Părintele Ioan Pintea este un om fericit. A crescut la Rohia în imediata proximitate a monahului Nicolae (Steinhardt), este moștenitorul unic al manuscriselor acestuia, are propria sa parohie, este prieten cu toată lumea literară, inclusiv oameni care nu își vorbesc între ei, a călătorit cu inima deschisă spre cunoaștere și încântare în multe locuri mirifice ale lumii (inclusiv dincolo de ocean), are o familie minunată și este pătruns de un real spirit ecumenic. Zâmbetul său deschis și cald, care poate fi admirat pe coperta recentului său jurnal Proximități și mărturisiri, privirea directă, limpede, lipsită de orice urmă de superioritate sau trufie, i s-a lipit definitiv de chip. Părintele Pintea este tipul de om capabil doar să admire și să se bucure de reușitele oamenilor din jurul său, fără ca atât de omeneștile manifestări de invidie, frustrare, resentimente, ambiții deșarte să se lipească de el. Dacă ar trebui să sintetizeze în câteva cuvinte această carte grea de sensuri teologice și literare, cititorul ar putea evoca titlul unui cântec: Gracias a la vida, având în minte versiunea luminoasă, de gratitudine lucidă a celei care a compus-o, Violeta Parra, nu cea aspră, disperată, urlată, a Chavelei Vargas, făcută celebră grație filmului Frida.
Jurnalul părintelui Ioan Pintea poate fi încadrat cu greu elementelor care dau specificitate acestei specii a genului memorialistic. În primul rând, autorul nu acordă nici cea mai mică atenție cronologiei. Chiar dacă, probabil, notațiile urmează o succesiune temporală, aceasta nu vizează cu strictețe calendarul. De altfel, spre deosebire de jurnalele tradiționale, inclusiv Jurnalul fericirii, unde, fără a fi consemnate zilele (oarecum explicabil, multe dintre însemnări fiind reconstituite din memorie, pentru că se referă la întâmplări și gânduri din zilele de detenție, unde nu se punea problema ținerii unui jurnal), N. Steinhardt își grupează notațiile specificând cu precizie luna și anul. Ioan Pintea, în schimb, notează în jurnal așa cum unii scriu pe Facebook: în funcție de gândurile care îi trec prin minte în momentul respectiv. Sare cu dezinvoltură de la teologie la literatură, de la amintiri din copilărie la exerciții de admirație, de la lecturi cu rol formator la întâlniri fundamentale, de la călătorii mult visate, la discuții cu credincioșii în curtea bisericii și meditații personale. Cartea nu este o frescă a timpului, nu ridică văluri care acoperă o anumită realitate românească specifică unei anumite perioade de timp, nu judecă realități politice sau sociale. Este un exercițiu intelectual, definitoriu pentru schițarea unui portret interior și a unui mod de a privi lumea. Este ceea ce s-ar putea numi un jurnal de idei.
În filigranul paginilor acestei cărți se poate distinge destul de clar figura lui Nicu Steinhardt. Aproape toate întâmplările vieții trezesc în mintea lui Ioan Pintea amintirea unei vorbe, a unui gest, a unei reacții, a felului de a raționa ale omului în preajma căruia a stat ani de zile, cu ochii larg deschiși de admirație și recunoștință. Mai mult caută să-și completeze imaginea monahului de la Rohia pe care îl avea în fața ochilor cu elemente din viața tânărului Steinhardt, imaginată din fotografii vechi sau pescuite din cărțile altora. Scrie Ioan Pintea despre maestrul său: „Părintele Nicolae era un gentleman. Burghez și cavaler în haină monahală. Îmi arată fotografii din tinerețe. Din vremuri de demult când era amorezat. De o ținută vestimentară impecabilă. De fiecare dată îmbrăcat «la modă» în duhul vremii. Mi-l închipui, de foarte multe ori, ajutat de fotografii, scrisori și secvențe de suvenir strecurate intenționat în scrierile lui, un tânăr mândru, orgolios, cosmopolit deseori, ironic, plin de idei năstrușnice, pe măsura «anilor nebunatici», eroic de cele mai multe ori, mereu pus pe harță și bășcălie în imensitatea saloanelor interbelice, sobru la nevoie, franțuzit și englezit peste măsură, în scandal cu mentalitatea franceză și engleză, după caz.” (pp. 144-145). Imaginația discipolului este confirmată și completată de mărturia fostului coleg de liceu al lui Steinhardt (au fost colegi la liceul „Spiru Haret”), Alexandru Paleologu: „«Nu l-ai cunoscut pe Nicu Steinhardt în anii tinereții! Să-l fi văzut la baluri, la petreceri, dansând și făcând ochi dulci la cucoane! Am câteva poze. O să ți le arăt.»” (p.160) Nu este foarte greu de imaginat impactul pe care trebuie să-l fi avut aceste confesiuni asupra fiului de țăran din Runc fascinat de chipul smerit al părintelui Nicolae.
