamarii ce luminează cu lampadare/ de fosfor deghizate în porți triumfale.” (Popas). Până și raportul dintre sexe devine incert, transpus rapid într-un cadru teatral: „Bărbat sau femeie?/ Alb negru mulatru credincios idolatru?/ O scenă pustie ca la teatru/ o fundătură un pact/ un popas un provizoriu antract/ al unei piese neterminate/ cu cortina ridicată pe jumătate.” (ibidem) O tensionată familiaritate cuprinde viziunea ce alătură o informație celestă, o slujbă popească, menționarea unor războaie: „o copie/ a unei prognoze obeze ce arăta că/ gaura din ozon e o fantasmagorie./ Era ca și cum ar fi scris o poezie/ despre suburbia lui plină de grații și gropi/ despre alaiurile de înmormântare și popi/ cădelnițând cu tămâie și busuioace/ cu războaie urmând unor ceasuri de pace” (Și). Între real și ireal diferența scade câteodată până la condiția unor subtilități. „Și totuși dincolo era/ o graniță subțire – subțire/ între mâna ce scrie și amăgire/ cam cât o foiță de plombagină/ ce-și schimbă culoarea/ din albastră-n rugină/ precum poalele cerului la asfințit.” (Metamorfoză)
Confortabil găsindu-se în trena unui realism ancestral, irealul lăsat la voia proprie se dedă la pozne: „Și vremea e-he-hei ce destrămare/ ce năluciri ce adiere de lumină care/ nici nu mai pleacă nici nu vine/ precum un șarpe devorându-se pe sine/ ori ca o salamandră taciturnă/ ce-aprinde iar cenușile din urnă/ făcând din oră-un veac/ și din secundă un fârtai de ceas.// Atât a fost? Atât să fi rămas?” (Le temps retrouvé). Intelectul se retrage profilactic. Dubiilor elementare li se opun supoziții complicate care indică nu doar fireasca derută, ci și reflexa opoziție a percepțiilor curente. „Oare somnul să-i fie semnul că negația nu e/ decât o operație printre cele multe și oarecare/ o propoziție cu multe semne de mirare/ ce se împacă unul cu altul/ precum Josul cu Înaltul/ orbul cu chiorul scheletul cu carnea/ și dacă o impune situația/ tăgada cu afirmația?” (Oare). Într-un atare context ambiguu nu întârzie a se ivi griji imediate, gospodărești, urmare dolorică a istoriei: „Îți amintești unde vei sta la noapte/ în ce întuneric ți se vor închide ochii/ unde se va ascunde gloria mocirloasă a zilei/ picioarele tale umflate/ vedere fără vedere lumina fără lumină/ mânerul fierbinte/ al unui pumnal cu vârful tocit/ răsucit în măruntaie și oseminte.” (Oedipus). Însăși poezia aflată în anii noștri într-o extensie aparte e surprinsă cu o blajină ironie: „Și cu poeții, mamă, ce de poeți!/ ce falangă/ de feți-frumoși bărboși cu spade/ împachetate-n hârtie umilă/ închipuind plecăciuni și parade/ inefabilă grijă/ pentru a grației cerești apostilă” (Mutato nomine).
Finalul moral e de aflat însă în altă parte, într-o repliere la izvorul originar, certificând o identitate perenă pe care tribulațiile actualității, evident și aspectele de ordin stilistic, nu l-ar mai putea seca: „Uneori abia-și amintește,/ alteori își închipuie/ drumuri poteci/ râpe cu gura căscată/ colibe în părăginire.// Iar acestea de-acum sunt amintire/ și cresc ca aluatu-n covată/ asemenea jarului ce mistuie nerod/ butucii-n cuptorul plin/ de cenușă minerale și glod.” (Uneori) Și în alt text printr-o imagine pe care am putea-o socoti concluzivă, când peste limitele primare ale primejdiei se așterne caligrafia dezolării: „Aici toate casele au pereți de catran/ pluguri de funingine trag brazde pe care/ caii le calcă-n picioare/ și copitele lor/ spălate până mai ieri în rece izvor/ se afundă în disperare./ O pădure înnegurată e țara lor/ în care păsările țipă și mor.” (Peisaj) Îl vedem pe Vasile Igna ca pe un poet de înaltă clasă al intersecției seculare prin care trece poezia noastră.
Vasile Igna, Aproape viață, Editura Cartea Românească, 2025