înainte să pleci
nimic nu poate fi întreg
fără o pierdere.
lipsa exersează în mine.
mi-e greu să admit o amintire
ce încape într-o propoziție —
așa că tăcerile noastre
se lărgesc imperceptibil
ca o rană ce nu sângerează.
frica se mută în gesturi mici:
verific dacă respiri
dacă ibricul mai e pe foc
înainte să adorm.
orice pierdere se instalează
ca un obiect uitat pe masă
pe care nimeni nu îndrăznește să-l mute.
orice pierdere vine încet ca o ploaie —
și apoi totul se udă în tine.
dimineața
ibricul e rece
iar fereastra îți păstrează amprenta
ca o cicatrice.
ca o țepușă tăcută
singurătatea umblă desculță prin piață.
își târăște inima într-o pungă de plastic
ce foșnește ca un adevăr scurs pe sub ușă.
la tarabe zâmbetele au preț fix.
printre lăzi speranța capătă mirosul
fructelor lăsate să putrezească.
tăcerile – grele ca aerul dintre ziduri –
i se agață de glezne.
oamenii se aliniază la marginea prăpastiei
să primească un număr de ordine
pentru dreptul de a rămâne.
în piept
un minotaur funcționar
râde sec și cere chitanță
pentru orice tresărire.
singurătatea își strânge punga –
o promisiune fracturată
care se înfige în piept
ca o țepușă tăcută.
animal orb
ne atingem ca doi condamnați
care au uitat nu doar numele
ci și că au avut odată timp.
iubirea noastră – un animal orb
cu solzi de ceas
ticăind în locuri imposibile:
în buzunarul unei umbre
în urechea orașului
care își răsfiră străzile
ca pe niște nervuri impertinente
peste oameni pe care nu i-am cunoscut –
îi vedem uneori stând în vitrine goale
ca niște resturi de lumină.
din când în când
orașul alege unul
îl strânge între clădiri
și îl aprinde încet
foarte încet –
nu din cruzime
ci doar ca să afle
dacă arderea mai are sens
într-o lume care se preface
că vede.