Ideea acestui eseu pornește de la principiul de individuație formulat de Carl Gustav Jung, înțeles ca proces de constituire a personalității și de articulare a unui centru interior coerent. În civilizațiile istorice, acest proces s-a realizat printr-o combinație de experiență practică, responsabilitate, viață trăită în risc – boli, războaie, foamete, subnutriție, lipsa sistemului medical, calamități naturale, pandemii etc. – și integrare simbolică într-un orizont cultural stabil, al cărui centru a fost religia. Individuația nu era un fapt privat sau pur psihologic, ci un proces susținut de structuri sociale, tipuri umane recognoscibile și sarcini reale, adesea vitale. În contextul civilizației digitale, problema individuației se schimbă radical. Accelerarea tehnologică, digitalizarea generalizată și mutațiile profunde ale mediului formativ ridică întrebarea dacă mai este posibilă constituirea unor personalități coerente, autonome și responsabile sau dacă asistăm la o transformare antropologică în care individul este redus la un set de funcții, reacții și competențe operaționale. Această problemă, formulată direct sună astfel: mai funcționează principiul de individuație într-o civilizație organizată în jurul stimulării continue, reversibilității și delegării sarcinii către sisteme extraindividuale?
Dacă un asemenea principiu nu poate fi identificat, fie și în formă embrionară, atunci civilizația digitală riscă să rămână un sistem tehnologic performant, dar antropologic precar, incapabil să producă altceva decât profiluri funcționale, nu personalități constituite. În ce mă privește, consider că nu se poate realiza o lume coerentă fără anumiți invarianți, să le spun, după modelul lingviștilor. Doar că aici am în vedere acei invarianți care compun personalitatea omului contemporan, care îi dau definiția și utilitatea ca agent viu într-o lume civilizată. Și întreb direct: există acei invarianți fără de care omul nu poate onora statutul de inițiator, creator și continuator al vreunui model de civilizație care să dureze o perioadă istorică relevantă și să se impună?
Analiza mea se situează la nivel antropologic și filosofic, nu sociologic sau psihometric. Pentru așa ceva ar fi necesare metode de cercetare precise și un spațiu mult mai generos. Acum nu urmăresc descrierea exhaustivă a comportamentelor actuale prin date statistice, ci identificarea unor mutații structurale ale mediului formativ, precum și ale raportului dintre individ, sarcină și responsabilitate. În acest sens, observațiile formulate nu pretind universalitate empirică, ci relevanță structurală: ele vizează tendințe dominante ale civilizației digitale, nu totalitatea experiențelor individuale posibile în interiorul ei, între care, sunt convins, unele m-ar putea amenda sau chiar contrazice parțial.
Înainte să-mi dezvolt ideea, fac precizarea că deocamdată nu iau în calcul ipoteza postumanismului – că omul viitorului va fi o structură augmentată tehnologic, o persoană la care s-au adăugat grefe, implanturi și proteze pentru a-i spori performanțele și a o face aptă pentru solicitările vieții reale, extrem de complicate, pentru care structura noastră biologică nu mai este suficientă. Deja se vorbește, la acest nivel, de transcenderea biologiei, ceea ce nu mai este doar un proiect tehnologic, ci o nouă metafizică. Pozițiile postumaniste interpretează adesea dizolvarea individuației clasice nu ca declin, ci ca etapă necesară a evoluției, în care caracterul, autonomia și responsabilitatea sunt înlocuite de adaptabilitate sistemică și inteligență distribuită. Nu contest coerența internă a acestei perspective, ci refuz premisa ei antropologică fundamentală: aceea că omul poate continua să existe ca ființă morală și istorică în absența proceselor de formare care i-au constituit structura psihică și socială de-a lungul mileniilor. Nu merg pe această perspectivă deoarece ipoteza este foarte antipatică, frizează distopicul care mie mi-a dat mereu fiori, însă nu pot exclude că este posibil, într-adevăr, ca lumea să meargă, dacă va mai avea viitor, în direcția aceea.
