Știu. Sunt o serie de lucruri pe care le știu. Apoi, sunt mult mai multe lucruri pe care nu le știu. Mereu, lucrurile pe care nu le știu vor fi mai multe decât cele pe care le știu (să nu uităm că, statistic, fizicienii spun că am reușit să descifrăm doar un mic procent din tainele lumii în care trăim – peste 70 % din compoziția universului este materie întunecată și habar n-avem din ce ar putea fi compusă, căci nu emite radiații).
Pe de-o parte, ceea ce deja știu este mai important pentru funcționarea vieții, pentru supraviețuire și progres individual decât ceea ce nu știu.
Pe de altă parte, știu că știu și știu că nu știu: prin urmare – un apanaj al speciei noastre –, conștientizez atât funcția cât și obiectul cunoașterii. Omul, prin deprinderea aptitudinii de a distinge acțiunea de a conștientiza de elementul care constituie obiectul conștientizării sale, își lărgește „spațiul” conștiinței, ceea ce-i permite să experimenteze mai profund viața. „Odată cu dobândirea aptitudinii de a-ți cultiva conștiința prin lărgirea conștientizării, nu doar că te vei bucura mai mult de viață, dar vei dobândi și un sentiment mai puternic al conectării și al sensului în experiențele tale de zi cu zi, simțindu-te chiar și mai sănătos”[1] – spune Daniel J. Siegel în cartea care ne reține azi atenția: Conștient. Știința și practica prezenței.
În această carte, renumitul specialist în educație și psihiatrie, profesor la Universitatea din Carolina, fondator al neurobiologiei interpersonale, aprofundează trei aptitudini care pot fi deprinse cu ușurință, cultivând starea de bine, fiind ușor integrate de cititor, fără ca acesta să fie specialist în domeniu: (1) atenția concentrată, (2) conștientizarea deschisă și (3) intenția binevoitoare. Când cultivi aceste aspecte ale minții „îți creezi o stare de bine, simți o conexiune cu ceilalți (sub formă de empatie mai puternică și compasiune), te simți echilibrat emoțional și manifești rezistență în fața obstacolelor. Pe măsură ce sentimentul de a avea un sens și un scop devine mai profund, aceste practici generează o stare de liniște interioară, care poate fi numită și echilibru.” („equanimity” în engleză, din latinescul „æquanimitas”: stare sufletească definită prin stăpânire de sine, sânge-rece, tact în acțiuni, în vorbire, pace sufletească, lipsă de frământări/ N. r.)
În ultimele decenii, atenția a devenit una dintre cele mai fragile și, totodată, una dintre funcțiile decisive ale vieții psihice. Nu doar pentru că este constant fragmentată de stimuli externi, ci pentru că, odată cu slăbirea ei, se fragilizează și capacitatea de autoreglare a minții. Daniel J. Siegel propune astfel, prin metoda numită Roata conștientizării, un model de lucru care reconfigurează relația dintre atenție, conștiință și integrare neuronală. Mai mult decât o tehnică de mindfulness, roata este o hartă a funcționării mentale sănătoase.
Modelul se bazează pe o metaforă simplă: un „butuc” central, o periferie (perimetrul cercului) și „spițele” care leagă cele două zone. „Butucul” reprezintă conștiința ca spațiu martor – acel nucleu al experienței care poate observa fără a se confunda cu ceea ce observă. Periferia conține totalitatea conținuturilor experienței (ceea ce se observă): senzațiile corporale, datele senzoriale, gândurile, emoțiile, amintirile, relațiile și reprezentările despre lume. „Spițele” reprezintă atenția direcționată, capacitatea de a alege unde și cum se fixează focalizarea mentală.
Întregul „secret” constă în separarea conceptuală dintre conștiință și conținut. „Conștientizarea poate fi definită simplu ca fiind percepția subiectivă a cunoașterii”[2] – cum ar fi, de exemplu, ideea de la care am pornit acest eseu: separarea dintre a ști un lucru și „conștiența” de a ști că știi. Autorul pleacă de la premisa conform căreia conștientizarea include atât cunoașterea, cât și ceea ce este cunoscut. În mod obișnuit, identitatea personală este absorbită de conținuturile periferiei: „sunt” ceea ce gândesc, ceea ce simt, ceea ce mă doare. Practica „roții” introduce o distanță funcțională, nu una defensivă, ci una integratoare. Din perspectivă neurobiologică, această distanță activează circuitele cortexului prefrontal medial, regiune esențială pentru autoreglare emoțională, empatie și flexibilitate cognitivă.
Daniel J. Siegel structurează explorarea „periferiei” în patru mari domenii ale atenției. Primul este cel senzorial, orientat spre informațiile provenite din simțuri. Al doilea vizează corpul, în special senzațiile interoceptive: respirația, tensiunile musculare, ritmul cardiac. Această ancorare corporală este esențială pentru reglarea sistemului nervos autonom și pentru diminuarea reacțiilor de tip luptă–fugă.
Al treilea domeniu este cel al activității mentale: gânduri, emoții, imagini, amintiri. Aici se joacă una dintre cele mai importante mize ale atenției focalizate. Mintea nelocuită conștient tinde să devină compulsivă, repetitivă, dominată de rețelele de tip „default mode”, asociate ruminării și anxietății. Atenția antrenată, dimpotrivă, permite observarea acestor procese fără identificarea cu ele, reducând încărcătura emoțională și crescând flexibilitatea răspunsului.
Ultimul domeniu al roții este cel relațional și transpersonal: conști-entizarea legăturilor cu ceilalți, cu mediul, cu lumea ca întreg. Din punct de vedere neuronal, această dimensiune este corelată cu funcționarea sistemelor de atașament și cu capacitatea de mentalizare. Atenția orientată spre interconectare nu dizolvă individul, ci îl stabilizează într-un context mai larg de sens.
Conceptul central al metodei este integrarea. Pentru Daniel J. Siegel, sănătatea psihică nu înseamnă absența simptomelor, ci capacitatea sistemului nervos de a diferenția și conecta simultan. Atenția/ observarea este mecanismul-cheie al acestei integrări: ea face posibil dialogul dintre corp și minte, dintre emoție și cogniție, dintre individ și relație. Când atenția este rigidă sau dispersată, apar dezechilibrele; când este flexibilă și stabilă, apare coerența internă. „Integrarea – acel echilibru dintre diferențiere și crearea de legături – reprezintă baza reglării optime care ne permite să intrăm în fluxul dintre haos și rigiditate, un proces fundamental care stimulează creșterea și prosperitatea. Sănătatea este un rezultat al integrării. Atât de simplu este… și, în același timp, atât de important”[3] – ne spune specialistul.
Roata conștientizării funcționează astfel ca o pedagogie a prezenței. Ea nu urmărește performanța psihologică, ci cultivarea unei relații mature cu experiența. Într-o cultură a accelerării și a supra-stimulării, această practică propune o formă de rezistență tăcută: reînvățarea atenției și observării ca act etic, ca responsabilitate față de propria viață interioară.
Prin antrenarea atenției focalizate, mintea își recapătă funcția ei reglatoare. Emoțiile nu ne mai domină necontrolat, gândurile nu ne mai monopolizează identitatea, iar relația cu sine devine una de colaborare, nu de conflict. În acest sens, exercițiul conștientizării nu este doar o metodă terapeutică, ci o formă de alfabetizare psihică necesară lumii contemporane.
[1] Daniel J. Siegel, Conștient. Știința și practica prezenței. Practica transformatoare a meditației, traducere din engleză de George Arion Jr., Editura Herald, București, 2021, p.18
[2] Idem. p. 20
[3] Idem. p. 25