Seara se lăsa încet. Acoperișurile blocurilor înghițeau o parte din soarele aproape topit în pasta umedă a apusului. Departe, după faleză, acoperișuri neregulate își profilau umbrele grele pe pământ.
Vladimir și David stau în picioare în spatele magazinului de la capătul falezei, aproape de ieșirea în strada principală. Este magazinul de bărci al tatălui Taniei. Reușiseră să o convingă pe fată să vină să le deschidă și să le dea barca gonflabilă a tatălui său. O așteptau de minute bune.
– Băi, frate, ai dracului țânțari, m-au căsăpit. Și abia a început sezonul.
Vlad îl privește pe sub gene, în timp ce se scotocește prin pantaloni, căutând pachetul de Pall Mall. Găsește două țigări, lipite una de alta, în buzunarul de la spate. Avea de gând să mai păstreze una pentru mâine dimineață, deși spera să facă rost de altele, înainte de a ajunge la pescuit. Nu mai are bani. Nu știe cum o să facă, dar e sigur că nu va putea sta o zi fără să fumeze. Mult. Este felul lui de a se liniști, de a-și pune gândurile în ordine. Își flutură mâna prin păr, trăgând cu sete din țigară. Și-o aprinsese precipitat, cu bucurie amestecată cu o nerăbdare aproape sufocantă.
Sirena unui vapor se aude tânguindu-se în depărtare. O pală de vânt răcorește aerul neobișnuit de cald pentru sfârșitul lui aprilie. Marea mugește agitată. Secunde grele măsoară așteptarea.
– Asta să fie problema acum, țânțarii, zău! mormăie după ce trage primul fum.
Continuă și-l privește pe David printre dârele subțiri :
– Nu vezi că fata asta a noastră nu mai vine? Acuș se face jumate de oră și nici urmă de ea.
David rostește printre buzele strânse, cu voce aproape sugrumată:
– Fata noastră? I-auzi. E fata mea, nu fata noastră.
Vladimir râde scurt, metalic:
– I-auzi, eu parcă știam că te-a lăsat demult.
David îi aruncă o privire fugară, confuză. Chipul îi este rigid, inexpresiv.
– Așa este, am fost prea bun pentru ea.
Tușește, ridicându-și privirea undeva, într-un colț nedefinit al cerului. Continuă cu o voce dogită:
– Dar tot nu e fata noastră! I-am dat acum mesaj și l-a văzut.
Silueta unei tinere se apropie de ei. Tania e înaltă, blondă, cu păr lung și ondulat la vârfuri, nas ascuțit și buze subțiri, ochi albaștri cu gene umbroase. Are picioarele lungi, șolduri proeminente și mijloc subțire. Merge apăsat și grăbit. Poartă fustă plisată, verde închis, până mai sus cu o palmă de genunchi, și o bluză albă cu guler în V, peste care și-a pus o geacă din piele. Culoarea roșie a gecii îi scoate buzele rujate în evidență. Ajunge lângă cei doi băieți cu pas săltat. Brățările spiralate din plastic de pe încheietura mâinii stângi zdrăngăne limpede, nestingherite. Îi privește scurt, cu un aer zorit.
– Salut! Am ajuns. Ce faceți?
– Ce să facem? Te așteptăm! răspunde sigur pe el, David.
– Da, am stat să plece tata de acasă. Vine tocmai mâine seară înapoi. Nu pot să stau, nu știe nimeni că am ieșit.
David se apropie mai mult de ea, aruncând hoțește o privire în jur. Iute și ascuns, ca și cum urmărea pe cineva.
– Înțeleg. Să intrăm atunci.
– Stai puțin, zise Tania cu vocea crescută. Nu-ți las cheia, vino mâine la șase fără ceva.
Băiatul o privește drept în ochi. Un gând grăbit îi zvârcolește trăsăturile. Își stăpânește cu greu un oftat.
– Măi, Tania, zău, de ce m-ai mai chemat? Nu puteai să-mi spui de când am ajuns, să vin mâine dimineață? Te-am mai și așteptat ca proștii o grămadă. Sau să-mi fi spus de la telefon că nu poți acum.
O liniște apăsătoare se așterne pentru scurt timp, ca o plasă putredă și nesigură. Apoi, pasul vremii lasă vuietul mării să se audă. În depărtare, greu, ca o ultima suflare a unui muribund. Lumina se rărea, făcând loc nopții.
Fata face un pas spre el, aproape, extrem de aproape. Privirile curioase li se încrucișează câteva secunde, respirațiile li se întretaie, ar putea să-și audă bătăile inimilor în strada pustie. Ochii lui David alunecă involuntar asupra decolteului bluzei. Dinspre ea străbate un iz răcoritor de flori proaspete cu nuanțe amestecate perfect. Își amintește pe dată că ultimul lui cadou pentru fosta lui iubită fusese o cremă de corp cu parfum de frezii, floarea ei preferată. O căldură bruscă îi invadează corpul pentru câteva secunde. Își ridică repede, dar cu greutate, privirea. Emoții se întrec de-a valma în el.
Tania îi replică nervoasă, cu privirea aspră, brută, dorit neîmblânzită:
– Ia ascultă, David! Nu am nicio obligație față de tine. Am făcut și fac deja un efort să fiu aici. Dacă nu-ți convine, poți pleca de unde ai venit.
