Războiul Peloponesiac s-a desfășurat între anii 431 şi 404 î.e.n., iar în cadrul campaniilor militare, expediţiilor rapide și diverselor mişcări, atât ofensive, cât şi politice care au avut loc în perioada respectivă, Atena şi Sparta și-au exprimat (și apărat) pozițiile și au încercat să-și impună valorile și modul de viață. În acest război, marcat de nenumărate răsturnări de situație (dar și de neașteptate trădări sau reconcilieri) soldaţii spartani se predau, pentru prima dată în istorie, iar Atena întreprinde campania sa cea mai catastrofală, în Sicilia.
Situația generală ajunsese extrem de complicată, căci Sicilia, insula din sudul Italiei, devenise un punct strategic important pentru atenieni, iar orașul Siracuza, situat pe coasta estică a insulei, era considerat o ameninţare majoră la adresa statului atenian. Astfel încât se va organiza o expediție de cucerire, la care participă și câțiva dintre aliații tradiționali ai Atenei, ostilitățile începând în anul 415 î.e.n. La început, atenienii repurtează câteva mici victorii, însă Siracuza avea o armată avansată și bine instruită, care face față atacurilor. În plus, strategia de a hărţui constant trupele din Atena dă rezultate, iar siracuzanii reușesc să învingă, luând peste șapte mii de prizonieri. Aceștia sunt închiși într-o veche carieră de piatră unde, chinuiți de soarele nemilos și de foamea constantă, la care se adaugă bolile și descurajarea, pier încet. Doar câțiva reuşesc să scape cu viață, iar veștile pe care le-a adus cel dintâi soldat care a ajuns înapoi la Atena au părut atât de incredibile și de înspăimântătoare, încât mai marii orașului au decis să-l tortureze, deoarece toată lumea a crezut că minte…
De la toate aceste amănunte istorice pornește scriitorul irlandez Ferdia Lennon, în romanul său de debut, Fapte glorioase (Glorious Exploits), publicat în anul 2024, devenit rapid bestseller, încununat cu numeroase premii literare naționale și internaționale – apărut de curând și la noi, la Editura Humanitas Fiction (Colecția „Raftul Denisei”), în excelenta și inspirata traducere semnată de Mariana Buruiană. Subiectul este, pe cât (pare) de simplu, pe atât de impresionant. Căci, în contextul înfrângerii atenienilor, doi locuitori ai Siracuzei învingătoare, Gelon și Lampo, prieteni din copilărie și fascinați de epopeile lui Homer, olari de profesie, dar care în prezent nu au de lucru, au neașteptata idee de a pune în scenă tragedia lui Euripide, Medeea, cu ajutorul prizonierilor din cariera de piatră – care, desigur, cunosc marile piese ale dramaturgilor greci. Deci, vor merge printre captivi și vor încerca să găsească niște actori, promițându-le acestora hrană în schimbul apariției într-un spectacol care va fi organizat tot acolo, în închisoarea ocupată de atenieni. Sigur că însuși demersul de a găsi actori de ocazie în rândul unor oameni flămânzi și înspăimântați e foarte complicat, însă, la dificultățile inițiale se adaugă rapid altele: căci, evident, e nevoie de recuzită, de costume, de un producător, de mâncare suficientă cât să-i țină în viață pe cei care urmează să urce pe scena improvizată. Adică, de bani – pe care, evident, Lampo și Gelon nu-i au, dar cei doi vor reuși să rezolve toate problemele acestea (și multe altele care se ivesc pe parcurs!). Iar la Medeea, piesa atât de iubită de Gelon, se va adăuga și Troienele, o tragedie cum nu mai fusese nici o alta înaintea ei…
Extrem de interesant e modul în care Medeea lui Euripide este, practic, integrată în narațiune, nu doar ca simplă referință livrescă, ci în calitate de element ce dă coerență și modelează întregul roman. În acest fel, se vădește că temele exilului, răzbunării și destinului sunt la fel de importante (și deopotrivă de relevante) atât pentru lumea lui Lampo și Gelon, cât și pentru textul lui Lennon, piesa în sine, relatată în detaliu atunci când e reprezentată, adăugând extraordinare note de profunzime acestei cărți. Cadrul istoric pare real, fără a fi exagerat, la fel și detaliile de atmosferă, de limbaj ori de decor, iar dialogurile personajelor sunt foarte reușite, autorul combinând limbajul modern cu formule sapiențiale ori cu citate din literatura sau filosofia antice. Și chiar dacă, la prima vedere, o astfel de apropiere n-ar trebui să funcționeze, ea se dovedește viabilă – deși, trebuie să recunoaștem, nu întotdeauna angrenajul se mișcă perfect. Însă inevitabilele puncte slabe (accente ori replici prea îngroșate, coincidențe cam prea căutate) pălesc în fața narațiunii puternice, a umorului excelent dozat, adesea pus alături de brutala onestitate, sau de fragmente sumbre ori meditative, ce demonstrează convingerea autorului că, oricum ar fi, arta poate schimba lumea în bine. Cu condiția, desigur, ca oamenii să creadă în puterea ei… pentru că, da, îi poți detesta pe atenieni, dar le poți iubi teatrul, așa cum se întâmplă în cazul lui Gelon și Lampo.
