Poezia lui Aurel Pantea e scrisă aproape toată cu „negru pe negru”, cum suna un titlu de volum din 1993. Despărțit programatic de „dansul buf din piața Metaforei”, încă de la debutul cu versurile din Casa cu retori (1980), cel ce ataca atunci cu un fel de furie convențiile poetizante indica orientarea decisă spre zonele de adâncime, mai degrabă întunecate, ale unui subiect tensionat, obsedat de pericolele informului și ale aglutinărilor de substanțe impure, pornit în căutarea unor oricât de aproximative geometrii. Tot ce a urmat a fost un adaos de intensități adesea paroxistice, obosite din când în când, cumva paradoxal, de ardența propriei energii. Îl individualiza pregnant în contextul generației sale o necontenită înfruntare/confruntare cu limbajul, unul în care noționalul era forțat să capete materialitate, nu prin metaforizare propriu-zisă, oarecum distantă, ci prin tratarea lui nemediată ca materie palpabilă. Îndârjita pândă a formei aflate în lupta cu „întuneceala” în care se împotmolea subiectul, devenea totuna cu asediul gramaticii contra zgomotului flecar ori al tăcerilor mocirloase de la suprafață ori din limburile promiscue ale eului. Este o solidaritate tulburătoare între trăirea „concretă”, cvasiviscerală, și expresia lingvistică la care se ajunge doar după consumarea unor maxime încordări. „Victoria covârșitoare” din alt titlu nu putea suna decât amar/ironic, iar poemele scrise după aceea era ca și firesc să stea sub sintagme ca Nimicitorul sau Execuții, cu mesaj aproape explicit privind agravarea crizelor subiectului, captiv în teritoriile crepusculare ale existenței.
A fost, însă, din ce în ce mai prezentă și dimensiunea metafizică a acestei lirici nonconformiste deopotrivă în raportarea la Divinitate, la lumea dată și la propria viziune despre sine. O înverșunare „argheziană” n-a încetat să se manifeste în aceste versuri întunecate, cu întrebări ale cuiva care se știa „păcătos”, recidivist în protestele împotriva tăcerii absolute și a relativităților în care se zbătea mereu omul năzuind totuși la o depășire spre puritatea spirituală. Situație conflictuală, rezolvată doar temporar, în interstiții ale dramei, în momente de sublimare aproape de rugăciune. În esență, această stare de spirit ar putea reactualiza două propoziții din Evanghelia lui Marcu: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” Căci poetul nostru, oricât de nemulțumit ar fi fost de gradul mai curând precar al comunicării cu Înaltul, nu vrea, totuși, să moară, „în beznă și în putregai ”, deși nu e prea sigur că nu va pieri așa.
Cartea abia ieșită de sub tipar, Psaltirea de noapte (Editura Tracus Arte, 2026) este din nou foarte sugestivă, încă din titlu, pentru starea de spirit descrisă sumar mai sus. Ea pune din primul moment un accent în plus asupra frământării tensionate a subiectului tocmai prin trimiterea la Psaltire : carte în egală măsură a laudei, a plângerilor omului suferind, a strigătului-rugăciune din psalmul 130, „De profundis clamavi”, „din adâncuri am strigat” sau, cum spune Baudelaire în poezia cu acest titlu, „du gouffre obscur où mon coeur est tombé”. În concentratul și fin caligrafiatul cuvânt înainte, Al. Cistelecan și face această trimitere obligatorie, vorbind despre „fervență și agonie”, chiar despre un „hieratism agonic”. Confesiunea sub imperiul urgenței ultimative cunoaște un grad maxim de turbulențe intime, provocate (și permanentizate) de tăcerea divină ce face imposibilă numirea Celui de Sus, obligat să se mulțumească cu „vertigiul în rumori”, aproximarea în zvonuri vagi a celui care, încă o dată, se refuză „pipăirii” reclamate cândva de urletul arghezian. Divinul rămâne