ROMÂNIA LITERARĂ 5 / 2026
Gheorghe Grigurcu (dialog realizat de Cristian Pătrășconiu, intitulat „În fața unui Jurnal”): Scriu exclusiv „de mână“, așa-zicând „tradițional“, la felurite ore ale zilei sau uneori ale nopții, contând cu emoție pe clipele favorabile introspecției, care nu rareori se lasă așteptate… În mod paradoxal, prezentul dispare în sine, fiind un timp lipsit de orizontul spre infinit de care dispun trecutul și viitorul. Un text de jurnal odată așternut devine automat trecut… Întrucât nu am scris proză epică, m-am înfățișat în jurnal concomitent ca autor și personaj… Proza actuală înregistrează un recul al imaginarului din pricina unei subordonări la real, de unde tendința sa spre memorialistică, documentar, tematică politică… Cu adevărat textul poate fi socotit un soi de divinitate, umbră luminoasă a Proniei cerești. Una care veghează, protejează, îndrumă ființa umană, îi confirmă virtuțile, îi oferă momentele de redempțiune… Faptul că în mediul stresant al actualității se impune moralmente o atitudine, îi permite jurnalului calitatea de a o articula inclusiv prin apelul la introspecție. O rezistență intimă dacă e nevoie la negativ. O variantă individuală a ceea ce poate fi/ este o poziție publică. În următoarea pagină, Dan Gulea (intervievat de Cristian Pătrășconiu): A face, la modul general, critică literară este modalitatea cea mai potrivită pentru a cunoaște lumea, valorile și expresivitățile lor, prin cele două tipuri de verdict, verdictul frontal, prezent, în text, respectiv alegerea de a nu scrie despre un anumit autor – sau text… Critica literară poate juca un rol important în măsura în care este ea însăși, urmărind valorile estetice; trebuie recunoscut că un critic devine critic după o anumită experiență de lectură, de viață, din care se exclud congenialitățile romanticoide, bricolajul harnic sau extinderea și amalgamarea bazelor de date, ceea ce face, în fond, AI-ul… Spiritul critic se disjunge de criticism, acesta din urmă fiind, în prezent, omniprezent, oricine putând să evalueze datorită rețelelor sociale (sistemul de like-uri e o asemenea formă primară de evaluare, adesea absolutizat, spre deliciul nostru) – dacă nu cumva este o trăsătură de malformație psihologică… În fond, e greu de imaginat o Republică a Literelor fără un spirit critic, un soi de republică socialistă a Literelor? […] Ideea este că literatura fără spirit critic nu este o literatură adevărată: nu se poate imagina autenticitate într-o poezie acritică, într-un roman, de exemplu, fără observații critice. Când au existat astfel de situații, imediat textele au căzut în lada infinită a istoriei literare. La rubrica sa, Marina Constantinescu, „În derivă”: S-a verbalizat ura față de minte, de cunoaștere, de evoluție, de idee, de polemică, de cel care nu este la fel – turmă – gândește, are puncte de vedere argumentate, poate să construiască, nu este manipulabil și nici șantajabil. Chestiunea aceasta a continuat până astăzi… S-au pus mulți pumni în gura culturii. Din vanitate, frustrări, nepricepere… Ce se întâmplă acum? Aș fi tentată să spun „vorbe, vorbe, vorbe“. Dar, dincolo de o vorbărie greu de urmărit, țipată, înțepată, de un cult al personalității manifestat cu orice prilej, sunt fapte care fac aerul irespirabil… Orice punct de vedere critic este pus la punct jignitor, pe un ton ridicat, precipitat, amenințător. Sunt uluită. Cam toți cei care depind de minister, ca buget, tac. O tăcere la fel de gravă ca și tot ce face ministrul… La ora asta, este o situație fără precedent în cultură. Din toate punctele de vedere. Apăsătoare, lezantă și confuză. O manipulare continuă, o adresare în care ego-ul este mai presus de orice, o limbă suferindă, cavalcadă de gafe și erori… Simt o tensiune și o apăsare suplimentare traiului de zi cu zi. A taxelor, impozitelor, a scumpirilor. Simt dispreț. Artiștii sunt pur și simplu desconsiderați. În sumar (selectiv): Gabriel Chifu, Marian Drăghici, Al. Călinescu, Mircea Mihăieș, V. Spiridon, I.T. Morar, Dan Stanca, Eugen Bunaru, Răzvan Voncu, Horia Gârbea, I. Holban, Paul Aretzu, Viorel Mureșan, Adrian Popescu, Angelo Mitchievici, Al. Baumgarten, Gh. Schwartz, Radu Cernătescu, Adi Cristi, Adrian Lesenciuc.