Alături, Vlad ascultă și dă din cap în stânga și dreapta, a mirare, în timp ce scrumează țigara de marginea unui coș de gunoi. Ar fi vrut să-i zică vreo două acestei fete pe care mereu o considerase arogantă și încrezută, dar știe că are un interes pe lângă ea și nu vrea să-și rateze șansele. Îl va lăsa pe David, el măcar o cunoștea mai bine. Își permiteau. Într-un fel, îl invidia pe prietenul său, deși Vladimir se jurase la ultima lui despărțire că nu se va mai îndrăgosti niciodată. Dar trebuia să-și recunoască unele lucruri care-i lipseau. Îi era dor de familiaritatea cu care ajungi să nu te mai cenzurezi față de celălalt, asta îi dădea senzația unică de încredere că poate fi totul pentru cineva. În același timp, își aduse aminte de unul dintre sfaturile lui Darius Iovan, pe care i-l dăduse în una dintre puținele discuții tată-fiu despre viață: Uneori e nevoie și de mister între doi oameni. Trebuie să faci mereu ceva încât să nu va plictisiți unul de altul!
David se calmase și prinsese un ton cald, aproape mieros:
– Bun, ai vrut să te joci puțin, înțeleg. Hai să ne așezăm pe bancă. Reluăm: deci, vin mâine, dar de unde știu că nu vin iar degeaba?
Vladimir rămâne să-și termine țigara, la doi pași de banca lor de lângă faleză. Îi aude bine cum discută. Mirosea a ploaie și vântul se întețea. Trage cu forță pe nas aerul sărat, întorcând capul către David și Tania.
Fata mustăcește, netezindu-și fusta în timp ce se așază. Îl privește de sus pe David și-i răspunde pițigăiat:
– Am venit să-mi explici despre ce e vorba, că la telefon nu prea am înțeles.
David scrâșnește din dinți scurt, apoi trage o gură de aer înainte de a vorbi:
– Tania, tatăl tău este patronul unui magazin de ambarcațiuni. Eu și Vladimir vrem să mergem la pescuit și să ne plimbăm cu o barcă pentru care nu trebuie să plătim. Asta pentru că ne-am plictisit acasă. Acum ai înțeles?
Fata devine concentrată. Ține buzele strânse și fruntea ușor încruntată. Răspunde răstit:
– Nu pot să fac asta. Nu mai vinde de ocazie. Doar noi.
Băieții o privesc surprinși. Un claxon al unei mașini ce trece foarte aproape de ei, îi face să tresară.
– Dar tu parcă aveai o barcă. A ta.
Fata strâmbă din nas. Răspunde ascuțit:
– Bine zis. A mea. Nu o împrumut.
Vladimir se apropie de ei și o privește atent.
„Cam țâfnoasă tipa asta! Nu am chef să ne rugăm de ea.”
Se uită fix la David, cu care de obicei se înțelegea din priviri. Spera să se înțeleagă și acum. Își aprinde o altă țigară, așteptând să se decidă plecarea. David nu pare decis să renunțe.
– Ești sigură că nu mai vinde second? Pe site apare și rubrica de SH.
Tania se fâstâcește și-i răspunde precipitat:
– Da, știu, nu e actualizat. Ăștia cu site-ul se mișcă un pic cam greu. I-am zis demult lui tata să-i schimbe. Așa că, băieți, îmi pare rău, nu pot să vă ajut.
Se pregătea să plece. Nu arată deloc grațioasă cu privirea ei răsfățată și mestecând gumă.
„În afară că e bună în draci, habar nu am ce o fi văzut ăsta la ea! ”
Stă să plouă. Vladimir începe să devină nerăbdător. David nu dă semne că ar vrea să plece. Preia discuția.
– Bun, domnișoară, mulțumim pentru nimic. Asta este, o să căutăm alt magazin, nu e ăsta singurul.
Tania începe să se foiască pe bancă. Mestecă din gumă agitată.
– Ar fi o posibilitate să vă ajut. Dar nu știu dacă sunteți de acord.
Băieții se privesc scurt. Vlad stinge țigara și o aruncă în coșul de gunoi de alături. Un tunet răzleț grăbește conversația.
– Să mă luați cu voi! La plimbare și la pescuit! Mi s-a părut mereu fascinant din ce am auzit, dar tata nu m-a luat niciodată și cu altcineva nu am cu cine să mă duc.
Vlad și David se privesc complice. Știau ei că nu are să fie ușor. Totdeauna copiii cu părinți bogați trebuie să fie problematici. Așa credea tânărul David Ionescu. Îi dă replica pe un ton ferm, neclintit.
– Bine, am înțeles. Îți spun mâine dimineață la șase.
Pe Vladimir îl bufnește râsul, dar și-l pierde într-o tuse bine simulată.
„E clar, nu am nevoie de așa ceva. O femeie te încurcă de te ia dracuʾ. Și pe deasupra, ăsta are chef să o provoace aiurea. Să o creadă el că mă trezesc mâine să vin până aici să ne tragă clapa înțepata asta. ”
Rostește cu voce tare, privind-o drept în ochi:
– Poate voi doi mai vorbiți mâine. Eu nu mai vin.
Se întoarce cu spatele către ei și o ia spre stația de autobuz. Ploaia începuse să cadă. Stă cu bărbia înfundată în piept și mărește pasul. Aruncă o privire scurtă spre David și Tania, care par foarte prinși în discuția lor.
„La dracu, deci, cu femeile! Și cu prietenii!” – se ceartă în gând.
Stropii reci și deși îi sporesc iritarea.
Fragment din romanul Există mereu cineva la care poți să zbori, în lucru