Greutatea de a scrie despre Alexandru Sincu e că în mod fatal emițătorul mesajului ajunge să scrie despre sine. Personalitatea lui s-a reflectat în oglinzile studenților lui ad-hoc, după înțelegerea și sensibilitatea fiecăruia.
Am făcut mulți kilometri împreună prin București, fără să punem la socoteală cei parcurși stând în jurul mesei de la etajul patru al facultății sau de la Cercul de Poetică. Fie că stătea pe scaun, fie că mergea pe bulevard, Alexandru Sincu împrăștia idei în dreapta și în stânga. Pe multe dintre ele, nu le-a dezvoltat niciodată – poate că îi plăceau așa, în stadiu virtual, sau poate se mulțumea cu actul spunerii lor, cu un efect teatral greu de reprodus în scris. Noi culegeam frânturi din ele.
Odată, patinând printre concepte, ajungem la opoziția dintre structura lirică și cea narativă. Scurt, Sincu îmi propune să povestesc Dorința lui Eminescu. Ca orice student ascultător, încep să mă gândesc la asta. După câteva zile, îi duc niște note. M-a programat să le prezint la Cercul de Poetică. Tot ce mai țin minte era o căldură insuportabilă și ochii unora dintre cei mai respectați profesori ațintiți asupra mea. Veneau întrebări care mai de care, la care răspundem cum puteam. Așa am ajuns în cercul restrâns, unde Profesorul împingea pachetul de Kent spre noi.
Ne plimbam pe bulevard. Sincu avea obiceiul să se oprească din mers ca să sublinieze o idee. Neatent la importanța pauzei ca act de comunicare și cedând drăcușorului iconoclast personal, am făcut remarca de prost gust că sunt și oameni care pot să facă două lucruri deodată – să meargă și să vorbească. Ignorând mitocănia structurii de suprafață, Sincu a început să vorbească despre cât de importante sunt pauzele la citirea cu voce tare a unui text. A dezvoltat teoria că există pauze de lectură, care semnifică reconsiderarea conținutului. Propunea o lectură în volute regresive în care cititorul parcurge un bloc din text, se oprește acolo unde e nevoie, se întoarce mental pentru a incorpora informația și, apoi, merge mai departe, înglobând succesiv blocurile respective. Sau așa am înțeles eu atunci.
Ideea m-a prins. În definitiv, e o chestie de bun simț că cineva ezită să citească fraze sau cuvinte pe care nu le înțelege. De acolo, se poate specula că un cititor experimentat va ezita când nu poate să încorporeze imediat un sens. Am scris ceva note, am căutat niște bibliografie, am citit-o și, în curând, aveam să le public în SCL, Editura Academiei ș.cl. În rest, cum se zice, tot ce e bun acolo se datorează altora, iar prostiile sunt ale mele. E un selfie cam mișcat, cam cețos, dar e acolo. Și nu e singurul. Și nici eu nu eram singurul. Multe dintre ideile lui Alexandru Sincu au ajuns prin diverse publicații, semnate cu varii nume.
Privind în perspectivă, mi se părea că participam cu entuziasm la un concert baroc, în care tagmemele sincategorematice (n.aut.: tagmème = unité fonctionnelle minimale d’une phrase / syncatégorématique = désignant des mots qui n’ont pas de sens propre complet mais qui sont essentiels pour la structure et le sens d’une phrase) se aliniau în isotopii determinate semic și ascultau de pătratul semiotic al lui Greimas, combinându-se apoi sintactic, după un arbore generativ-transformațional, pentru a rezulta într-un text cu funcție poetică, conativă, emotivă, metalingvistică, referențială sau fatică. Discutam cu pasiune condițiile de încheiere ale unui text, uitându-ne la arborii generativi care generau la nesfârșit, fără să se oprească vreodată, cum le era felul. Ba, chiar vorbeam despre structura de adâncime a unui text literar și alte jocuri și jucării pline de farmecul tinereții. Peste unele plutea farmecul gongorist al lui Jankelevitch (când o dădeam pe ironie). Și asta, fără să amintim de naratologie, de fonologie sau fonetică.