Încă o precizare: scot din discuție și faptul că ar fi posibilă realizarea Singularității, adică omenirea să ajungă în punctul în care, prin interconectare globală și digitalizare completă, să se realizeze un Creier Global care preia sarcinile majore ale supraviețuirii civilizației, așa cum prevedea de pildă Ray Kurzweil pentru un viitor nu prea îndepărtat. Într-o carte lansată în 2024, The Singularity is Nearer, acesta aprecia nu doar că fenomenul este inevitabil, dar și că se va realiza în generația noastră. În ambele aceste ipoteze, pe care în sinea mea le judec și cu care mă confrunt teoretic de mult timp, tema eseului de față nu mai are sens, pentru că omul așa cum îl știm, cum s-a format și s-a constituit pe sine de-a lungul istoriei prin diversele formule de individuare nu va mai însemna nimic. Ființele hibride, „mașinile spirituale” care ne vor fi luat locul se vor descurca bine într-o lume care nu va fi a noastră, în care tradiția culturală, limbajele și valorile vechi nu vor mai conta. Cu toate că-mi repugnă tonul profetic al unuia precum Kurzweil, iar extazele lui postumaniste mi-l fac neplăcut, dincolo de aceste reacții, poate infantile, nu pot să nu admit că direcția indicată de el ar putea fi cea mai plauzibilă pentru viitorul „nostru”. Dar noi nu vom mai fi noi. Acei „noi” vor fi indivizi obținuți prin inginerie genetică: „…aplicarea inteligenței (umane sau artificiale) în biologie ne va permite să explorăm sistematic întreaga gamă de posibilități genetice în căutarea acelor trăsături care sunt optime – adică, cele mai benefice. Aceasta include și pe cele inaccesibile evoluției normale.” (R. Kurzweil, The Singularity is Nearer, 2024, p. 251)
Tipurile umane „tari” și stabilitatea civilizațiilor istorice. Pentru că vreau să păstrez un ton deocamdată rezervat, aș spune că civilizația digitală nu a avut încă timp, forță sau inteligență să-și creeze modelul uman prin care s-ar putea ridica la un nivel de performanță și stabilitate peste cele istorice, pe care în mod evident din punct de vedere tehnologic le-a depășit. A susține valoarea rolului formativ al civilizațiilor istorice nu presupune idealizarea acestora. Sarcinile reale care au produs tipuri umane „tari” au fost adesea însoțite de constrângere, violență structurală, lipsa opțiunilor și, adesea, suferință. Individuația tradițională nu a fost un proces armonios sau umanist în sens modern, ci unul dur, selectiv și adesea inegal – la nivel de clase, pături sociale și genuri, femeile fiind, în cea mai mare parte a istoriei, defavorizate. Totuși, din perspectivă antropologică, ea a avut avantajul de a lega formarea personalității de responsabilități ireversibile și de finalități vitale, aspect care lipsește structural din mediul digital contemporan.
Refac întrebarea de început: există un tip uman „tare”, ceva corespondent eroicului din civilizațiile anterioare, care să stabilizeze antropologic civilizația digitală și să permită speranța că, prin el, se va realiza un nou model de civilizație? Personal nu sunt convins de asta. Reformulând în conformitate cu titlul propus – care este principiul de individuație al omului digital? Ce îl formează, care sunt valorile lui infailibile, ce promite, ce poate garanta acest om? Dacă nu avem un răspuns, fie și provizoriu, la aceste întrebări, înseamnă că plutim în derivă, nu mai știm încotro mergem și ce se va întâmpla cu noi.
Cred că trebuie să o luăm începând de jos, de la felul în care se formează personalitatea. Tocmai acest lucru ne cere principiul de individuație, anume să vedem, să înțelegem care sunt elementele, situațiile, activitățile prin care ne constituim ca individualități clar definite, cu profil unic. Altfel formulat: prin ce învățăm, ce ne formează, cum alegem modelul? Mare parte din educația și formarea omului se face prin sarcini de îndeplinit, prin diverse practici care implică responsabilitate, asumare, capacitatea de a duce la bun sfârșit o treabă, chiar și un joc. Pe scurt, învățăm atunci când facem ceva, învățăm practic. Dacă este corectă observația antropologilor, că folosirea în operații complexe a mâinilor a dus la dezvoltarea și perfecționarea creierului protouman, am putea prelua ca adevăr fundamental pentru educație ideea aceasta: omul se formează prin ceea ce învață să facă. Educația teoretică este o fază târzie în devenirea noastră, legată de dezvoltarea limbajului și nevoia de cunoaștere – una, să spunem clar, care nu e generală. Oamenii care trăiesc cu nevoia de a cunoaște, a crea sau a inventa sunt foarte puțini, număr irelevant în întregul speciei. Tiparul nostru antropologic nu necesită activități abstract-teoretice sau creative și de aceea acestea apar în cazuri rare.
