ROMÂNIA LITERARĂ 10 / 2026
Din 6 martie. Gabriel Chifu, „Biografie și creație”: Ar fi de consemnat sen-timentul extrem de puternic, care mă încearcă ori de câte ori mă apuc de o nouă scriere, că o iau iar și iar de la început, că nu știu nimic; de fiecare dată se întâmplă că uit tot ce am făcut până atunci și mă simt ca și cum m-aș încumeta pentru prima oară să pornesc o asemenea lucrare. Și, toto-dată, e de reținut impresia aceea de vid care mă stăpânește. Am în fața ochilor un spațiu complet alb, căruia trebuie să-i dau contur, formă, culoa-re, viață. Din nimic trebuie să clădesc o lume însuflețită. Această datorie sau această sarcină deosebit de dificilă pe care mi-o impun mă îngrijorează, îmi dă fiori, dar, într-un fel ciudat și neașteptat, mă și impulsionează, îmi furnizează energia necesară, astfel încât, cu fiecare nouă încercare, îmi găsesc rostul, am senzația că sunt viu, chiar prin faptul că scriu. Ca să tră-iesc trebuie să scriu, numai scriind trăiesc cu adevărat. În ceea ce mă pri-vește, mai există încă o modalitate de regenerare, de pregătire pentru scris… Schimb registrele, poezia și proza. Mă odihnesc de una prin cealaltă. Când am ajuns la capăt cu o scriere romanescă și sunt epuizat, mă îndrept spre poezie, care îmi solicită un alt fel de expresivitate verbală, de concen-trare a minții și în noul domeniu sunt ca nou, încărcat, iarăși, cu dorința și putința de a scrie. La rubrica lui, Mircea Mihăieș, „Scriitorii despre scrii-tori”: Scriitorii sunt și ei oameni, cu nevoi, ambiții și dorințe ce nu diferă de ale celorlalți muritori. Nu-i idealizez, dar cred că artiștii au o capacitate suplimentară de a-și face cunoscute ideile și sentimentele. Asta nu înseamnă că unii nu sunt taciturni, închiși în sine, necomunicativi, „ascunși“ ori agresivi atunci când te apropii prea mult de ei. Alții sunt de-o indescriptibilă ticăloșie, aducând afronturi noțiunii de om. Unii au fost ori sunt încă printre noi. În cazul lor, însușirile imaginative sunt folosite pentru a provoca scan-daluri și pentru a „lichida“ dușmani reali ori imaginari. Se spune despre poeți (termenul e generic, pentru că se aplică tuturor categoriilor de crea-tori), că sunt o „specie iritabilă“. Nimic nu-i deprimă mai mult decât suc-cesul sau laudele aduse confraților. De aceea, viața literară pare un teren în care se duc interminabile bătălii – de cele mai multe ori absurde –, se stabi-lesc alianțe, au loc trădări, se complotează și se încaieră la nesfârșit. Ca puține alte categorii socio-profesionale, scriitorii lasă impresia că „nu au loc unii de alții“… În mod evident, literatura română n-a fost și nu e scutită de exprimarea unor poziții antagoniste, ba chiar contondente, între scriitori. În zilele noastre, injuriile, amenințările, operațiile violente de discreditare ale adversarilor trăiesc un moment paroxistic. Ele n-au păstrat însă nimic din argumentele estetice… Astăzi, scriitorii români încearcă să se anihileze reciproc, îndeosebi din motive politice. S-au creat două tabere ireductibile, „progresiștii“ și „conservatorii“, etichete sub care se ascunde de fapt o sălbatică luptă între generații. În sumar (selectiv): Ioana Ieronim, Mihai Zamfir, V. Spiridon, Toma Pavel, N. Prelipceanu, Aurel Ștefanachi, Răzvan Voncu, Gh. Grigurcu, Horia Gârbea, Dan Gulea, Ioan Holban, Gh. Glodea-nu, Angelo Mitchievici, Al. Baumgarten, Cristian Vasile, Mircea Gelu Buta, Grete Tartler, Gellu Dorian, Aida Zaharia, Adrian Lesenciuc, Liviu Capșa, Marina Constantinescu. Traian Ungureanu în dialog ci Cristian Pătrășconiu.
