Poezia lui Gheorghe Pituț confirmă filonul tradițional al poeziei noastre grație unei prezențe personalizate, într-un atare mod încât nu i-am putea contesta validarea actuală. Avem a face cu o emanație lirică a meleagului transilvan care nu se îndură a înceta într-un cadru tot mai avansat al imprevizibilului postmodernist. E vorba în cazul de față de o sinteză care nu și-a pierdut rezonanța între vocea auctorială și cea a colectivității, nu doar ca o convenție tematică ci și ca o mutuală relație întemeiată pe un fond temperamental, ilustrând o narațiune a vieții lăuntrice. Poetul e concomitent el însuși și întrupând o așa-zicând clasă istorică, dispunând de un orizont vizionar în consecință. Coordonatele sale intime se răsfrâng autoritar în afară, ambianța structurată în timp se proiectează într-o postură a unei energice individualități. Se cuvine a ne apropia de o atare producție precum de un itinerar particular, magnanim coincident cu unul colectiv, sub semnul esteticului. Figura poetului e aidoma unui membru al unei echipe truditoare la o intersecție dintre o veche clădire și mediul naturii din preajmă: „Treizeci de toamne viscolesc/ gâtlejul turlei părăsite,/ la un trapez în cer lipsește o lumină,/ aud un vifor cum îi pune lanțuri/ și-o trage după el/ spre colonii bolnave./ Noi – dedesubt – o mână de oameni/ ne chinuim cu propte moarte/ să ținem arborele drept/ peste platforma lui de fier;/ știm dinainte locul/ ferit de praf, unde-l vom ridica-n picioare,/ dar dintr-o clipă-ntr-alta greutatea lui/ prea mare ne-nspăimântă –/ icnesc motoarele ca epilepticii în criză/ și roțile se-nvârt așa de-ncet/ ori s-au oprit căci știu (cu siguranță)/ că rădăcinile stejarului/ din lipsă de pământ/ au început să carieze aliajul lor.” (Stejarul pe roți). Povara e orgolios menționată drept un simbol al unui destin al răbdării acceptate, cu nuanța doar a unor dubii modeste: „Eu sunt fiul oamenilor/ care duc o greutate/ dintr-un loc în altul/ și iar o iau de la capăt/ fără de teamă,/ eu sunt cel care continuă/ cu egală râvnă/ dar cu mai multă pierdere,/ eu poate voi lăsa/ urmași care să creadă/ că-n fața noastră am avut/ însemnătate nesfârșită.” (Eu). Până și scrisul i se înfățișează ființei drept o absconsă obligație fără scăpare pe care o notează cu cruzime „Dacă n-aș scrie eu/ silit/ de vocile din mine/ m-aș spânzura/ de primul pom din cale […] Mă-nchipui stins demult/ și pe atâta alb,/ zăresc o pată neagră/ stăruind/ ca semn c-am fost,/ că trebuia să fiu.” (Dacă n-aș scrie).
Dar negurile iraționalului nu întârzie. Ele își fac loc în aceeași stilistică aparent resignată a înfățișărilor firii tangente la un imaginar arhaic: „Să văd cum moare ziua –/ ce pedeapsă!/ Când crângurile Soarelui/ se-acoperă de larve negre,/ matricile sunt roase/ cu tot mai multă furie/ de o privire neagră,/ încep să umble paturile vechi/ prin case,/ un colb gălbui atacă/ luminile gălăgioase.” (Lumina). Nu absentează o emfază a acestei primitivități care are aerul de-a se afla pretutindeni, fără scăpare. Un soi de orgoliu dur precum o provocare: „Iubito, noi suntem o roată,/ legați cu capetele roase/ unul de talpa celuilalt/ și un copil ne dă de-a dura/ din munții universului plângând./ Un ax de întuneric înghețat/ trăiește între noi/ și ne susține rostogolul,/ ce greu ne mai vedem/ în aiurare ochii,/ se prind în fugă sate,/ cetăți nemuritoare, pe jumătatea roții/ care-a crescut din mine.” (Roata). În unele momente intervine meditația, manevrând însă aceeași materie sempiternă, prevăzută cu asprimi precum o acoladă a acesteia: „De-ar exista neant ar fi și fericire/ căci i-ar uni asemenea un dor de-ncremenire/ cum firea leagă toate prin sete nesfârșită/ de grația ce-o are iubitul cu-o iubită/ vom fi purtați odată în vis precum a spus/ la început savantul din minus către plus/ pe un platou de cranii trântit pe alt platou/ la margine de țipăt de mii de ani tot nou,/ un glas va fi alături și-un semn al mâinii: iată/ neantul, libertatea fără pată!” (Beton) Tranziția către mediul civilizației prezente se face lent, cu o circumspecție dozată, cu ocolul unor preciziuni care par a sugera un regret. Să fie un reflex al ambianței inițiale? „Am fost pus mai mare/ peste un teritoriu disputat/ sediul era/ între piețele Învingătorilor vechi/ și Învingătorilor noi/ reclamațiile uzaseră o mașină de presat/ am încurajat transcendența terestră/ exercițiul disperat al absenței celeilalte.” (Fum IX).