Utilizarea mâinii nu a dezvoltat doar cerebelul (responsabil de mișcare), ci și neocortexul, centrul gândirii abstracte, al planificării și al conștiinței. Pur și simplu creierul a fost „dresat” prin abilitățile de a folosi unelte. Inteligența superioară cu care ne mândrim s-a dezvoltat mai degrabă prin activități practice, prin diverse munci manuale, iar știința ne arată că și astăzi neuroplasticitatea este legată de mișcarea și activitățile mâinii la orice individ. Orice sarcină, indiferent de natura și importanța ei, obligă creierul nostru să facă legătura între o situație imediată și o direcție a atenției, efortului, încât acest lucru provoacă atenția și creativitatea în mod suplimentar. Un copil care învață să spargă nuci cu piatra realizează ceva la fel de util și valoros în plan antropologic precum, în plan zoologic, prima maimuță care a folosit un băț pentru a culege banane. Sigur, e o teorie, un mit evoluționist acest gest fondator al maimuței, care, după Rupert Sheldrake, ar fi declanșat o revoluție în specia maimuțelor prin reverberațiile gestului la nivelul așa-zisului câmp morfogenetic. Științifică sau pseudoștiințifică, teoria savantului englez spune ceva incontestabil valoros, anume că există gesturi prime, fondatoare, care dezvoltă consecințe la nivel de specie pe intervale de timp istorice. A face ceva în virtutea unei inspirații de moment sau prin efort susținut, poate avea consecințe istorice precum o idee, o teorie, o credință nouă.
Gesturi fondatoare și inteligență practică. Este foarte dificil de determinat ce idei, ce forme de gândire se află la originea unor gesturi fondatoare, iar pentru noi acest lucru e înșelător, pentru că ne-am obișnuit să disociem orizontul cultural teoretic de viața practică. Pentru autorii unor gesturi fondatoare – precum personajele mitologice – orizontul ideatic, teoretic pare să nu importe esențial, așa cum se întâmplă în cazul scriitorilor, artiștilor, filosofilor a căror valoare se confundă cu opera. În determinarea sensului evoluției noastre în istorie sunt la fel de eficiente și la fel de imprevizibile și inexplicabile precum unele idei. Caracterele, modelele, tipurile de om s-au constituit și prin câteva astfel de gesturi cu caracter fondator. Spun gesturi, nu acte mentale, nu idei abstracte, pentru a releva faptul că civilizația noastră a fost construită în principal din acțiuni individuale și colective, nu doar din idei, și că prin ceea ce face omul decide direcția evoluției lui și a lumii sale la fel de mult cum decide prin ceea ce gândește. Tăierea nodului gordian de către Alexandru Macedon, într-un fel, ruperea pâinilor la Cina Cea de Taină de către Isus, în cu totul alt fel constituie gesturi paradigmatice care au creat civilizații. O performanță sportivă sau artistică pot schimba direcția lumii la fel ca o descoperire științifică.
Pentru că sarcinile noastre presupun suite de gesturi, iar realizarea acestora cere exerciții mentale neobișnuite sau scoase din rutină și inerție, ajungem să cunoaștem, să înțelegem porțiuni de realitate prin simplul fapt că avem ceva de făcut, avem anumite sarcini de îndeplinit, eventual unele noi, unele creative. O anumită mișcare a imaginației se declanșează din momentul în care suntem angajați în fața unei sarcini de îndeplinit, fi și un joc de șah. Operațiuni neprevăzute, jocuri mentale, combinații, simulări, anticipări etc. încep să lucreze în minte în vederea realizării scopului concret, încât acest fapt devine exercițiu de cunoaștere, dar implicit o etapă în maturizare. Omul arhaic, care a realizat că trebuie să fiarbă sau să frigă carnea animalelor pentru a o consuma, a realizat ceva epocal în devenirea noastră ca specie – capacitatea de a-ți prepara singur hrana. Din acel moment nu mai depinzi de „ce oferă natura”, fază de care animalele nu au trecut niciodată. Dezvoltarea tehnicilor de gătit și a imaginației culinare constituie una dintre marile realizări ale omului în întreaga lui existență istorică.
