lumina vândută la kilogram
pe lângă atâtea stații de autobuz
trec oameni care nu merg nicăieri
urmăresc o cifră
două cifre
literele sunt un ideal
destinația e o pungă de cartofi
în șanțuri îngână exclușii
cântecul șobolanilor
cu dinții înălbiți
în fiecare lună
versurile lor prind viață
când se ciocnesc de un pantof cu tocurile înalte
dansăm toți
în jurul unui punct mucegăit de pe o clădire
care a devenit centrul
în jurul căruia se învârte jumătate din oraș
întunericul e gratis
(cei norocoși simt lumina
nu o calculează pe hârtie)
deja scris
pe scaunul din spate al autobuzului
plagiez un poet necunoscut
care mi-a introdus sensurile în uz
și acum îmi încadrează trăirile
în categoria clișeelor literare
cuvintele deja folosite
în combinații nenumărate
se zbat acum să-mi așeze
organele în alte locuri
e ușor e să fii special
într-un bloc așezat pe templul zeilor
care îți trimite câte o muză
să-ți aducă o limonadă fără lămâie
pizza congelată
și să te pupe lângă ureche
înainte să îți aerisească odaia
îmbâcsită cu mirosul de poet
și-ar fi ars Dante opera
dacă asta ar aduce-o înapoi în viață pe Beatrice
(muza trebuia să-i moară
înainte să fie om)
cuvintele sunt mai apropiate de realitate
dacă muzele mănâncă
fructe congelate
telefonul Werther
ce ușor e să-ți închizi simțurile
în spatele foliei de protecție a telefonului
să le dezmorțești din când în când
printr-o fluturele a mâinii
să-ți scuturi pielea ce se topește în căldura camerei
ochii care se înroșesc de la prea multă fericire
primită de la becurile economice
și nasul turtit de același miros de carne
bătută la abator
să-ți desenezi unghiile cu vopsea din China
și să ștergi cu ele în fiecare zi praful
ce se depune pe sticla ochiului murdară
de la prea multe proiecții
de vieți netrăite
să-ți umpli venele goale
cu mâncare din America
căci secolul ăsta fericirea
este personalizată și se face la comandă
și totuși ții în mână un telefon sensibil
tremură
îi e foame
are nevoie de încărcătorul lui original
(îl întrebi deseori dacă e profitabil să fii om)
te lasă să privești infinitul
ziua când voi deveni temelie
eu sunt femeia care s-a dărâmat
în mijlocul Bucureștiului
pe aleea în care ferestrele luminau numai ziua
și erau așezate unele peste altele
ca un sistem solar modern
eram renumită pentru cărămizile vechi
care au fost puse de cinci litere
din manualul de istorie
îmbrăcate în piele de leopard
(primul animal mort din pădure)
schelele au fost zidite din oasele
unor literele scrise doar în mine
cu frunze cusute cu ață de import
(amintirea primului copac omorât)
se scurge sângele din Siegfried prin firele
care transmit drama de joia dimineață
și pentru ele a trebuit sa dispară cineva
mă sfarm ca ultima clădire
căreia îi plăcea să înghită stele
și să adăpostească morți
sens giratoriu fără ieșire
trec motociclete
trec mașini
trec autobuze
adorm pe o bancă
zgâriată cu
merele s-au scumpit
lumina a devenit prea slabă
geamuri peste geamuri
prea multe sensuri giratorii
cerul
e și el zgâriat
de vârfurile blocurilor
care își atârnă pe el hainele
made in China, America… Rusia
credința
iubirea
se zbat sub trotuare
doar cei care dorm în șanțuri
își simt oasele cum își calculează
tura de noapte
tura de zi
durerea
se găsește în doze mici la piață
Notă. Irina Belmega s-a născut la Suceava. E studentă la Facultatea de Li-tere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat poezie pe platforme literare precum Noise Poetry și Haimanale Literare, precum și în revistele Ficțiunea și Meridianul Timișoara. Poemele sale au apărut și pe blogul lui Liviu Antonesei, în cercul poeților apăruți. Credem că poezia se potrivește și pe platforma Viața Românească. (Red.)