Din ROMÂNIA LITERARĂ Nr. 4 / 23 ianuarie 2026. Mircea Mihăieș, „Croitorașii cei mofluzi”: Am urmărit — recunosc, nu prea atent, dar amuzat la culme — recentul uragan într-un degetar de plastic provocat de programa de limba și literatura română pentru clasa a IX-a. Serios? Asta e marea problemă a societății românești? Dacă să-i înlocuim pe cei proclamați cândva drept „clasici“ cu fracturiștii și douămiiștii? Pe Ienăchiță Văcărescu și Neculce cu Ianuș ori Komartin? Chiar suntem în toate mințile? Pentru că despre asta a fost vorba: pe cine dăm afară, ca să ne așezăm noi în locul lor… Ca multe alte locuri unde se cheltuiește banul public, și în școală a dispărut sentimentul responsabilității. Tragedia a atins apogeul atunci când viața în școală s-a rupt de cultură. Cum poți face educație fără a citi cărți? În altă pagină, Al. Călinescu (dialog realizat de Cristian Pătrășconiu): În mod evident literatura e undeva la margine. Nu e o noutate: așa a fost dintotdeauna, și atunci când era apanajul unei elite, și acum când e concurată de televiziune, rețele sociale etc. În definitiv, e miraculos că ea a supraviețuit și supraviețuiește. A supraviețuit diverselor ipostaze ale cenzurii, a supraviețuit acțiunii de tâmpizare din regimurile totalitare, a supraviețuit momentelor istorice, numeroase, când actul cultural însemna exclusiv propagandă. A dovedit, așadar, o vitalitate uimitoare, care ar trebui să ne facă optimiști… Întrebare C.P.: „Ce vă neliniștește foarte mult – literar & neliterar?” Răspuns Al .C.: Derapajele de orice fel. În lumea literară – „bisericuțele“, falsele glorii, cronicile de complezență. În afara ei – fanatismul, agresivitatea, prostia molipsitoare.
LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ 1 / 2026
Răzvan Voncu, „Independent, adică amator”: O fantomă bântuie de peste un deceniu dezbaterile literare de la noi: cea a „scriitorului independent“… Deși cei care vorbesc despre necesitatea – recent descoperită – a independenței scriitoricești nu afirmă explicit aceasta, din convergența discursurilor menite să impună o nouă condiție a scriitorului se înțelege că, atunci când este pus în discuție „scriitorul dependent“, este vorba despre cel care e membru al unei bresle. Apartenența creatorului de literatură la o organizație cu care împărtășește aceleași valori l-ar face automat suspect, din cauză că breasla are o conducere (centrală și locală), un buget (provenit din surse private și publice) și activități (care echivalează, în ochii paladinilor independenței, cu complicități). Cu alte cuvinte, organizația însăși, în măsura în care colaborează cu diverse instituții ale statului – cum ar fi administrația locală sau Ministerul Culturii –, își pierde independența, iar membrii ei devin subalternii conducerii breslei, fiind astfel (răs)plătiți pentru activități literare aservite, ceea ce le răpește independența creatoare, penalizându-le automat realizările. La mijloc este o confuzie care trădează, cred eu, o severă incultură literară și politică… În realitate, apartenența la o breaslă, chiar dacă nu îi certifică neapărat identitatea culturală, e benefică autorului, în special în literaturile încă tinere, cum este a noastră. Breasla își creează, în timp, între alte funcții (cum ar fi cele de natură socială, să zicem), un foarte prețios circuit de formare și de validare a artistului… Breasla dispune, mai ales când are o istorie care începe în 1908 (cum are, de pildă, Uniunea Scriitorilor), de un circuit de validare format din profesioniști: critici și istorici literari, scriitori cu experiență, redactori. Atât la reviste, cât și în organizarea proiectelor literare – gale de poezie, premii, colocvii, festivaluri etc. –, funcționează ca repere creatori cu profil consolidat, capabili să discearnă valoarea… Scriitorul „independent“ procedează astăzi altfel. Își face un cont de Facebook, se proclamă singur scriitor și publică – pe mediile de socializare sau chiar în format tipărit, pe banii săi, cel mai adesea – tot ceea ce îi trece prin cap, așa cum îi trece prin cap. Ceea ce el crede că este valoros și definitiv, nemaisuportând nici o îmbunătățire, intră astfel în circuitul public, nu și în cel de validare. În absența validării, cel care scrie va căuta alte criterii, paralele, pentru a se promova, cel mai la îndemână fiind cel al vânzărilor. Unii chiar reușesc să vândă în cantități însemnate, ceea ce îi face să creadă că validarea profesionistă care îi ignoră este „invalidă“, „expirată“ sau… „dependentă“. La mijloc este, evident, confuzia dintre literatura de consum – care în principiu vinde mult – și literatura propriu-zisă – care rareori are succes de public (iar excepțiile confirmă regula). În afara breslei, scriitorul „independent“ rămâne, vrând-nevrând, un amator căruia îi lipsește confirmarea reală a valorii sale literare. În sumar (selectiv): Horia Gârbea, Aurel Maria Baros, Dan Stanca, Ioana Diaconescu, Angelo Mitchievici, Doru Mareș, Andrea H. Hedeș, Flavia Adam, Nicoleta Milea, Ana Dobre, Evelyne Croitoru, Flaviu George Predescu, Ion Bogdan Ștefănescu, G.P. Volceanov, Al. Jurcan, Răzvan Nicula, Elena Purușniuc.
