Debutul editorial al Ruxandrei Manea, Oameni și nisipuri (Editura Tracus Arte, 2025), este unul în forță, așa cum era de așteptat, pentru că, la data apariției romanului, talentul autoarei se concretizase deja în câteva premii importante de proză.
Îmbinând realismul cotidian cu elemente fantastice și construindu-și cu inteligență planurile narative, Ruxandra Manea explorează tema friabilității umane în diverse contexte: istoric, social, geografic, rural, fabulos, destinal sau marcat de forța naturii. Titlul sintetizează substanța cărții. În timp ce „oamenii” reprezintă dimensiunea umană a poveștii, „nisipurile” au o valoare simbolică multiplă: acestea sunt expresia timpului ce acoperă și șterge urmele, a forței inexorabile a naturii, dar și a uitării individuale și colective. Imaginea satului îngropat sub valurile de nisip saharian reflectă modul în care existențele umane pot fi înghițite de circumstanțe sau de meandrele firii omului.
Titlurile capitolelor subliniază de la început vulnerabilitățile parcursului existențial al personajelor. Cu excepția primului capitol, intitulat ”Oameni și nisipuri”, titlurile celorlalte nouă conțin sau au forma unei propoziții condiționale: Dacă Anton nu s-ar fi dus după chibrituri; Dacă Lucreția nu știe, atunci nimeni nu știe unde e Pavel; Dacă Burtică nu s-ar fi tocmit atât; Dacă Burtică n-ar fi trădat jurământul în ajun de Tăierea capului sfântului etc. Condiționalul se referă la ideea de posibilitate ratată de soartă, care ar fi putut urma un alt curs. Fiecare titlu este o ipoteză retrospectivă, care sugerează că evenimentele ce urmează să fie narate sunt rezultatul unor opțiuni aparent nesemnificative, dar cu efecte decisive. În al doilea rând, aceste titluri reflectă tema responsabilității și a vinovăției. Faptele personajelor (Anton, Lucreția, Burtică, Zina, Pavel) stau sub semnul unei condiții neîmplinite, insinuându-se astfel că destinul colectiv al satului Nisipuri și disparițiile misterioase trebuie atribuite unui lanț de trădări, gesturi, ezitări, atitudini. Condiționalul devine în acest fel o formă de judecată morală implicită. Pe de altă parte, aceste titluri par să ajute o conștiință anume la rememorarea trecutului și, cu acest prilej, la găsirea unui sens al acestuia. Ele dau un ton elegiac și meditativ cărții.
Narațiunea urmărește în principal destinul lui Pavel, fiul lui Anton și al Lucreției, prietenul lui Burtică și un fel de victimă a lui John (un lider bully care îl acceptă în jocul grupului de copii doar pentru a-l umili). Cartea se deschide cu o voce narativă aparținând unui om aflat la granița dintre vârsta copilăriei și cea a adultului, care observă prezentul și rememorează întâmplări și oameni dintr-un trecut clar-obscur. Trecerea fără delimitări ferme de la trecut la prezent și invers, ca și întrepătrunderea realului cu imaginarul duc perspectiva narativă în zona oniricului. Se creează impresia unui monolog interior, pe alocuri halucinatoriu, care transformă realitatea într-un colaj de scene fie simultane, fie montate ca niște tăieturi scurte într-un film: piața, copiii, muzeul, jocurile, mama, butoaiele, tabloul lui Bruegel. Această tehnică reproduce manifestarea memoriei traumatice, unde imaginile revin obsesiv, se repetă și se suprapun. Obsesia copiilor legați la ochi, a pelerinelor negre, a omului negru trădează o traumă. De altfel, naratorul e conștient de felul său neobișnuit de a fi: „aud mai mult decât ar trebui să aud și văd mai mult decât ar trebui să văd”. Vizitatorul din muzeu prezent în fiecare zi, de dimineața până seara, în fața tabloului Jocuri de copii de Pieter Bruegel, un martor captiv prins între muzeu și propria memorie, pare să fie chiar Pavel, dispărut cândva din pricina unui mare val de nisip saharian ce a acoperit satul Nisipuri.