Un bucătar sau o bucătăreasă care imaginează o rețetă de mâncare combinând ingrediente, condimente, ritmuri ale gătitului, proporții etc., face pentru umanitate la fel de mult bine precum un cercetător științific care produce medicamente, sau un doctor, și oricum contribuie cu mult mai mult la echilibrul și starea de bine a omului civilizat decât un filosof sau un scriitor, pe care îi citesc cu folos câteva sute sau mii de persoane de-a lungul unui întreg ciclu cultural, care nu schimbă în mod profund nimic în destinul istoric al omului. Excepții ar fi, totuși, acei gânditori care produc ideologii și sunt asumați de sistemele politice. Unul ca Marx a schimbat, într-adevăr lumea, și încă într-un sens dramatic. Cataclismele ideologice au bulversat istoria la fel de mult ca anumite mișcări mesianice, de pildă cea milenaristă. Amurgul Evului Mediu se leagă și de profunda decepție catolică de după anul 1000, când nu a avut loc Cea de-a Doua Venire și lumea nu s-a sfârșit. O astfel de deziluzie morală și religioasă a comprimat energia socială în direcția unor revizuiri ale credințelor și practicilor, a dezactivat iluzia milenaristă și a condus spre nevoia renașterii.
Inteligența practică este cea care a asigurat continuitatea și stabilitatea civilizațiilor tradiționale. Pierderea acesteia este, chiar dacă nu pare așa la prima vedere, o declasare antropologică fundamentală a lumii noastre. Când învață să compună un puzzle sau un lego, copilul deprinde ideea de ordine. O sumă de piese trebuie combinate după o anumită schemă – singura potrivită – pentru a realiza un tablou coerent și întreg. Sigur, e un joc, dar ceea ce se întâmplă în minte nu mai e joc. Mintea începe să vadă structuri, ansambluri de piese/obiecte care nu au valoare individuală, ci numai în combinație, dar nu orice fel de combinație. Există o schemă de asamblare, ceea ce este totuna cu a spune că există o logică de compoziție. Dacă un copil învață pe dinafară o poezie, nu doar valoarea sau calitatea ei contează, ci deprinderea comportamentului poetic pentru mintea sa. Or, acest lucru este una dintre realizările cele mai frumoase ale omului, crearea minții poetice.
Poate că acel copil nu va mai învăța prea multe poezii la maturitate, poate nu va mai citi vreodată poezii, iar transformarea minții lui va deveni vizibilă, va adopta alte scheme, alte structuri. Dar cu siguranță, unul dintre acei copii care învață de mici poezioare va ajunge la un moment dat un mare creator de poezie – creierul este predispus să dezvolte performanțe la nivelul solicitărilor și activităților lui celor mai frecvente, pe de o parte, și celor mai plăcute, pe de alta. De-a lungul civilizației noastre s-au format câteva tipuri de minte – nu multe – prin descoperiri neașteptate și exerciții nenumărate, fiecare dintre ele fiind legată de o sarcină, o competență anume: pentru Eugeniu Coșeriu de exemplu competența lingvistică era esențială, lucru pe care l-am împărtășit până în momentul în care s-a schimbat limbajul ca atare al culturii noastre. Digitalizarea și transmedialitatea au schimbat profund lucrurile, au schimbat de fapt limbajul, încât este greu de presupus ce ar spune Coșeriu în acest context.
