Un bun spectacol, demn de văzut și a doua oară, la Teatrul Mic, pe str. Sărindar de altădată, azi Constantin Mille, a avut premiera la începutul lunii februarie. Victimele Datoriei de Eugène Ionesco, în regia Nonei Ciobanu, a prilejuit actorilor Bogdan Talașman, Vitalie Bantaș, Simona Mihăescu și Ionuț Vișan, plus Manuela Hărăbor (alternativ: Ruxandra Enescu) în rolul semi-mut, creații memorabile, prin înțelegerea vizibilă a situației în care se află în diferitele momente ale acațiunii, dacă putem numi astfel ceea ce se întâmplă.
Nona Ciobanu a simțit cum, în piesa maestrului al absurdului, o urmărire polițienească devine o tulburare fundamentală a vieții unei familii burgheze, până în acel moment liniștită. Spre deosebire de alte texte ionesciene, în acest text din 1952, discuția întree cei doi soți nu e despre ce au mâncat și cum s-au simțit după aceea, ori despre alte fleacuri conjugale, ci despre teatru. Ba chiar despre posibilitatea unui teatru emancipat de la regulile tradiționale, ceea ce apare ca o artă poetică inclusă în operă. Și încă un lucru: în alte piese ionesciene exteriorul violent se introduce cu de la sine putere în mediul calm, liniștit și cam tâmpit uneori, al căminului mic-burghez, aici polițistul care caută un anume domn „Mallot cu t final” este invitat chiar de locatarii apartamentului „în cestie”, vecin cu al portăresei, înăuntru. Iar odată intrat, polițistul se transformă în stăpân al locului și al persoanelor, aliindu-se un timp cu soția pentru a-l teroriza pe soț și așa mai departe. Nona Ciobanu vede în acest text o „anchetă polițienească în cheie burlescă, care se transformă într-o călătorie de cătare a sinelui…” Am putea adăuga, după ce am văzut pe scena mică de la Mic (sala din str. Constantin Mille, nr. 16, tot așteptând revenirea la cea mare) că această căutare a sinelui împrumutată personajului Choubert (un Vitalie Bantaș convingător) este, totuși, deturnată de indicațiile prețioase desigur (sic), date de polițist (Bogdan Talașman, agitat, terrorist și dictator plin de forță), când susținut, când contrazis fără speranță de a reuși, de soția lui Choubert, Madeleine (Simona Mihăescu, într-o foarte clar subliniată artificializare artistică a comportamentului și rostirii). Când polițistul îi ordonă lui Choubert „urcă!” și când îi ordonă, pe urmă „coboară!”, parcă auzi un vag minulescian: „pe scara sufletului meu…etc. ” Sau, invers, un ordin proletcultist, mult rafinat lingvistic. Ordinul, însă, e același, fără drept de apel. Mă rog, fiecare moment cu amintirile lui…
Ceea ce sparge o linie deja configurată a cea ce se întâmplă în viața acestor oameeni este apariția poetului, Nicolas d’Eu (Ionuț Vișan), prilej de a se pune întrebaarea absurdă „țarul Rusiei?”, căci pronunția dă naștere confuziei d’Eu – Deux, alături de alte și alte devieri ale discursului ionescian în cele mai greu bănuibile zone fonetice. Apariția poetului se insinuează ca o soluție pentru toți ceilalți de a scăpa de teroarea instituită de polițistul, invitat din prea multa amabilitate a celor doi soți, în casă, ca să nu o aștepte pe portăreasă, pe care zicea că o caută și care lipsea, afară. Nicolas d’Eu, însă, deși aliat cu locatarii apartamentului invadat de polițist, le dă și lor câte o lecție, atunci când i se pare că e nevoie.
Felul în care vorbesc personajele, în care sunt puse să spună cuvintele trimite cu gândul la o lume ce avea să apară abia peste aproape 20 de ani, azi, textul fiind scris în 1952. Tonul artificial cu care se exprimă Madeleine ne poate preveni asupra unui pericol ce ne paște, acela al dispariției naturalului, a umanului, dizolvat într-o pastă bizară, parcă venită din alt colț al universului. Luminile stroboscopice asupra cărora, ca spectator, ești prevenit de la intrarea în sală, și ele contribuie la crearea unei lumi care și-a pierdut logica și lasă la vedere gesturi și vorbe ce puteau părea, înainte, excluse din acest mediu.
Toată evoluția lui Bogdan Talașman, într-un foarte bun rol al său, este, de asemenea, mai puțin obișnuită, mai puțin logică, singurul care răspunde cât de cât calm, înțelegător al acestui absurd fiind Vitalie Bantaș, un actor a cărui prezență este cheia întregii situații. Iar poetul Nicolas d’Eu, alias Ionuț Vișan, acest Deus ex machina din teatrul antic, are remarcabile momente de stăpânire a situației, apoi alunecă fără veste, cum s-ar spune în limbaj blând arhaic, în zone dintre cele mai violente și fără legătură cu vreo logică anterioară momentului. Ceștile de cafea, comandate de el Madelenei, apărute în număr fără de număr, ca-n prima reprezentare a piesei, la Paris, cum informează autorul într-un subsol al textului tipărit, crează și ele efectul dorit, acela de haos, de-ți vine să zici pe franțuzește (dacvă știi) quel bordel! Apariția Doamnei, în seara când am asistat la spectacol fiind la rând Manuela Hărăbor, este un fel de sosire a „doamnei cu coasa”, însă deloc activă, rămânând așezată pe scaunul ei, cumva în afara „scenei”, unde răspunde la o întrebare abia după multe altele, ignorate, și atunci cu un „nu” hotărât (sic) și o completare: „Domnișoara, nu doamna”.
Este, ne informează regizoarea, „cea mai autobiografică piesă a lui Ionescu”, ceea ce poate trimite la faptul că, atunci când o scria, Eugène Ionesco era încă bântuit de fantomele poliției care-i urrmărea pe toți străinii, la doar câțiva ani după război. Este o simplă presupunere de spectator, care-și permite să facă pe psihanalistul amator.
Decorul mișcător, în care se pot imagina urcările și coborârile lui Choubert, comandate de polițistul obraznic, plus imaginile ce înfățișează scările nesfârșite pe care i se ordonă lui Choubert să urce-coboare, cu alte cuvintee filmul simbolic al unei acțiuni absurde, totul contribuie la succesul unui spectacol aasupra căruia creatorii săi au gândit și înainte de cele nu știu câte ore de lucru cerute de un ANAF obtuz artiștilor.
Nu putem omite limba română impecabilă a transpunerii textului, realizată de cei doi Vlazi: Zografi și Russo, autorii traducerii operelor ionesciene, apărută la Editura Humanitas.
Nona Ciobanu și Peter Košir: Scenografie, video, lighting design, univers sonor.
Rareori mai poți vedea în ultimii ani un spectacol cu o piesă de Ionesco pe scenele noastre. Dar mai ales un spectaccol bun, convingător, cu actori de prima mână.