Din ROMÂNIA LITERARĂ Nr. 9 / 27 februarie 2026, Gabriel Chifu, „Lectura literară”: Se citește din ce în ce mai puțin și din ce în ce mai prost. A tot scăzut numărul cititorilor, a tot scăzut calitatea lor. Statistic se citește, dar lectura e una care se concentrează pe informație, nu pe plăcere estetică. Lectura de beletristică e lipsită de un scop practic, nu-și propune să te înve-țe ceva anume, ci să-ți dezvolte empatia, capacitatea de a trăi vieți paralele, imaginare, de a te emoționa și de a-ți induce, prin puterea cuvintelor, sen-timentul de frumusețe… În zilele noastre, autorii literari care cred că au succes se autoiluzionează cu naivitate. Nici tirajele mari, nici premiile lite-rare, nici măcar studiile critice elogioase nu mai sunt o măsură a izbânzii literare. În mod sigur la noi în țară, probabil și în alte părți, cititorii adevă-rați pot fi numărați pe degete. (Nici cei care scriu nu se înscriu toți în această categorie, a pasionaților de lectură, cu asta suntem de acord, nu?…) Oamenii, cei mulți, care ar trebui să formeze marele public, consideră că nu mai au trebuință de beletristică. Eu, unul, nu-mi fac speranțe: apune o lume. La rubrica lui, Mircea Mihăieș, „Cum și de ce traversăm oceanul”: România nu-și permite să facă o politică internațională după pofta inimii. Geografia, istoria și sărăcia ne-au condamnat la un etern joc de glezne, la improvizații și la speculații ce pot fi adeseori riscante. Nici de prea multă consecvență nu putem fi bănuiți, așa încât nimic din ce facem nu e de natură să surprindă lumea… Cam tot ce se întâmplă pe planetă în ultimii ani dovedește că de-mocrația a fost îngenunchiată și că o mână de iluminați se pregătesc să-i aplice loviturile decisive. În aceste condiții, țările mici sunt obligate să um-ble pe vârfuri, ca niște școlari timorați, nu care cumva să atragă în vreun fel atenția. E vremea găliganilor nerușinați, a brutelor cu cuțitul în dinți, a măcelarilor fioroși și a asasinilor ce nu cunosc remușcarea. Tehnologia n-a făcut decât să amplifice și să dea consistență macabră celor mai rușinoase tendințe din murdara conștiință a lumii.
Din ROMÂNIA LITERARĂ Nr. 7 / 13 februarie 2026, Gabriel Chifu, „Schimbarea lăuntrică”: Oare greșesc eu vorbind despre o diminuare a atributelor nobile din purtarea noastră, din firea noastră și constatând o fulminantă creștere a negativității, a agresivității manifestate fără opreliști de ordin moral și a altor trăsături din categoria răului, care au ajuns să fie privite aproape ca o normalitate… Da, actualmente, lipsa de afecțiune, spi-ritul necultivat, ignoranța, invidia, răutatea, agresivitatea, un soi de nou primitivism sunt tot mai prezente în societate. În schimb, atenția și grija pentru celălalt, empatia, cavalerismul, bunul gust, subtilitatea, distincția intelectuală au devenit o rara avis. Ești vulgar, minți, înșeli, furi și chiar ucizi – fac parte din regula-neregulă a zilelor noastre…Cum se explică re-gresul acesta de mentalitate, de simțire și de exprimare?… Cum de am de-venit amnezici, fără memorie adică și fără dimensiunea duratei, renunțând la trecutul nostru fără nicio strângere de inimă, nepăsători că suntem fără rădăcini, frunze-n vânt? Oare să fie de vină și tehnologia digitală care ne-a dat pe tavă tot felul de extensii ale corpului și ale minții noastre și, prin aceasta, ne-a făcut mai superficiali, mai dependenți, ne-a vulnerabilizat fără întoarcere? În alte pagini, Vasile Dan (interviu realizat de Cristian Pătrășco-niu): Eu nu am simțit niciodată că aparțin unei generații anume, nu m-am sprijinit pe asta, nu m-am mândrit cu asta precum cu un steag în război… Azi nu se mai gustă, nu se mai promovează literatura. Iar când totuși timid se face, nu ea contează, ci vanitatea, imaginea edulcorată a autorilor ei… Peste literatură în general, nu doar la noi, s-a lăsat o ceață istorică grea. Cred că una fără precedent. Literatura nu mai e o cauză a spiritului. Desi-gur, cea mai lovită e poezia. Trăim, generațiile de acum, într-o materialitate apăsătoare. Generația de azi are un deficit fără precedent în gustul pentru poezie. Cred că mai mult: un dezgust… Nu mă bucură că aproape nimeni nu mai citește astăzi. Nu doar poezie: nimic!… Trăim vremuri interesante: uneori, mai ales la întâlniri literare, și încă de înalt nivel, unde participă nume reale ale literaturii de astăzi, când se întâmplă lucruri uimitoare: ci-titorii de astăzi sunt mai rari decât poeții. Nisipul clepsidrei literaturii s-a întors parcă cu fundul în sus.
LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ 2 / 2026
Răzvan Voncu, „Noi nu știm, dar vă învățăm să scrieți (și vă dăm peste de-gete când nu faceți cum spunem noi)”: Pe măsură ce „independența“ de circuitele profesionale de validare devine condiția de existență a celui care se autoproclamă scriitor, firește că se răspândește și consecința directă a acestei condiții. Și anume, împrejurarea că toți dau lecții despre ce este și cum trebuie practicată literatura, despre cine ar trebui să ia premii și cine nu, despre cine are valoare și cine nu etc…. Dacă auto-proclamarea ca scri-itor e, în cel mai rău caz, un simplu bovarism, auto-proclamarea ca „în-drumător“ și „evaluator“ în literatură, în absența predispozițiilor și a de-prinderilor necesare (certificate în cadrul unui sistem de validare legitim), reprezintă un act de impostură cu consecințe de durată asupra modului în care este înțeleasă literatura și în care sunt percepute valorile ei…. Cursul de creative writing e o curată pierdere de timp, pentru cursanți, și de resur-se, pentru universități. Iar pentru literatură asigură promoții după promoții de rătăciți încă dinainte de a fi intrat în „pădurea“ scrisului. Nimeni nu învață nimic de acolo de unde nu e nimic de învățat, mai ales în această profesie, în care meșteșugul se dobândește în timp, în cadrul unui proces care nu e niciodată liniar. Experiența occidentală de peste cinci decenii este elocventă, în acest sens, ceea ce nu împiedică diverse instituții de la noi – universități, fundații, case de cultură – să dezvolte frenetic o rețea inflațio-nistă de cursuri de „scriere creativă“ animate de persoane nevalidate lite-rar, din care nu poate ieși nimic bun pentru literatură. Fenomenul celui care nu știe, dar dă lecții despre literatură este desăvârșit în paginile celor peste o sută de reviste literare actuale. Toate, pline de „cronici“. Adică de texte confuze, care se referă la cărți, deși semnatarilor/elor le lipsește în mod evident competența literară. Un profesionist al literaturii poate distinge, în astfel de producții, tocmai absența deprinderii de a citi, mai întâi, critică și istorie literară, din partea celor care pretind să o practice. Se scrie fără repere, fără referințe critice valide și mai ales fără cunoașterea codurilor profesiunii. Nu o dată, aceste exerciții de impostură sunt însoțite de agresi-uni verbale la adresa criticii propriu-zise, susținute de lozinci pseu-do-ideologice diverse, de la acuzații de „misoginism“ la teorii „anti-elitiste“ care ascund prost vechiul egalitarism comunist. Sub povara mulțimii celor care nu știu, dar pretind să îi învețe pe alții să facă literatură, exercițiul modest și constant al criticii autentice, care nu dorește decât să cartografieze pentru cei interesați (și pentru istoriile de mâine) harta valo-rilor actuale, nu mai contează. În sumar (selectiv): Horia Gârbea, Dan Gu-lea, Dan Stanca, Aurel Maria Baros, Flaviu G. Predescu, Emil Lungeanu, Andrea H. Hedeș, Ion Bogdan Ștefănescu și Dan Tudor Vuza, Mircea Tecu-lescu, Ana Dobre, Doru Mareș, Angelo Mitchievici, Evelyne Croitoru.