Digitalizarea și deturnarea procesului formativ. Astăzi copiilor nu li se mai cere de mici să facă ceva, nu li se încredințează sarcini practice și din ce în ce mai puțin ludice, ceea ce predispune la subdezvoltarea responsabilității, încetinește sau deturnează maturizarea. Lipsa de manualitate și deresponsabilizarea cvasi totală predispun la dezvoltarea dependențelor și vulnerabilitate. Pentru că nu au nimic în grijă și nu li se cere să facă practic mai nimic, dacă nu suplinesc prin ore de sport la școală, copiii cresc incapabili, cu nevoia cronică de a fi asistați, ajutați, întreținuți. Problema nu e doar de educarea unor generații, ci de transformarea comportamentului creierelor, ceea ce pe termen lung este determinant.
Expuși prea devreme și în mod cvasi continuu stimulilor ecranelor, dezvoltarea lor merge în direcția reactivității spontane și operativității în timp real la nivelul lumilor digitale pe care de la un timp ajung să le confunde cu lumea reală. Excitația jocurilor pe calculator este uneori atât de intensă încât copilul reacționează ca și cum tot ce se întâmplă pe ecran ar fi real și l-ar implica direct. Suprapunerea celor două realități conduce la o dublă confuzie: pe lângă tratarea virtualului digital ca fiind realitate, de la un timp se dezvoltă o formă de percepție inversată a vieții concrete, încât relațiile directe, din familie și societate, sunt asumate ca și cum totul ar fi un joc de calculator – amoral și iresponsabil. Evident, nu toate experiențele copilăriei contemporane pot fi reduse la un model unic de infantilizare digitală – iarăși, nu generalizarea mă interesează, ci un simptom vectorial. Există contexte familiale, educaționale și culturale care reintroduc metodic sarcini formative, practici manuale și responsabilități reale. În analiza de față nu neg aceste excepții, ci susțin că ele funcționează contracurent, ca practici compensatorii sau reminiscențe ale habitusurilor tradiționale, iar nu ca expresii ale logicii dominante a civilizației digitale.
Ce se poate întâmpla într-o lume dominată de indivizi infantili, incapabili practic, dependenți de softuri, aplicații și tehnologie digitală, amorali, fără iluzii sau speranțe metafizice, fără credința într-o „lume de dincolo” care i-ar obliga la anumite angajamente etice și practice de-a lungul întregii lor vieți? E o întrebare foarte gravă. Dacă refuzăm să o punem nu înseamnă că, prin asta, ne punem la adăpost de consecințele practice ale acestor schimbări. Tactica struțului escamotează, nu rezolvă problemele. Mai există un principiu de individuație funcțional în civilizația digitală sau asistăm la o declasare antropologică a speciei? Civilizațiile istorice s-au sprijinit pe tipuri umane „tari” (meșteșugarul, țăranul, soldatul, sfântul, înțeleptul, eroul, savantul, bunul cetățean, omul nobil etc.). Aceste tipuri au fost produse prin sarcini reale, responsabilitate, efort, repetiție, finalitate concretă. Lumea digitală accelerează stimularea, dar reduce sarcina formativă, rezultatul fiind un individ reactiv, nu constitutiv, un „utilizator”, nu un creator. Astfel, răspunsul la întrebarea „există un tip uman tare al civilizației digitale?” este: nu încă, și poate nici nu va exista, dacă tendința actuală continuă. Iarăși, eludez consecințele presupusei civilizații postumaniste populate de mașinile inteligente și controlată de Creierul Global. Dacă se va ajunge acolo sau nu, nu știu, însă interesul meu este altul: să văd dacă mai funcționează ideea de individuație în sens jungian în contextul lumii digitale. Răspunsul pare să nu fie unul încântător.
Individuația voluntară: atenția ca probă inițiatică. Dacă mi s-ar mai cere părerea, aș putea da câteva sugestii în vederea unor soluții de reechilibrare a dezvoltării omului digital. Reabilitarea inteligenței practice cred că ar fi cea dintâi dintre sugestii. Acum trăim într-un tip de societate în care aproape totul ne este oferit, pus la dispoziție, gata făcut. Nu trebuie decât să luăm, să cumpărăm, să alegem, să folosim. Rareori mai trebuie să inventăm, să producem noi ceva. Mulți nu mai pot nici să schimbe un bec, să repare o priză, să bată un cui. La vârsta la care în generația părinților oamenii aveau familie și făceau totul în casă și gospodărie, aveau mii de sarcini zilnice de natură practică atât bărbații, cât și femeile, sarcini de care se achitau pe măsura priceperii, dar oricum trăiau din asta, azi tânărul digital nu mai știe să curețe cartofi sau să facă omletă. În afară de a folosi telefonul, computerul și mașinile nu i se pare nimic important. Trăiește din lucruri făcute de alții și nu-și pune problema că dacă civilizația digitală ar colapsa, el este anulat – nu poate trăi, pentru că nu știe să facă nimic în afara lumii digitale.
