Ediția a 76-a a Festivalului Internațional de Film de la Berlin (al doilea dintre cele mai mari festivaluri de profil ale planetei, după cel de la Cannes) s-a desfășurat între 12 și 22 februarie 2026. Juriul ediției, prezidat de reputatul cineast german Wim Wenders, a acordat cel mai râvnit trofeu al Berlinalei, Ursul de Aur, filmului Yellow Letters (Gelbe Briefe). O coproducție Germania-Franța-Turcia, Scrisori galbene este al cincilea lungmetraj al regizorului İlker Çatak, care a semnat și scenariul, alături de soția sa, Ayda Meryem Çatak, și producătorul Enis Köstepen.
Școala, câmp de luptă
İlker Çatak s-a născut, în 1984, chiar la Berlin, părinții săi fiind muncitori turci imigranți. La 12 ani, s-a mutat, împreună cu familia, la Istanbul, unde și-a finalizat studiile secundare. Reîntors în Germania, a început o facultate cu profil economic, dar a decis curând – spre marea dezamăgire a părinților săi, care sperau ca el să aleagă o profesie mai sigură – că va urma o carieră în cinematografie. A studiat regie la Berlin și Hamburg, realizându-și propriile scurtmetraje și lucrând în paralel la producții germane și internaționale. A debutat în lungmetraj în 2017, însă primul mare succes i l-a adus al patrulea film, Cancelaria profesorilor (Das Lehrerzimmer/The Teachers’ Lounge, 2023). Acesta a avut premiera mondială tot la Berlinală, dar în secțiunea necompetitivă „Panorama”, după care seria izbânzilor a întrecut toate așteptările: zeci de selecții, nominalizări și premii, mai ales în Europa, dar și în SUA; printre altele, Cancelaria profesorilor a fost desemnat candidatul Germaniei la Oscarul rezervat Celui mai bun lungmetraj internațional și a reușit să intre printre cele cinci filme nominalizate la categoria respectivă.
Protagonista, interpretată memorabil de Leonie Benesch, este Carla Nowak, o tânără profesoară de educație fizică și matematică, dedicată vocației sale și idealistă, care se angajează la o școală unde au loc mai multe furturi. Atunci când unul dintre elevii ei este bănuit, ea comite o transgresiune, filmându-și pe ascuns colegii în cancelarie; este motivată de exasperare, dar, poate, și de teama că venirea ei în școală ar putea fi pusă în legătură cu seria de hoții. Stratagema dă roade, camera-spion surprinzând o persoană în plină infracțiune. Carla crede că o recunoaște în făptașă pe secretara școlii, totodată mama învățăcelului favorit al Carlei, dar suspecta neagă cu îndârjire, în pofida filmării, că ar avea vreo legătură cu sustragerile. Vrând să facă bine, Carla ajunge să provoace dezastre, devine ținta unor atacuri venite din toate părțile (părinți furibunzi, profesori dogmatici și elevi provocatori) și, finalmente, nu mai este capabilă să distingă viziunile coșmarești de realitate (a se vedea secvența-rapel în care toți cei din jurul ei poartă aceeași bluză pe care o purtase secretara – suspendată între timp – în ziua fatidică).
Regizorul nu oferă răspunsuri limpezi la întrebările firești pe care și le pun privitorii, ci se mulțumește să reprezinte cinematografic – prin imaginea concentrată pe chipul, expresiile, gesturile, mișcările și reacțiile protagonistei permanent în alertă, designul de sunet, sugerând uneori perspectiva subiectivă a acesteia, și muzica dizarmonică – o coborâre în infern, pe un drum pavat, desigur, cu bune intenții (realismul european contemporan nu pictează de obicei în alb și negru, ci în diverse nuanțe de gri). Școala (între ai cărei pereți sunt urmărite personajele, la fel ca în Entre les murs, filmul francezului Laurent Cantet distins cu Palme d’Or la Festivalul de la Cannes din 2008) este un microcosmos reflectând macrocosmosul societal: cei slabi sunt abuzați de cei puternici (elevii din consiliu sunt presați de cadrele didactice să-și denunțe colegii pe care îi bănuiesc), cei alogeni riscă mai mult să fie nedreptățiți (un copil din comunitatea turcă este suspectat pentru că are în portofel mai mulți bani decât ceilalți, iar Carla, care are rădăcini poloneze, îi cere unui alt profesor cu aceleași origini să nu i se mai adreseze în limba părinților lor în cancelarie, pentru ca germanii get-beget să nu creadă cumva că ar avea ceva de ascuns) etc. İlker Çatak izbutește să extragă semnificații universale din faptul cotidian, meșteșug care îi va fi util și la filmul său următor, câștigător al Ursului de Aur.