ORIZONT 2 / 2026
Adriana Babeți (interviu realizat de Robert Șerban, care o întreabă: „Îți plă-ceau animalele?”): Cum să nu-mi placă dacă sub oblăduirea mea și a Băbu-ței se simțeau ca-n rai cele 12 mâțe? Plus vreo 10 găini, niște rațe, două gâște și un cocoș năprasnic, roșu și mai rău decât un câine. Nu-mi era nici frică, nici scârbă de animale (o excepție ar fi târâtoarele), pentru că am fost crescută de Băbuța ca un copil de la țară. Dacă stau să mă scrutez, îmi dau seama că părții mai fruste din mine, mai țărănești, ca să zic așa, îi datorez și relația asta directă, prietenoasă, cu animalele, dar și plăcerea de a sta într-o grădină de zarzavat sau pe un câmp treierat. Și, să nu râzi, într-un coteț de găini, ba chiar într-un grajd, cu tot cu mirosurile lor insuportabile pentru niște nasuri mai fine. Să știi că și eu am nasul fin și că mor după parfumurile scumpe, dar exalațiile corpurilor mari și calde ale cailor sau vitelor îmi dau un sentiment de ceva bun și protector, așa cum a fost toată copilăria mea… În alte pagini, Radu Paraschivescu (interviu realizat de Cris-tian Pătrășconiu): Există oameni cufundați în voluptatea schimbului de scri-sori, a unor romane epistolare scrise în registrul discreției depline, fără edituri, tiraje și cifre de vânzări. În lumea emailului laconic și funcțional, a smsului, a gogomârcilor care râd sau plâng la sfârșit de propoziție, în lu-mea lui „brb” și „omg”, a lui „lol” și „stf”, e de sperat că avem și oameni care trec drept dinozauri în ochii altora, dar care țin în viață acest obicei delicios. Întrebare C.P.: „Aceștia ar fi un fel de dinozauri «de bine», ca să reluăm, în parafrază, o formulă mai veche”… Răspunde R.P.: Ah, asta e o trimitere la alunecosodorifica noțiune a „omului de bine” – din fotbal și din politică, din administrație și din televiziune. După cum îți aduci aminte, o mare parte din oamenii de bine aveau o agendă perfect contrară încadrării publice de care se bucurau. Unii oameni de bine erau răi, iar alții cochetau dea dreptul cu maleficul. Pe de altă parte, mă bucur să fiu un „dinozaur de bine”, cu condiția să nu pândească Potopul după colț. Sunt un defazat ateh-nic cum scrie la carte. Îmi plătesc facturile la ghișeu și îmi semnez contrac-tele de colaborare prin deplasare la sediul celui care mă solicită, unde fo-losesc pixul sau stiloul. Există martori care pot să confirme. În sumar (se-lectiv): Marcel Tolcea, Călin-Andrei Mihăilescu, Cristina Chevereșan, Al. Oravițan, Grațiela Benga, Al. Colțan, Smaranda Vultur, Dan C. Mihăilescu, Valentin Constantin, Viorel Marineasa, Paul Eugen Banciu, Marian Odan-giu, I.T. Morar,
APOSTROF 2 / 2026
Răzvan Voncu, „Mai nou, adică nu neapărat mai bun”: Progresul în litera-tură se manifestă nu atât prin înlocuirea vechii valori de către noua valoare, cât prin schimbarea modului în care înțelegem vechea valoare. Mai preten-țios spus, prin reinterpretarea tradiției. Dar chiar din metafora „cercului valorilor“ se poate deduce că respectiva modificare a modului de interpre-tare a valorilor anterioare este relativă și destul de restrânsă… Progresul în ordinea simbolică a literaturii este restrâns, discutabil, e de grad secund (căci se manifestă în interpretare, nu în creație) și mult mai puțin revoluțio-nar decât în științele „tari“… Niciuna dintre noutățile artei nu e cu adevărat nouă. Totul revine ciclic, (re)interpretat mai original sau nu, într-un alt context social și istoric. De aceea, în mod absolut, „mai nou“ nu înseamnă nici măcar „mai nou“, darămite „mai bun“. La Memorialistică, Ion Pop, „Ferestre întredeschise”: Zic că mai sunt, fiindcă știu că, de vreo douăzeci de ani încoace, trăiesc, de fapt, postum. Din iulie 2002, când fusesem ca și si-gur că voi muri, după o boală a sângelui ce părea incurabilă, salvat mira-culos de mâna inspirată a unui chirurg clujean, cu asistență, desigur, de înger păzitor, trăiesc mereu cu gândul că mi s-a făcut o mare concesie. Nu e puțin lucru, totuși, că deși „simplificat“ în așa măsură atunci încât am ră-mas fără prozaicul stomac și splina din vecinătate, mai rezist de atâta vre-me. Un timp cu conștiința agravată a precarității, pe care am avut-o întot-deauna, dar care de atunci mă menține într-o continuă, mocnită stare de alertă care-mi dublează, surdinizându-le elegiac, orice mișcare și orice gând. Semnal de alarmă „oriental“, avertizându-mă că orice zi de astăzi sau ora de acum poate fi ultima, așadar că e mereu foarte important ce faci cu timpul ce ți s-a mai dat. Un timp de parcurs cu o atenție sporită față de lumea prin care treci, mai ales față de minunile cele elementare, de pe pă-mânt și de deasupra lui, pe care nu avem de obicei vreme, în alergarea noastră stereotipă de fiecare zi, să le privim cu destulă luare-aminte. În su-mar (selectiv): Ion Vartic, Ioan Cristescu, N. Coande, Ștefan Melancu, Dan Gulea, Mircea Moț, N. Oprea, Corin Braga, Iulia Micu, Cristian Vasile, Vla-dimir Tismăneanu, Ion Bogdan Lefter, C. Cubleșan, Radu Constantinescu. Dosar – Centenar Leonid Dimov de Simona Popescu.
