Liturghia absenței
E târziu, tot mai frig,
în mine înflorește o peliculă de ger, o mucegăire blândă a gândului.
Îmi tremură venele sub piele, ca niște râme scoase la lumină, cu bățul, de către un copil.
Curge sânge prin ele sau o apă acidă care îmi spală organele de memorie?
În parcuri, copacii par gata să ierte, dar eu, din patul meu de spital număr pe degete simptomele zilei.
Toamna e o minciună bine ambalată, un chirurg beat ce îți pune pe cap o coroană de frunze și îți scoate inima.
În mine se instalează o tăcere cu dinți, îmi roade marginile gândului.
În sânge îmi plutesc amintiri, mici larve de sens care nu ajung la formă.
Le privesc cum se zbat, cum caută un trup în care să creadă.
Trupul meu, templu părăsit.
Sângele curge, dar fără credință, ca o apă uzată ce-și repetă mișcarea
doar din obișnuință.
Oasele, stâlpi de lumină, susțin o cupolă de haos.
Respirația e singurul clopot care mai bate din când în când,
anunțând nimicul.
Pe interior, nervii au început să scrie psalmi de panică,
versete scurte despre dezintegrare.
Te port în mine ca pe un organ străin, implantat în grabă,
care refuză să se prindă de țesuturile mele.
Când respir, tu sângerezi; când dorm, tu te trezești.
Iubirea ta a fost o transfuzie pe dos,
ai scos din mine tot ce era viu și ai pus în loc o (ne)liniște perfectă.
Moartea a învățat de la tine
cum să locuiască un trup fără să-l ucidă de tot.
Acum, când te chem, nu mai răspunde nimeni,
doar un foșnet slab, electric,
un rest de viață pe ecranul unui aparat medical de monitorizare.
Și-n fiecare noapte, te pierd din nou
în același loc, în același mod,
ca într-un experiment repetat până la … sfințenie.
Memoria se mută în sânge.
O simt cum circulă lent, cum îmi murdărește venele.
Fiecare amintire are gust metalic,
oxid de timp, rugină depusă în zona inimii.
Mă bântuie lucruri mărunte care țin de tine:
un gest, o șoaptă pe care ai uitat s-o iei cu tine.
Se înmulțesc în mine ca niște celule bolnave, fără control.
Medicul ar zice că e recurență, dar eu știu că
e doar o altă formă a prezenței tale, care nu știe să moară.
Amintirile nu se vindecă, ele se metastazează:
din palpabil în somn, din somn în suflet,
până când totul devine o rană cu memorie proprie.
Amintirile nu așteaptă să fie chemate.
Dau buzna singure, ca un animal flămând, mușcă din gânduri,
îmi sfâșie liniștea în bucăți.
Am învățat să trăiesc o viață dublă:
ieri și azi, două lumi suprapuse, ca două straturi de piele.
Tot ce ating devine trecut, tot ce simt se întoarce împotriva mea
ca o replică perfectă a durerii.
Prezentul e o halucinație stabilă,
un spațiu steril unde nimic nu se naște,
ci doar se repetă până la perfecțiunea epuizării.
Și totuși, ceva mă ține aici:
un reflex al sângelui, gestul de a mă ridica dimineața
și a mă privi în oglindă, ca să văd dacă mai semăn
cu cine eram înainte să-ți apar în minte.
Mă uit la pinguini pe National Geographic
Sunt atât de adorabili cum
pășesc în lume fără să știe că lumea e atât de vastă,
cum se sprijină unul pe altul
când viscolul urlă și mușcă din ghețurile dimprejur.
Uneori aș vrea să fiu un pinguin să
nu mă doară distanțele,
să nu știu ce-i aceea vină,
să port costumul acela etern
care miroase a sare înghețată, a sânge de krill şi a simple life,
și să-mi fie de ajuns să mă lipesc
de cei care-mi țin de cald în orice împrejurare,
să mă plimb pe câmpiile ninse
fără să mă tot întreb unde voi ajunge,
să aud doar tropăitul surd al coloniei
şi chemarea ascuţită ce spintecă aerul ca un cuţit,
să nu mă caute amintirile
cu gheare de animal în miezul nopții,
să știu că în orice furtună
există un cerc restrâns de corpuri,
lângă care frigul devine suportabil.
Uneori aș vrea să fiu un pinguin
numai ca să pot sta nemișcat,
în mijlocul lumii,
și cineva, oricine,
să se așeze lângă mine
fără să mă întrebe ceva,
fără să-mi spună ceva.
Am ales să fiu
filosof singuratic,
cu sandale vechi și carnețel în buzunar,
să cresc pisici cu priviri mai adânci
decât tratatele de metafizică,
să privesc cum lumina înserării
îmbracă mobila veche în aur
și să nu mai salvez pe nimeni,
doar să înțeleg …
Am devenit prietenul vântului de seară,
vecin cu rufele uitate pe sârmă,
conversând cu ele despre sensul materiei
și al mirosului de săpun.
Într-o zi, voi nota cu mâna tremurândă:
„am trăit fără martori,
dar în deplina mea prezență.”
Iar pisica va toarce ca o amforă spartă
din care iese încet,
un scarabeu.
Un fuckin’ scarabeu!