o prezență difuză, dar puternică, în „pata însângerată/ din începutul și sfârșitul/ fiecărei zile”, a omului care se simte prins în „trufia rugăciunii”, stare ambiguă marcată de unul dintre păcatele cele mai grave, ce pune într-o ecuație dificilă extrema credinței și orgoliul suplicantului, cu rezultatul unei arderi sterile, – cenușa. Subiectul rugător se înfățișează cu un spațiu lăuntric contradictoriu, în care ispitele cărnii se confruntă paroxistic cu conștiința apăsată a culpei ce pune piedici comunicării cu harul christic, în termeni ce trimit la textele biblice deja substanțial încărcate simbolic: „în inima mea, Doamne, e o piatră pe care dănțuiesc/ toate poftele, în inima mea e un câmp/ pe care Te părăsesc și te las pradă fiarei,/ în inima mea cresc flori pentru târfa babilonului”… Totul se desfășoară în regimul unor intensificări expresioniste ale decorului existențial, unul în care obiectele sunt pline de o tensiune transmisă celui pe care îl înconjoară („de la o vreme chiar și obiectele/ îmi simt singurătatea”, „copii în grădină sunt zilele/ și viața atât de intensă/ că și obiectele/ ne simt prezența”). Învecinare, așadar, de presiuni ale viului și, cum se va vedea și mai departe, cu figuri ale stagnării, ale oboselii generale, ale morții atribuite acelorași „zile”: „ziua, / metal mort,/ atârnă”, timpul devine pastă, în care se topesc/ numerele, anii/ de obicei plouă, pământul e moale, clisos, / participanții vorbesc în șoaptă,/ femeile în veșminte de doliu mimează/ durerea cât se poate de bine,/ atmosfera e grea de prefăcătorii”. Împotmolire, zic metaforele, în materia amorfă, dar și în mimetismul înșelător ce ascunde lipsa substanței structurate în forme vii, autentice, definitivată în imaginea gropii finale , notată direct, fără nicio altă mediere: „cu adevărat sinceră, de o sinceritate/ lacomă și tăcută,/ răbdătoare,/ ea știe că va fi satisfăcută,// e groapa.”
Aglomerări de materii și stări alipite, reactualizând motive mai vechi ale imaginarului caracteristic liricii sumbre a lui Aurel Pantea, cu o mișcare întoarsă acum mai evident către sinele amenințat el însuși de confuzia materiilor din jur, a imaginilor și vieților trecute, pierderi ale „chipurilor” lumii și ale propriei figuri, a identității marcate de nume: „în cele din urmă ne despărțim/ de numele noastre/ dar ele continuă cutremurate/ să caute un trup/ și, înspăimântate, găsesc alte nume,/ ca niște neîndurători stăpâni/ în tremurul lor se văd imagini de odinioară,/ depărtate, în alte vieți, atinse de oboseli,/ și încep să cânte melodii sfâșietoare,/ ca toamnele în care iubirile se schimbă la față,/ și chipurile nu se mai recunosc.” (O diferență, iată, față de Blaga, cu aspirația sa de sens contrar spre anonimatul reintegrator în ordinea cosmică, numele fiind, cum se știe, la poetul „tristeții metafizice”, o marcă a solitudinii omului înstrăinat de Totul originar). Spaima de inform revine în forță, iar una dintre manifestările acestuia este surzenia, incapacitatea de a distinge individualul în amestecul de ecouri fragmentare ale lumii din afară, în absența lucrurilor conturate limpede, cu sentimentul pustiirii ființei: „totul e surd în mine, Doamne,/ în viața mea se înfundă toate ecourile/ orice muzică piere lângă ea,/ sunt locatarul interioarelor pustii/ pe unde de foarte multă vreme/ n-a trecut nicio divinitate”. Subiectul își va mărturisi, în acest gol al universului interior geamăn cu cel din afară, propria dramatică neputință de concentrare a energiei capabile să ia parte deopotrivă la reînchegarea eului purtător de mesaj ordonator și constructiv; o stare de spirit rezumată cumva în acest poem, de citat