NEUMA 1-2 / 2026
Revista din Cluj a ajuns la numărul 100. Scrie directorul ei, Andrea H. He-deș: O revistă de cultură nu mai este doar o publicație; ea devine un act de rezistență spirituală, o formă de eroism discret și de bravadă intelectuală, menite să protejeze nucleul dur al umanioarelor. Dacă încă de la geneza sa, revista noastră a navigat prin apele tulburi ale unei culturi scrise aflate în strâmtoare, astăzi, provocările s-au multiplicat: trăim sub presiunea crize-lor… Dincolo de hărțile literare pe care le-am trasat în acești ani, universul NEUMA a căpătat, la propriu, o dimensiune celestă: o stea veritabilă din constelația Corona poartă oficial numele revistei noastre. Situată la coor-donatele astronomice ascensie dreaptă 15h 55m 12.37s și declinație +26° 29’ 10.56”, această stea cu tip spectral F5 veghează asupra drumului nos-tru, sporindu-și strălucirea odată cu fiecare pagină scrisă. Și Horia Gârbea, la rubrica lui: Mulți poeți și prozatori au acces la revista Neuma în calitate de critici de întâmpinare, chiar dacă talentul lor principal este acela de po-eți sau prozatori. Este un fapt de natura firescului într-un moment în care critica de întâmpinare cunoaște un regres, prin dispariția criticilor cu auto-ritate și retragerea criticii universitare de la comentariul la zi al noilor apa-riții. În lipsa unor satisfacții materiale, pe care scriitorii le-ar merita, chiar în absența accesului larg al cititorilor la scrierile lor, prin împuținarea li-brăriilor și bibliotecilor, le rămâne bucuria de a fi evidențiați de comentari-ile colegilor. În alte pagini, Gheorghe Grigurcu, „Jurnal”: Zi în care ai scris cu pauze lăuntrice subite, asemenea întreruperii curentului electric. * Tăce-rea uneori o fugă de lume, alte ori o fugă de tine însuți. * Moment. Deznă-dejde în raport cu viața, melancolie în raport cu moartea. * Și totuși a te adapta înseamnă în principiu a te împotrivi ție însuți. Contează dozajul, tactica, stilul moral pentru a reduce impactul. În sumar (selectiv): Varujan Vosganian, Robert Șerban, Grigore Chiper, Leo Butnaru, Cristina Danilov, Gh. Glodeanu, Răzvan Fugaciu, Gelu Negrea, Al. Petria, Sonia Elvireanu, Nicoleta Milea, Olga Delia Mateescu, Gela Enea, Ana Dobre, Florica Bud.
ADDENDA
Dorin Tudoran, „O atitudine în fața existenței”: Dacă în timpul dictaturii ceaușiste a respins „derapajele autohtoniste și naționaliste, manifestate prin asumări autoflatante, agresive, exclusiviste ale identității naționale”, astăzi Mircea Martin denunță evoluții izvorâte dintr-o slugarnică aliniere la im-perative ale globalizărilor nenuanțate, la regionalizări făcute sub imperative politice nu rareori discutabile sau cel puțin ne-negociate în chip înțelept. Dacă subliniază importanța prevenirii și descurajării „derapajelor grave, anacronice, precum naționalismul izolaționist, rasismul, antisemitismul, xenofobia, antieuropenismul, antiamericanismul, ostilitatea față de minori-tăți, misoginia, machismul etc.”, academicianul Mircea Martin nu vede cu ochi buni nici experimente nejustificate, păgubitoare și periculoase de tipul de-tradiționalizării, de-teritorializării „și chiar, oricât de ciudat ar putea să pară”, de-naționalizării. Îndoctrinările de tip nou nu i se par neapărat su-perioare celor de tip vechi, nu vede un rol emancipator în „scuturarea con-științei elevilor de apartenențe identitare”, în „tăierea oricăror legături locale” și „în renunțarea la apartenență”. Efectul spălării creierelor este același, indiferent de marca șamponului folosit. (VATRA Nr. 12 / 2025).