RAMURI 1 / 2026
Nicolae Prelipceanu. „Noua cale spre servitute”: Tanti asta, tanti AI, sau, pe românește, IA, face orice, face totul (visul ceaușist!), astfel încât oamenii nu prea mai au mare lucru de făcut. Nu cumva lumea se dezumanizează, te întrebi, brusc trezit din reveria minunilor? Nu cumva cei înlocuiți, de la antipaticele lor locuri de muncă, de roboți, n-o să prea aibă din ce trăi? Și cum trăi? Nu cumva, dirijarea noilor aparate (că asta sunt artificialii, nu?) o să fie apanajul unui grup restrâns de persoane, inițiații, iar ceilalți or să fie reduși la situația de asistenți, ba nu, dependenți de ăia și pe urmă asistați? Îți iei robotul ultraperformant (cum altfel?) în casă (era să zic „pe cap”) și abia atunci se vede cât de prost ești. În altă pagină, Călin Vlasie, „Poezia, încotro?”: Modul Hibrid – texte co-scrise cu AI-ul autorului, care „reamestecă” stilul și temele umane cu date externe (imagini din satelit, fragmente de conversații publice). Modul Autonom – „poezie generată integral de AI” (https://chatgpt.com) pe baza unul „algoritm afectiv” care simulează emoții, dar le și comentează ironic… Rol de rețea: definirea lumii „virtuale” ca teritoriu de trăire autentică, dar fără corp… Poezia e un sistem viu care poate migra între om și mașină… Miză poetică: limbaj post-verbal, fuziune între senzorial și tehnologic… Poem-aparat… La mijlocul revistei, Vlad Zografi (dialog realizat de Robert Șerban): IA operează altfel decât mințile noastre. Noi ne-am format, printr-o evoluție îndelungată, reprezentări, operăm mereu cu ele, fie că sunt simple, fie că au un grad înalt de abstractizare. IA, însă, n-are nevoie de reprezentările noastre, nici nu știu dacă putem folosi pentru ea verbul „a gândi”, care are contații umane și nu poate fi desprins de reprezentări. Pentru noi, un gând nu e pur și simplu un șir de impulsuri electrice transmise între neuroni, ci o înlănțuire coerentă de reprezentări… Scriitorii umani vor fi în concurență cu literatura fabricată de IA – și ei vor trebui să se adapteze. În sumar (selectiv): Gabriela Gheorghișor, Cătălin Pavel, Gh. Grigurcu, Dan Ionescu, D. Ungureanu, M. Ghițulescu, Gabriel Nedelea, Gela Enea, Cristian Pătrășconiu – Teodor Baconschi.