Excelente, chiar dacă se adresează unui public inițiat, sunt meditațiile pe chestiuni teologice ale părintelui Pintea. Mi-a plăcut mult micul său eseu despre un Dumnezeu pe care majoritatea oamenilor îl proclamă „îndelung-răbdător, îndelung-milostiv, atotiertător, care înțelege la nesfârșit căderile și păcatele omenești.” (p. 22) Spune Ioan Pintea că a observat această interpretare inclusiv la unii preoți și chiar la teologi. El vede însă lucrurile altfel. Scrie Ioan Pintea: „Dumnezeul de care avem nevoie (și care nu ne place) este acel Dumnezeu aspru și drept, inevitabil, cum spune Paul Tilich, care seceră unde nu a semănat și adună de unde nu a împrăștiat (Matei 25, 24), e acel Dumnezeu care ridică mâna lui Avraam asupra lui Isaac și îl dă pe unicul său Fiu jertfă de răscumpărare pentru om. Nici măcar rugăciunea cu lacrimi de sânge, din grădina Ghetsimani nu înduplecă un asemenea Dumnezeu.” (p. 22) Îmi place mult această interpretare teologică, în care se simte un filon etic și care mi se pare esențială în marasmul moral al lumii contemporană. Cu aceeași luciditate și siguranță privește părintele Pintea un loc pe care un anumit snobism și o estetică dubioasă l-au transformat în țintă aproape obligatorie de pelerinaj turistic: Cimitirul vesel de la Săpânța. Împărtășesc întrutotul impresiile autorului, pe care le-am resimțit și eu, de la primii pași făcuți cu mulți ani în urmă la singura mea vizită în perimetrul acestui cimitir „vesel”: „Nu mi-a plăcut niciodată Cimitirul Vesel de la Săpânța. Are ceva monstruos în veselia lui. Nu-i înțeleg mesajul. Versurile de pe cruci, de care se face atâta caz, sunt, cu puține excepții, însăilări maneliste.” (p. 73) Să reținem, sunt vorbele unui preot ortodox, fost ucenic al părintelui Nicolae de la mănăstirea Rohia.
Pe de altă parte, autorul salută justețea teologică a filmului lui Mel Gibson, Patimile lui Hristos, întâmpinat cu reacții contradictorii la noi și aiurea, fiind văzut de unii ca un film horror, dar care respectă, în pofida imaginilor naturaliste ale supliciului la care este supus Mântuitorul litera evangheliilor (pentru întreaga discuție foarte interesantă vezi paginile 189-190). Ioan Pintea mărturisește că a văzut de trei ori filmul și își susține afirmațiile prin citate copioase și concludente din evangheliștii Matei, Marcu, Luca, Ioan.
Foarte pasionante sunt și exercițiile sale de detectivistică literară în urma cărora găsește urme de gândire ortodoxă în opera iconoclastului I.L. Caragiale, inspirat și de maestrul său N. Steinhardt. De asemenea autorul susține că în pofida unor opinii care s-au generalizat în timp, scrierile lui Mircea Eliade și Emil Cioran conțin elemente care indică, la rândul lor, o anumită apropiere de ortodoxie.
Cartea lui Ion Pop, Ore franceze, este evocată în două rânduri. Uimirea admirativă a lui Ioan Pintea a fost și a mea în studenție, când am descoperit-o fără să am idee cum arată autorul ei la față. Dar să îl las pe Ioan Pintea să povestească: „Între cărțile hotărâtoare acum era, din nou, una de Ion Pop, Ore franceze, un volum splendid de dialoguri, consistent și temeinic, cu câțiva mari teoreticieni, critici, poeți și eseiști francezi. Auzeam pentru prima dată pe viu, vocea lui Barthes, Michel Deguy, Caillois, Genette, Maurice Nadeau, Tvetan Todorov, Jean Starobinski. Eram încântat că a stat de vorbă și cu Pierre Emmanuel, poet catolic și iconoclast deopotrivă, pe care N. Steinhardt, într-un text cvasiinedit îl numește «unic și multiplu; levit nu numai al Cuvântului, ci și al Omului». Era ceva pentru un tânăr care nu avea nici internet, nici mari biblioteci la îndemână, nici Lire ori La Quinzaine littéraire.” (p. 371)
Proximități și mărturisiri. Jurnal, de Ioan Pintea, este o carte care se adresează deopotrivă sufletului și minții. Ea readuce în atenție nume și chipuri care au marcat spiritualitatea românească în secolul XX și discută cu inteligență și responsabilitate idei care ar trebui regândite cu mintea limpede, debarasată de prejudecățile care, de multe ori, ne marchează încă. O carte care îți dă sentimentul tonic că nu ai pierdut vremea citind-o.
Ioan Pintea, Proximități și mărturisiri. Jurnal, Ediție revăzută și adăugită, Editura Polirom, 2025