În comparație cu Gelon, cel atât de pasionat de literatură, care a învățat singur să citească, Lampo pare, mai ales la început, un soi de personaj anapoda, încurcă-lume, egoist, vesel și lipsit de cultură (nu, însă, și de înțelegerea lumii în care trăiește!). Astfel că primele pagini ale romanului lui Lennon pot da impresia unei comedii de situație, influențată în chip evident de comedia nouă a Antichității și de strategiile consacrate ale genului. Dar treptat, romanul capătă profunzime și complexitate, iar personajele se dovedesc a nu fi nicidecum construcții schematice, și cu atât mai puțin simple caricaturi. Gelon e un veritabil estet, un spirit meditativ și un soț și părinte îndoliat, lipsit de căldura familiei pe care o iubise atât de mult (căci, după moartea fiului său, soția îl părăsise). Rămas singur, tânărul se mai poate consola doar cu literatura și cu lecțiile pe care le desprinde din marile cărți (Homer și tragicii greci) și pe care le recitește ori le rememorează obsesiv. Iată de ce, fascinat mai cu seamă de creația lui Euripide – căci, desigur, pe Sofocle și pe Eschil poți să-i citești ori să-i reciți, dar numai Euripide e Marele Poet – pune la cale aparent nebunescul plan de a organiza un spectacol în cariera-închisoare. Treptat, Lampo însuși, ca personaj, câștigă în complexitate, iar asumându-și sarcina de regizor, ajunge să încerce să-și organizeze (regizeze!) în primul rând propria existență, aspirând chiar – e drept că și datorită afecțiunii pe care o simte pentru Lyra, frumoasa sclavă lidiană de la tavernă – să învețe să scrie și să citească (până atunci, legătura sa cu marile texte făcându-se prin intermediul istorisirilor ori lecturilor lui Gelon). Iar perspectivele, atât cele narative, cât și cele morale, se adâncesc, dovadă a convingerii autorului însuși – exprimată mai ales prin intermediul replicilor lui Gelon – că tragedia greacă e menită să-i învețe pe oameni, chiar și pe cei aflați în situații disperate, asemenea atenienilor prizonieri, că există demnitate și speranță oricând, fie și în mijlocul celor mai mari nenorociri. E drept, consecințele demersului lui Gelon vor fi tragice, însă, cumva, inevitabile – finalul fiind prevestit subtil încă din primele pagini ale cărții.
Dar, în ciuda elementelor sumbre (suficient de numeroase) de pe parcursul romanului, precum și a situației personale a celor doi prieteni deveniți regizori de ocazie, narațiunea e plină de vitalitate și de forță, Lennon reușind să îmbine accentele melancolice cu umorul nu o dată sec al lui Lampo – care apare fie sub forma replicilor acestuia, fie sub cea a gândurilor sale nerostite ori, uneori, neduse până la capăt. Iar în acest fel, scriitorul amplifică indirect elementele tragice ale întâmplărilor pe care le relatează. Căci Fapte glorioase e un text care abordează, în chip original tema războiului (a oricărui război – de aici și actualitatea cărții), precum și a mesajului ei, dar și consecințele acestuia asupra existenței oamenilor obișnuiți, fie ei atenieni, fie siracuzani. Însă, în egală măsură, și imprevizibilitatea existenței, nevoia fiecărei ființe umane de a avea ceva în care să creadă și pentru care să trăiască – ori, la nevoie, să piară. Așa că treptat devine evident că Ferdia Lennon a încercat și a reușit să ofere cititorilor săi (și) o meditație profundă asupra artei și rolului acesteia, până și în mijlocul unei comunități ce pare, nu o dată, a-și fi pierdut umanitatea. De pildă, Gelon e atât de îndrăgostit de opera lui Euripide, încât, la un moment dat, Lampo înțelege că prietenul său ar fi fost aproape fericit ca atenienii să fi câștigat războiul, dacă asta ar fi însemnat că ar fi existat fie și o mică (infimă…) șansă ca Euripide să ajungă pe insula lor, iar pe scenele din oraș să-i fie reprezentate piesele. Tocmai de aceea, dragostea pentru teatrul grec pe care Gelon vrea s-o împărtășească, în aceste complicate circumstanțe, cu concetățenii săi, face ca granițele, aparent de netrecut dintre Atena