APOSTROF 1 / 2026
Hanna Bota (dialog realizat de George Motroc): Prefer să caut miezul lucrurilor, să răspund la „de ce“-urile ascunse, decât să mă lamentez de situaţii, la un moment dat, „chestiunile“ realităţii m-au purtat dincolo de lumile intelectuale: în lumi spirituale, în lumi meta-mentale, în lumi cauzale – de determinare a existenţei. Nu m-am dat în lături nici de la a căuta înţelesul în lumea fizică, adică am călătorit ca să întâlnesc oameni şi civilizaţii cu mentalităţi diferite de ceea ce avem noi aici, dar nu ca turist, ci ca individ care pătrunde în lumea băştinaşilor pentru a o înţelege mai adânc… Poezia e deseori suflul unui moment. A venit ideea, ai prins-o din zbor, ai scos-o din adânc, ai disecat un tăciune şi ai zărit scânteia… transformi repede în text… Nu scriu la masă, nici la birou, de obicei scriu în vârful patului, cu laptopul în braţe. Chiar şi poezia o scriu la fel… Nu scriu doar cu mintea raţională, trebuie să ajung la straturile mai adânci ale intuiţiei, ale creativităţii, ale înţelegerii meta-mentale, ale vizualizării şi identificării cu „acea realitate“. Fie că scriu proză, fie poezie… Cea mai eficace instanţă critică de care nu se ţine cont în zilele noastre este autocritica/ autocenzura… Autocritica prin educaţie, smerenie, creşterea nivelului de conştiinţă, evoluţia individuală. În alte pagini, Angela Martin (dialog realizat de Lucia Casandra): Dacă vorbim de un autor în viaţă, şansele lui se află neîndoielnic în strânsă dependenţă de abilitatea de a-şi promova propriile creaţii. Mă refer la acele şanse ce ţin deopotrivă de oportunităţile favorabile, întâlnirile benefice, talentul şi disponibilitatea acestuia de a cultiva relaţii în lumea literară şi nu numai, posibilitatea de a se instituţionaliza, de a se înscrie şi căpăta forţă de reprezentare pe orbita evenimentelor culturale interne şi internaţionale ş.a.m.d. Dar, cu toate că notorietatea este râvnită, onorantă şi măgulitoare, în mod paradoxal, marea izbândă a artistului nu stă în recunoaşterea celorlalţi. La Mizele literaturii, Răzvan Voncu: Sub pretextul „minimalismului“ – dibuit, şi acesta, la nivelul lui Marin Mincu –, loturi întregi de autori au tot sucit gâtul retoricii până când din textele lor a dispărut însăşi literatura… Există, mai simplu spus, un palier al operei în care mai puţin înseamnă prea puţin. Este vorba de palierul stilistic, care face distincţia între enunţul artistic şi cel utilitar. Când despodobirea textului nu este contrapunctată de o intensitate de alt ordin, retorica alungată din text pe uşă nu se întoarce pe geam, ci rămâne alungată. Odată cu ea, se duce şi literatura… În sumar (selectiv): Ion Vartic, Ioan-Aurel Pop, Dinu Flămând, Ștefan Melancu, Horațiu Mălăele, Mircea Moț, N. Oprea, Dan Gulea, Vasile V. Filip, Ruxandra Cesereanu, Ion Bogdan Lefter, Ioan Cristescu, Cristian Vasile.
CONVORBIRI LITERARE 1 / 2026
Gheorghe Schwartz (interviu realizat de G. Motroc): Când scriu încerc să exprim ceea ce gândesc, ceea ce simt, modul cum se reflectă în mine realitatea (sau măcar iluzia realității). Dacă textul rezultat este (și) critic, înseamnă că asta am simțit conștient ori inconștient… Eu mi-am creat propria lume livrescă… Statutul unui scriitor se rezumă la a scrie ceea ce crede el că este important să afle și alții… Trebuie să țineți cont că recent am împlinit 80 de ani… Scrisul este o meserie solitară… În orice domeniu al creației, foarte puțini „lupi singuratici” au răzbit și au supraviețuit. Și asta doar cu noroc și dacă vremurile au fost favorabile pentru producțiile lor… Cred că lipsa cronică a traducerilor la edituri mari este principala cauză a ignorării literaturii române, precum și selecția internă pentru ce autori „exportăm”. Deocamdată, traducerile – câte există – sunt rezultatul unor relații personale și nu o politică coerentă – era să spun „corectă” – de stat. La Cronica literară, Daniel Cristea-Enache: Modul în care este gândită poezia în interiorul unui regim totalitar întins pe patru decenii, felul în care scriitorii adoptă anumite strategii pentru evitarea injoncțiunii ideologice și a epurărilor tematice și problematice operate de Cenzură, referențialitatea deghizată simbolic și „liric” pentru ca publicul cititor să o recunoască sub enunțurile aluzive – toate acestea definesc nu numai poezia Anei Blandiana, ci și creația unei întregi direcții artistice, în epoca trecută. Un set de codificări simbolice și artistic… Secționarea și desprinderea poeziei de referentul ei social, de existența cotidiană și concretă a omului, de realitatea înconjurătoare văzută și expusă tranzitiv, fuseseră încurajate până la a fi normate de forurile ideologice diriguitoare în terenul literaturii noastre. Generația 60 în ansamblul ei fusese direcționată partinic nu în sensul realismului socialist, precum în cazul generației precedente, ci în acela al unui modernism evazionist, oferit ca o poetică poeților înșiși. Dar, după cum se poate vedea retrospectiv, o parte din autorii importanți ai generației 60, și printre ei Ana Blandiana ori Ileana Mălăncioiu, își fisurează în mod voit, programatic, această poetică evazionistă, alegând direcția opusă, a realismului social, politic și istoric. În sumar (selectiv): Cassian Maria Spiridon, Gellu Dorian, Ion Papuc, Gh. Grigurcu, C. Cubleșan, Mircea Platon, Th. Codreanu, Gh. Cliveti, Ioan Holban, C. Bostan, Coman Șova, C. Severin, Marilena Apostu, Radu Cange, Ioan Lascu, C. Dram, Adrian Dinu Rachieru, V. Spiridon, Dan Ionescu, Dan Ciachir, Mihaela Grădinariu, Elena Purușniuc, Mirela Roznoveanu, Simona-Grazia Dima, Pavel Șușară, Gabriel Burlacu, Simona Modreanu, Marius Chelaru, Valentin Talpalaru, Toma Grigorie.