în întregime, în care imaginarul expresionist capătă noi reliefuri: „prin toate locurile, cu tălpile arse,/ am trecut prin orașe ce nu mi-au reținut numele,/ am trecut râuri și m-am simțit sărac,/ n-am cunoscut pe nimeni și am privit duhul rătăcirilor/în gură, am dus cu mine urlete mute, ce era de salvat/ s-a salvat fără mine,/ am cunoscut zădărnicii și cenuși,/ am văzut chipuri destinate desfigurărilor,/ mi-am spus că sunt un purtător de mesaj,/ pe lângă mine au trecut nebănuite întrupări/ ale trădării și credinței pioase, am deslușit/ în singurătăți vocea distrugerilor,/ albe au trecut prin viața mea semnele/ lucrului bun, stau și număr pericole/ și știu că ceea ce e de pornit s-a pornit/ și o voință grea dă peste tot în floare.” Starea de confuzie, în sensul imposibilității de a preciza identitatea, nu doar a lucrurilor din preajmă, ci și a propriei figuri interioare, se generalizează, înfrângerile și victoriile unor armate obosite nu se mai pot distinge, „nedesăvârșirea”, de fapt nerotunjirea contururilor lucrurilor din jur, evocarea unor „locuitori din cețuri” cu inițiative blocate – plecări și neîntoarceri, zădărniciri ale chemării numelui, converg într-o metaforă/metonimie a neînchegării și disjuncțiilor: „să nu pleci, gurile vânturilor/ vor sufla prin lunga ta absență,/ se așează tăcute urmele nedesăvârșiților,/ ceea ce nu s-a întâmplat/ după plecarea ta. locuitori din cețuri, războinici ai plecărilor și neîntoarcerilor/ te vor striga pe nume.” În cele din urmă, extenuat de eforturile vane de recuperare a formei substanțial individualizate, timpul trăit dureros al făpturii cedează recii seninătăți minerale, indistincte și ea, dar triumfând de fapt ironic asupra viului: „trăiesc un timp în care toate vârstele dor. / încă puțin și nimic n-o să mai doară./ pentru că nu va mai fi ce să doară./ Doamne, câtă seninătate în marele triumf mineral.” În alt scurt poem, „măreția indiferentă a cenușii” sugerează o situație similară. Discursul liric, mult fragmentat în această carte obsedată de întreguri și coerențe, sporește în expresivitate tocmai prin această insularizare a stărilor („insule vorbitoare dintr-un limbaj”) fie notate direct, ca ecou verbal imediat al suferinței, fie, mai ales, prin concentrarea pe spații restrânse a imaginii – „haiku-uri ale calvarului”, cum le numește pregnant Al. Cistelecan. Toate adunate într-un arhipelag simbolic în care se rostește, când patetic, când atenuat-contemplativ, discursul elegiac al subiectului frământat de căutări ultime, între urmele „dogorilor țâșnite din păcatele mari”, ale trufiei ce nu lipsește nici din rugăciune, și gândul doar în parte consolator al păcii finale, înviorat, rar, de reverii ce trimit la „copilăria dulce a clipelor dimineața”, la alunecarea împăcată a zilei trecute în cea de azi, „ca într-o însămânțare,/ ceea ce face posibil/ timpul.” Printre „căderile (care) au devenit un exercițiu favorit” – cum ni se spune dureros-ironic, spre finalul cărții – se poate ajunge la o „acceptare a irecuperabilului”, nu înainte de a nota că „în câte o stare de spirit/ se văd ceruri care ne scapă”. E semnificativ că singurul poem ce poartă un titlu este un Poem de Paști, în care durerea și cântecul de laudă, suferința din fiecare rugă se așază sub semnul speranței în bucuria învierii. O întoarcere spre tiparul psalmilor biblici – în lumină neo-testamentară –, însă doar o dureroasă nădejde eliberatoare. Căci în toate aceste versuri încordarea căutării unui tipar al lumii și al propriei ființe e acut prezentă, ca în toată opera poetului de mare clasă care este Aurel Pantea.
Aurel Pantea, Psaltirea de noapte, Editura Tracus Arte, București, 2026