Principiul de individuație al omului digital tinde să fie reactivitatea continuă, nu formarea lentă a caracterului. În forma sa actuală, civilizația digitală produce profiluri funcționale, nu personalități constituite. Problema nu este tehnologia în sine, ci absența unor practici formative care să o integreze într-un parcurs de maturizare. Fără sarcini reale, nu există individuație; fără individuație, nu există civilizație. Dacă omul digital nu mai gătește, nu mai construiește, nu mai repară, nu mai duce nimic până la capăt, atunci el nu mai poate fi nici erou, nici creator, nici continuator – ci doar un consumator de sisteme care îl depășesc.
Tipul antropologic tradițional este individul cu sarcină reală, adesea vitală de îndeplinit. Un posibil model funcțional acum este ceea ce am putea numi individul cu sarcină asumată și dusă la capăt într-o lume saturată de distrageri. Principiul lui de individuație nu este expunerea, conectivitatea, performanța simbolică (vizibilitate, like-uri, status), ci finalitatea. El se definește nu prin ceea ce consumă, ci prin ce poate duce la bun sfârșit. Dacă în civilizațiile tradiționale individuația se realiza prin muncă fizică, pericol, adaptarea la ritmurile naturale, în civilizația digitală marea probă inițiatică este controlul atenției. Capacitatea de a refuza stimularea continuă, de a rămâne într-o stare de concentrare prelungită, de a suporta plictisul, rezistența, lentoarea sunt la un anumit nivel suficiente și promițătoare. Atenția devine echivalentul modern al curajului. Acesta este un test și totodată un mare pariu – cine își controlează atenția își controlează propria formare. Modelul uman în era digitală nu se poate forma prin ideologii, ci prin practici repetitive, dar principiul de individuație nu poate fi furnizat de civilizația digitală însăși, care l-a deturnat și deformat. Acesta poate apărea doar ca un proces de delimitare, de selecție și de fidelitate față de sarcini reale, vitale unele. Atenția nu este neutră axiologic. Capacitatea de concentrare poate servi la fel de bine eficienței sistemice sau manipulării, dacă nu este orientată de criterii de sens și valoare – manipulare ideologică, dar și manipulare digitală, care sunt la fel de periculoase. Prin urmare, atenția ca probă inițiatică presupune nu doar control cognitiv, ci și o orientare normativă: fidelitate față de sarcini care au relevanță umană, nu doar funcțională.
Civilizațiile tradiționale au produs tipuri umane „tari” nu prin ideologii sau discursuri despre identitate, ci prin sarcini reale, prin muncă, prin asumarea consecinței și prin finalizarea unor acțiuni concrete. Individuația a fost un proces lent, susținut de practici formative care solicitau corpul, atenția și responsabilitatea individului. Lipsa sarcinilor reale, a finalităților ireversibile și a responsabilităților vitale conduce la formarea unor profiluri adaptative, dar fragile, dependente de infrastructuri care le depășesc și incapabile să existe în afara acestora. O civilizație poate deveni extrem de performantă tehnologic fără a mai fi, în același timp, locuibilă pentru ființa umană (vezi ipoteza postumanului). Funcționalitatea nu garantează continuitatea omului în condițiile biologice, psihologice și morale în care s-a format și care îi sunt prielnice.