Nisipul este, la rândul său, un personaj important. Încetează să mai fie doar un simbol și devine o forță care intră în casă, în mâncare, în plămâni, acoperă satul și trupurile, sufocă lent. Este echivalentul primejdiei, al sărăciei, al uitării, al ignorării omului de către stat. Oamenii nu au cum să lupte cu puterea nisipului și de aceea sunt nevoiți să se adapteze pentru a trăi cu el, deși acesta erodează continuu dezorganizând comunitatea, provocând panică, justificând agresivitatea și frica.
În această lume încorsetată în nisip, sărăcie și teamă, așa cum este teama de repercusiuni (ale „stabilimentului”, ale celor mai puternici fizic, financiar, social), tăcerea este o condiție de viață. Lucreția, mama lui Pavel, un personaj bine conturat, tace, acceptă și înghite, deși este o victimă a violenței conjugale și un martor al corupției și al abuzului. Ca mamă, este hiperprotectoare și, de aceea, vinovată. Ca femeie, este prinsă între dorință, rușine și eforturile de supraviețuire. Ea trăiește într-o acceptare absolută a nedreptății, iar asta o face tragică. Personajele secundare au mai mult funcții morale. Zina este ochiul satului, invidia și intruziunea; Coțovei este autoritatea degradată; popa reprezintă spiritualitatea formală; învățătorul ignoră problemele sătenilor și trece senin mai departe; iar statul este absent. Satul este o comunitate lipsită de empatie și de celelalte virtuți care îi țin pe oameni uniți. În timp ce bărbații dețin puterea în absența legii, fiindcă ei domină, decid totul, își bat consoartele, femeile rabdă, spală, trebuie să se justifice pentru orice și se atacă între ele. Este o simplă constatare a vieții sociale și nicidecum un tezism feminist. Credința în Dumnezeu și relațiile om-divinitate sunt cel puțin ciudate, dovadă discursul contradictoriu, tandru, violent și acuzator al Lucreției: „La ce dracu’ mai e bun El drăguțul dacă numa’ șade și privește pe fereastră și se uită la mine?!” Disperarea ei este evidentă, fiindcă nu mai găsește un reper. Moartea lui Anton, situată între accident, crimă și vină colectivă, este ruptura care prăbușește lumea satului, pe cea a familiei, credința și ordinea morală. Repetarea expresiei „așa ni s-a zis” și paralela cu Pilat din Pont transformă comunitatea într-un cor al vinovaților, moartea lui Anton devenind astfel o execuție socială mascată. Din acest punct de vedere, Oameni și nisipuri se conturează ca un roman al îngropării sub nepăsare, minciună și resemnare.
Relația de prietenie dintre Pavel și Burtică este lipsită de inocența copilăriei. Aceasta pare un model în miniatură al societății parșive. Cine știe mai mult, cine gândește mai repede, cine controlează povestea îl stăpânește pe celălalt. Copiii vorbesc ca niște adulți ticăloși. Ei reacționează visceral, atunci când nu le convine, prin mâncărimi, durere de burtă etc. Psihologia este aici somatizată.
Lada din groapă simbolizează simultan pântecele, adăpostul, capcana, mormântul. Apariția păunului alb introduce fantasticul nelămurit. În timp ce Burtică minimalizează prezența acestuia, Pavel o trăiește intens, el fiind receptorul sensibil al semnelor, cel care vede și aude „mai mult decât ar trebui”.
Stilul Ruxandrei Manea se remarcă prin oralitate, prin alternanța între comic amar și tragedie, prin ritmul alert, teatral într-o bună măsură, prin capacitatea de a menține suspansul cu un discurs aparent banal.
Oameni și nisipuri este romanul ruralului dezagregat, al suferinței colective, al formării unei conștiințe într-o lume care se surpă. Pierderea orientării în marea de nisip înseamnă pierderea sensului. Ezitarea, lașitatea, autoamăgirea nasc complicități care vor conduce la sfârșituri tragice. Nisipul, un dușman de neocolit, este o forță care schimbă drumuri, destine și relații. Acesta rezolvă ceea ce oamenii nu pot sau nu vor să facă. Reprezintă scuza perfectă, fatalitatea invocată.
Ruxandra Manea reușește să ofere literaturii române o carte despre cum omul, în naivitatea, răutatea și nepăsarea sa față de semeni și reguli, se poate pierde fizic sau moral.
Ruxandra Manea, Oameni și nisipuri, Editura Tracus Arte, 2025