Germania în loc de Turcia
Scrisori galbene se deschide într-un teatru (din Turcia, s-ar zice). Din culise, dramaturgul și profesorul universitar Aziz Tufan (Tansu Biçer) asistă la premiera unui spectacol bazat pe piesa sa. Pe scenă, ca interpretă principală, se remarcă soția lui Aziz, Derya (Özgü Namal, excelentă). Sala este arhiplină. Când spectacolul se sfârșește, spectatorii îi aplaudă furtunos pe actori. Prima persoană din public ce se ridică pentru ovații, exemplul fiindu-i urmat imediat de mulțime, este un bărbat elegant, despre care aflăm curând că este guvernatorul local. Totuși, chiar și numai din ultimul minut al spectacolului, pare destul de clar că, la adăpostul metaforei, montarea critică un regim autoritar: în timp ce personajul Deryei ține un solilocviu despre țara ei, un tărâm potopit de întuneric, ceilalți interpreți apar ca prizonieri în cuști. La cocktailul de după, Aziz primește, zâmbind afabil (dar și stânjenit de absența vedetei serii), complimentele spectatorilor entuziasmați – de pildă, o doamnă mai vârstnică îi spune că observațiile din piesă sunt foarte importante pentru un public care s-a săturat de „seriale de televiziune superficiale”. În acest timp, Derya s-a încuiat în cabina ei și refuză să iasă pentru a se fotografia cu înaltul oficial, indignată că acesta îi deranjase premiera. Punct ochit, punct lovit: în doar cele câteva secvențe din teatru, İlker Çatak a schițat profilul personajelor sale centrale și relația dintre ele, a trasat premisele conflictului dintre cuplu și reprezentanții puterii și a anticipat de ce decizia Deryei, din al treilea act, de a juca într-o serie TV – mai mult, în detrimentul spectacolului cu noua piesă a lui Aziz – este pentru bărbat cel mai mare afront pe care putea să i-l aducă soția sa.
Sosește momentul în care cineastul prezintă, prin obișnuitele planuri de ansamblu foarte largi, metropola în care sunt plasate evenimentele din prima parte. Pe ecran tronează cuvintele „Berlin în loc de Ankara”. Și, într-adevăr, recunoaștem câteva clădiri și monumente majore din capitala Germaniei. Însă aparatul de radio din mașina soților Tufan, care se îndreaptă spre casă în noapte, transmite știri despre ciocniri violente între protestatari și autorități, petrecute în Anatolia, adică regiunea în care se află capitala Turciei. În partea a doua, narațiunea se mută în „Hamburg în loc de Istanbul” – cel mai mare oraș al Turciei este reconstituit în cel mai important port german. O explicație pragmatică este că producătorilor majoritari, germani, le-a fost mai ușor să găsească finanțare pentru acest proiect cinematografic și să filmeze în patrie, decât în Turcia lui Erdoğan. La un nivel mai profund, defamiliarizarea sau efectul de alienare (este și țara lui Brecht) pe care mizează constant İlker Çatak, la fel ca și refuzul său programatic de a face referire la un context real cunoscut (de exemplu, președintele pe care soții Tufan l-ar fi ofensat, conform acuzatorilor, prin postările lor de pe social media, nu este niciodată numit), accentuează universalitatea subiectului și a mesajului filmului.
A supraveghea și a pedepsi, în societate și în familie
Evenimentele se precipită (regizorul germano-turc nu își permite prea mulți timpi morți) și își fac apariția „scrisorile galbene” anunțate în titlu. Ele îi anunță pe Aziz (care, după ce piesa îi fusese miraculos aprobată de cenzură, mai încalcă normele trimițându-și studenții să participe la demonstrații, pentru a cerceta astfel „teatrul statului”), pe colegii săi activiști și pe Derya că transgresiunile lor nu au trecut neobservate de poliția politică a regimului și atrag pedepse pe măsura faptelor. Soții Tufan își pierd slujbele și nu-și mai pot permite apartamentul luxos din Ankara/Berlin, așa că sunt nevoiți ca, împreună cu fiica lor adolescentă, Ezgi (Leyla Smyrna Cabas), să se mute în Istanbul/Hamburg, unde stau – provizoriu, speră ei – împreună cu mama lui Aziz, Güngör (İpek Bilgin). În noul oraș, cei doi se străduiesc să supraviețuiască (el se angajează ca taximetrist, ea încearcă să vândă un teren moștenit, însă fratele său, influent în comunitate, se opune) și, cu sacrificii substanțiale, să-i ofere cele mai bune oportunități lui Ezgi (mefienți față de educația din sistemul de stat, vor s-o înscrie la o școală privată, iar lecțiile lui Güngör, și ea o intelectuală cu convingeri progresiste, suplinesc meditațiile fetei din capitală). „Scrisorile galbene” îi inspiră lui Aziz o nouă piesă, numită chiar așa, pe care o va pune în scenă la teatrul în care-și făcuse ucenicia și unde cenzura este mai permisivă.
După montajul paralel din debutul filmului (surprinzând, în mediile specifice protagoniștilor, sosirea misivelor aducătoare de nenorociri), cineastul continuă să alterneze evoluțiile celor doi soți, marcând subtil diferențele dintre ei. Aziz, artistul care preferă să comenteze de pe margine starea societății, amăgindu-se că scrierile lui ar putea contribui la schimbarea lumii, se dovedește un laș atunci când se confruntă cu opinii contrare sau are interesul să tacă. Și, deși el pozează în feminist, reziduurile sale patriarhale ies la iveală în cea mai intensă secvență a filmului, după care personajul își recunoaște implicit ipocrizia și își asumă participarea nemijlocită la transformarea dorită. Derya, care inițial renunță mai greu la principii, se adaptează mai bine decât soțul său la noile condiții de viață și, treptat, acceptă că trebuie să facă și compromisuri (sugestiv, dacă filmul începe într-un teatru, el se încheie într-un studio unde sunt realizate producțiile televizuale). Nu în ultimul rând, măsurile coercitive ale statului se oglindesc în controlul – mai puțin sever, ce-i drept – pe care cei doi părinți îl exercită asupra fiicei lor, sub pretextul asigurării unui viitor mai luminos decât prezentul.
În pofida câtorva rezolvări convenționale, Scrisori galbene este un film ce stimulează meditația și îl impune pe İlker Çatak printre cineaștii europeni vrednici de stimă.