ADDENDA
- Începând cu numărul 1 / 2026, revista RAMURI are redactor-șef în persoana Gabrielei Gheorghișor și revista ORIZONT are redactor-șef adjunct în persoana lui Marcel Tolcea – după dispariția lui Gabriel Coșoveanu și a lui Cornel Ungureanu. ● Andrei Pleșu, „Zăpada”: De câte ori ninge, îmi aduc aminte de Păltiniș. De Păltinișul pe care l-am trăit în anii ’70-’80, împreună cu o mână de prieteni… Dl Noica ne dădea aer, curaj și ritm. Era singura noastră sursă de energie și de cumințenie cărturărească… Nu ne venea să credem că un om ca el, „manipulat” de cărți și de speranță, a trebuit să ispășească zece ani de domiciliu obligatoriu și cinci de pușcărie… Tot soiul de justițiari nevrotici, de scandalagii, de informatori reșapați sau de ignoranți pur și simplu lucrează harnic la rescrierea istoriei. Noica a fost un „guru” al comunismului, un colaborator asiduu, un propagandist șmecher. Discipolii sunt și ei suspecți. Despre mine aflu, de pildă, că am fost ba un turnător de duzină, ba agent sovietic, ba exponent al secției germane a KGB-ului. „Tescaniul” a fost și el un aranjament subtil, care să mă propulseze la vârf, după ce voi fi pregătit revoluția în întâlniri secrete cu Iliescu și Măgureanu. (DILEMA / 22 ianuarie 2026). ● Ion Pop (interviu realizat de Daniil Iftime): Destui au fost autorii cu „poezii alese de cenzură“, vorba lui Marin Sorescu. Eu am „scăpat“ cumva, dar cu preţul continuei nemulţumiri faţă de mine însumi şi față de epoca mea, de a nu putea fi un poet militant în chip direct. N-am fost singurul. Reiese, bănuiesc, din cele spuse până acum că acest „context“ a fost unul esenţialmente constrângător, ostil libertăţii de expresie, căci, nu-i aşa, „nu era momentul“ rostirii unor adevăruri, cum ziceau cenzorii, fiindcă „asta se putea interpreta şi altfel“… Am rămas ce-am fost – un elegiac nemulţumit de sine şi de lume, sceptic şi cumva stoic, fără vociferări stridente, recurgând mai degrabă la ironii amare şi autoironii pe măsură. Întrebare D.I.: „S-a vorbit mult de atitudinea generației ’60 numită rezistență prin cultură… O rezistență la nivelul poeziei, s-a spus, recognoscibilă mai ales printr-o insistență vizibilă la estetism. Tineri critici și istorici literari au vorbit, uneori ironic, alteori polemic, de acest estetism ca de o slăbiciune. Care a slăbit tematic poezia. Cum v-ați raportat la această viziune?” Răspunde I.P.: Eroare! Reabilitarea esteticului în scrisul liric, despre care am vorbit mereu, nu e totuna cu sterilizarea estetizantă, contestată încă de avangarda anilor ’30, mai ales în manifestul lui Geo Bogza şi al câtorva discipoli ai săi din 1933, care respingeau cercul ermetizanţilor tineri din jurul lui Ion Barbu. A te despărţi de transparenţa discursului lozincard din anii ’50 nu e deloc totuna cu opţiunea pentru purismul extrem şi strictele virtuozităţi formale ale expresiei. Şi miza esenţială pe estetic n-a slăbit deloc tematic poezia. (OBSERVATOR CULTURAL / 23 ianuarie 2026).