O postură nouă îi ia tot mai frecvent locul celei de identificare cu mioritismul de fond. Apare o dilemă. Să fie oare cu putință aderența la mentalul european și totodată conservarea ipostazei primare? Ar fi acceptabilă mutația ființei însăși? La care timp s-ar cuveni să adere? Concluzia e una incertă între evoluție și consecvență, nu fără o dramatică supoziție. „Să fie oare adevărat/ că dacă-mi place Venus din Milo/ și gândul cel mai lung din toate/ rostit de-Anaximandru: / «lucrurile au aș da socoteală/ (unele altora) pentru nedreptate…»/ eu n-aș mai fi un om de azi, ci antic? […] Ori asta să însemne oare/ că dacă-mi plac mai multe lucruri/ din alte timpuri în același timp/ n-ar mai fi timp, și după gust/ istoria – vitrega noastră mamă,/ ne crește împotriva noastră?” (Longevitate). Deocamdată o decizie fermă împotriva roboților, expresie acaparantă a civilizației pozitiviste care ne circumscrie: „La ei acasă însă roboții sunt escroci;/ își iau în brațe pruncii și-i mângâie pe-antene,/ citindu-le de Feți și Consânzene,/ când se termină basmul copiii din metal/ emit un fel de sunet-animal/ și cer să fie duși în taberele sfinte/ să li se facă grefe de suflet și-oseminte.” (Vocea roboților). Ca o imperativă concluzie: „eu strig (destinului): împarte/ roboții într-o lume și lumea-n altă parte/ și-ajută-ne-n sfârșit să ne decidem:/ Non idem est si duo dicunt idem.” (Idem). Evident poetul încearcă decepția lumii în care ne aflăm. De la un moment dat, în largi volute speculative, o tratează cu supoziția unei fatale dereglări: „Nimic nu tinde să nu fie atât de mult cum tinde timpul,/ c-abia se naște o secundă și alta îi umbrește nimbul./ Doar noi de mii de ani o clipă numai trăim ca într-o sferă/ A cărei coajă prinde lustru dar aerul din ea disperă,/ Am fost aduși – din ceruri noaptea și adormiți să nu mai știm/ Întoarcerea de-aceea strigă la munți deșertul, Elohim!” (Secunda).
Nu scapă dispoziției disociativ negatoare nici abundența în exces a textelor poetice moderne, într-un text închinat unui confrate de marcă, Leonid Dimov: „La mare zeii se așază/ pe orice chip și orice floare./ În carnea lor e sărbătoare/ cu o mireasmă sau o rază// încât mai nimeni nu mai moare/ decât un val pe la amiază/ când spațiile se curbează/ și panta mării stă-n picioare.// Iar eu, aici în vechea urbe/ veghez – din plumb să nu se surpe/ acele zece mii de puncte// din urma miilor de fraze/ abstracte – critice emfaze/ născute-n serile oculte.” (Pe orice chip). Oricum soluția asocierii celor două lumi temporale pare cu neputință, fiind aluziv proiectată pe ecranul disjuncției dintre viață și moarte, însoțită de o ironică imagine a unui joc infantil: „Noaptea, mai ales noaptea văd/ cum lumea în care întârzii eu/ și lumea în care ai ajuns tu/ intră și adorm/ una în alta, preț de-o secundă,/ timp de o viață/ apoi se părăsesc fără veste/ precum copiii când ies din casă la joacă.” (A șaptea scrisoare de iubire din 21 de poeme). Gheorghe Pituț, poet de înaltă clasă, apologet al trecutului al cărui damnat în fond este el însuși. Merită un simțământ admirativ soția sa, doamna Valentina Pituț, pentru alcătuirea ediției antologice înzestrate cu un bogat aparat critic pe care am înfățișat-o, aidoma unui buchet de flori imperisabile.
Gheorghe Pituț, Esența timpului. Prefață de Romul Munteanu. Selecție, referințe critice și repere cronologice de Valentina Pituț. Editura Academiei Române, 2025