Omul tradițional s-a format prin necesitatea supraviețuirii în condiții naturale, nu întotdeauna favorabile și construind singur tot ce avea nevoie. Omul digital este modelat de stimuli. Civilizația digitală nu poate produce un principiu de individuație comparabil cu cel al civilizațiilor istorice, deoarece ea este structurată în jurul stimulării continue, reversibilității și al delegării sarcinii către sisteme. În absența unor practici formative deliberate, individul riscă să se dizolve într-o succesiune de reacții, roluri provizorii și identități funcționale, fără coerență internă și fără continuitate etică. În aceste condiții, singura formă legitimă de individuație posibilă astăzi este normativă și voluntară, nu spontană sau colectivă. Aceasta ar presupune introducerea conștientă a unor limite, a unor sarcini obligatorii și a unor forme de responsabilitate concretă într-o lume care tinde să elimine tocmai aceste dimensiuni în numele libertății și lejerității (este straniu cum lejeritatea a ajuns o valoare socială, un atribut al vieții bune).
Individuația voluntară descrisă aici nu poate constitui baza unei ordini sociale stabile și nici nu poate fi generalizată la nivel de masă. Ea este, structural, minoritară și provizorie, vulnerabilă poate și ineficace în cadrele marilor sisteme care exercită mereu „presiunea întregului”, dependentă de voința individuală și de contexte favorabile. Valoarea ei nu este aceea de soluție globală, ci de indicator antropologic: arată ce tip de formare rămâne posibil atunci când mecanismele colective ale individuației au fost dezactivate. Individul care refuză să fie exclusiv utilizator și acceptă disciplina finalizării devine, în acest sens, purtătorul unei funcții civilizaționale, chiar dacă una slabă. Dezvoltă, ca să zic așa, o formă de eroism colateral. Și atunci, iată că, involuntar, prin refuzul formatării personalității după criteriile lumii digitale, se poate reveni, pe ocolite la valoarea tare a tradiției, eroismul. Un eroism al abținerii, nu al inițiativei, care aduce mai mult a asceză decât a îndrăzneală.
Nu este necesar ca acest tip uman, rezistent la asimilarea și neutralizarea digitală, să fie eroic în sens clasic, nici spectaculos sau vizibil public. Dimpotrivă, va fi adesea discret, marginal și lipsit de prestigiu simbolic. Forța lui nu constă în dominare, ci în capacitatea de a menține valoarea: valoarea lucrului bine făcut, a cuvântului responsabil, a gestului dus până la capăt, a grijii pentru ceilalți, a cultului pentru discernământ, sens și adevăr. Această fidelitate față de valori în sens tare reprezintă echivalentul contemporan al virtuților tari ale lumilor tradiționale.
Problema centrală nu este dacă civilizația digitală va continua să se dezvolte tehnologic, ci dacă va reuși să susțină condițiile minime ale formării umane în sens tare, dacă va putea fi locuită antropologic. Această întrebare nu presupune un verdict definitiv, ci indică un câmp de tensiune deschis, în care direcțiile evolutive rămân contingente și reversibile. În absența unor practici formative metodice și sistematizate, însă, riscul unei declasări antropologice rămâne o ipoteză teoretic legitimă. O civilizație care nu mai formează caractere, ci doar competențe, se expune riscului: a deveni funcțională și performantă tehnologic, dar improprie psiho-moral pentru ființa umană. Norma minimă a individuației contemporane nu este performanța, adaptabilitatea sau conectivitatea, ci capacitatea de a asuma sarcini reale într-un habitus al simulării.
Atât timp cât putem să ne asumăm că anumite lucruri depind exclusiv de noi și că de realizarea lor depinde ceva din ordinea lumii în care ne petrecem viețile, că unele gesturi sunt bune, altele rele, că nu totul este permis și nu totul e joc și simulacru, că libertatea nu este mai presus de responsabilitate și că fericirea personală nu poate fi scopul lumii complicate în care trăim, există posibilitatea unei continuități umane dincolo de accelerarea tehnologică. Dacă nu, atunci vom asista fie la o catastrofă spectaculoasă (gen Zorba), fie la o uzură lentă a umanului, mult mai greu de recunoscut și mai greu de reparat. Poate imposibil. Mediul convențiilor publice, al gesturilor intime și celor sociale, al limbajelor, credințelor, convingerilor, speranțelor legitim împărtășite este habitatul în care ne-am format, de care avem nevoie pentru a ne continua evoluția prin timp. Dacă acestea vor rezista invaziei digitale, atunci probabil ne vom adapta, vom putea forma un caracter uman care să preia ștafeta.