Asemenea vorbe barbare și neatestate puteau suna unor neinițiați ca o incantație, și încă una diabolică. La nevoie, mă gândesc, se putea încropi un text precum cel de mai sus fără mare efort. Orice ar fi spus acel text, interpreți inteligenți care să decripteze mesajul se găseau destui. Odată vocabularul stabilit, toată întreprinderea trebuia să poarte un nume. I s-a zis semiotică. Termenul are o denotație vagă (dat fiind amalgamul baroc de teorii), dar multe conotații – de la hermeneutică inițiatică la structuralism sau dicteu semiautomat, după caz și înclinația receptorului.
Culmea e că (unii) ne înțelegeam bine folosind vocabularul respectiv. Ba, chiar la un moment dat, eu unul am pierdut uzul comunicării complete. Ziceam o vorbă sau două și unul dintre inițiați (firește, Sincu printre ei) intervenea cu celeritate și elocvență să dezvolte ideile-mi profunde. Mi-a trebuit o vreme să-mi recapăt limbajul articulat în propoziții întregi. Cred că le era frică să nu zic vreo prostie.
Oricum, discutam la cerc multe texte clasice. Într-o seară, profesorul Bantaș vine să vorbească despre probleme ale traducerii lui Eminescu. Nu prea știam la ce să mă aștept. Eram la curent cu diferitele interpretări ale lui Eminescu. Știam interpretarea proletcultistă (A. Toma?) unde „Doar izvoarele suspină / Pe când codrul negru tace” se referea la proletariatul care suferea sub exploatarea nemiloasă a burgheziei, care tăcea; știam și că Eminescu descoperise teoria relativității înaintea lui Einstein în La Steaua; ba, chiar cunoscusem o profesoară de literatură comparată care venise din India ca să studieze aspectele vedice din poezia lui. Mă rog, eram destul de informat în materie.
Tema lui Andrei Bantaș nu era filosofică; se refera numai la text și la felul în care diverși traducători în engleză se raportau la el. Era o problemă cu interpretare a ultimului vers din Se bate miezul nopții. Aici, traducătorul era pus în mare dilemă – de care, firește, depindea întregul înțeles al poemului – unforgivable tongue, list lesslanguage, frozenclapper sau ce?
Atunci, Sandu Sincu a ridicat degetul și a recitat, cu indexul primei falange puțin îndoit, mișcându-l la dreapta și la stânga la fiecare emistih:
Se bate miezul nopții / în clopotul de-aramă,
Și somnul, vameș vieții, / nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea / vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă / viață și cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi / și azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă / stă neclintita limbă.
Indexul lui a parcurs cele 12 mișcări ale limbii clopotului, care se oprește la miezul nopții.
Am rămas uluit, cu toate necuvintele de care eram în stare. Ia te uită! Analiza epuiza întregul text și-l făcea să vorbească prin ritm și organizare.
La scurtă vreme, am citit și am recitit Sara pe deal. După analiza indexicală a lui Sincu, am încercat s-o descifrez. Am găsit una dintre cele mai profunde și armonioase poezii scrise în română, cumva comparabilă cu Oedip-ul lui Enescu. Firește, n-am să scriu niciodată despre asta.
Târziu, după ce Alexandru Sincu se va urca în trenul de Paris (fugind, în limbajul oficios românesc) și și mai târziu, după ce eu însumi voi fi fugit și voi fi trăit în cercuri academice americane, îmi voi da seama că tradiția academică românească are o lacună.
Înainte de război, în România, un profesor universitar își alegea unul sau mai mulți studenți, dintre care unul îi devenea asistent, își trecea doctoratul sub oblăduirea lui, apoi eventual îi moștenea catedra și împărăția, ba chiar îi lua și fata de soție.
După război însă, profesorul universitar român, ajuns pe merit sau pe puncte, devine un slujbaș oarecare. El își pierde o parte din autoritatea intelectuală și puterea de a-și promova numele și școala prin urmași. Vine la catedră, își ține cursul, dă examene, le corectează și, apoi, pleacă la pescuit sau la aprozar.
Alexandru Sincu nu avea o catedră a lui, dar și-a semănat ideile în toate vânturile. Unele au prins un teren fertil, altele au rămas pe pietre sterpe. Unele se pot găsi sub alte nume prin publicații diverse, altele în felul nostru de a gândi sau în amintiri, iar altele în ceea ce se numește în româna contemporană selfies.
1 februarie 2026,
Delray Beach (FL)