și Siracuza, dintre învinși și învingători, să devină din ce în ce mai incerte. Nu va fi, deci, întâmplător, că grupul de copii orfani, având fie părinți, fie frați uciși în războiul cu atenienii, se implică în spectacol, ca asistenți de regie sau chiar ca actori de ocazie, teatrul ajutându-i să depășească, fie și în parte, imensele traume pe care le suferiseră. Iar prietenia reală pe care Gelon și mai ales Lampo încep să le simtă pentru atenienii din carieră dezvăluie cum poate fi luată viața de la capăt – chiar după un asemenea război… Faptele glorioase sunt, metaforic vorbind, tocmai încercările celor doi de a pune în scenă tragediile lui Euripide, iar nu „glorioasa” victorie a Siracuzei, urmată de inimaginabila și cruda decizie de a-i umili și înfometa până la moarte pe învinși. Iar dintre învinșii deveniți actori în Medeea și Troienele, dar în egală măsură protagoniști propriu ziși ai luptelor care se duc pentru însăși viața lor, se remarcă Numa, care știe aproape toate replicile din Medeea, și Paches cel cu ochii verzi, care-l va interpreta pe Iason.
Misteriosul binefăcător al celor doi prieteni, negustorul bogat venit din îndepărtatele „Insule de Staniu”, pe nume Tuireann (o variantă irlandeză pentru „Taranis”, vechiul zeu celtic al tunetului), oferă o punte de legătură simbolică (și contextuală) între tradițiile culturale elenică și gaelică, pe care autorul romanului de față le respectă în egală măsură și pe care își propune să le evidențieze. Ferdia Lennon scrie cu îndrăzneală și aplomb, cu un uimitor spirit ludic, fiind lipsit complet de inhibiții (demonstrând chiar capacitatea, poate neașteptată la un roman de debut de o asemenea factură, de a jongla cu epitete ce pe drept cuvânt pot fi numite homerice, căci marea e „întunecată ca vinul”, iar vorbele Lyrei sunt dulci ca mierea și aurul), bazându-se pe o susținută muncă de cercetare științifică, dar și pe elemente ce-i definesc propria identitate (autorul e pe jumătate irlandez, pe jumătate libian). Iar în a doua jumătate a cărții, devine evident că, cel puțin din anumite puncte de vedere, Sicilia este (sau poate fi…) Irlanda. Sugestia aceasta, ivită odată cu accentuarea ireverențiozității lui Lampo, naratorul, reprezentantul autoironic al unui neam prin excelență ireverențios, lasă loc, treptat, unor accente care se rafinează. Căci, desigur, Atena cea învinsă, dar tot arogantă, duce cu gândul la Marea Britanie și la atitudinea acesteia față de Irlanda, manifestată de-a lungul vremii. Spre finalul romanului, un bătrân flautist afirmă că atenienii sunt un popor melancolic, primind replica amară a unui coleg de suferință: „Atena este mai mult decât o tragedie… Râdem până plângem, apoi o luăm de la capăt.” Deci, metafora și substituția simbolică devin tot mai limpezi, vizând admirația și respectul pe care irlandezii le au pentru arta și cultura britanice. În ciuda tuturor resentimentelor.
Interesant este că, deși Ferdia Lennon nu e primul scriitor care a fost atras de semnificațiile posibilității unor reprezentații ale tragediilor grecești în contextul rivalității dintre Atena și Siracuza (Mary Renault a făcut acest lucru în romanul istoric intitulat Masca lui Apollo, publicat în 1966), Fapte glorioase, un text oarecum similar ca ambianță și tematică, depășește cu mult toate demersurile artistice anterioare, iar acolo unde predecesorii săi eșuaseră, autorul de față dă măsura unui talent remarcabil, încă de la debut. Căci, dacă, în general, până acum, cultura ateniană era prin excelență simbolul centrului, iar toate celelalte orașe (state) reprezentau imagini ale periferiei, romanul acesta aduce o nouă perspectivă și o privire proaspătă asupra umanității – de atunci, dar și de acum, făcându-și cititorii să înțeleagă mai bine rolul, locul și puterea artei (al spectacolului de teatru) – dar și limitele acestora. Mai ales în vreme de război.
Ferdia Lennon, Fapte glorioase.Traducere de Mihaela Buruiană, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2025