Ultimele decenii au oferit pieței de carte românești câteva istorii memorabile ale literaturii noastre. Cele semnate de Nicolae Manolescu, de Alex Ștefănescu, de Marian Popa, de Mihai Zamfir și de Dan Grădinaru au în comun ambiția unei cuprinderi ample, în ce privește desfășurarea în timp și cuprinderea sintetică a majorității genurilor și speciilor, cu autorii lor cei mai reprezentativi, chiar dacă nu toate includ și dramaturgia și se dezinteresează de „literaturi” care nu se încadrează main stream-ului beletristic (S.F., roman polițist). Fiecare operează propria selecție socotită reprezentativă, una vizând atotcuprinderea, de la începuturi la zi, alta preocupându-se de contemporaneitatea postbelică, de epoca „orientalizantă” de dinainte de 1830 sau, tocmai dimpotrivă, de la 1830 încoace… O încercare de aducere în atenție a „literaturilor” cu statut momentan periferic – S.F., policier – se conturează în istoria literară a lui Mihai Iovănel, eșuată în tezism politic și mai relevantă ca sociologie literară, încercând o situare polemică față de canonul consacrat și propulsând în atenție o generație în actuală afirmare.
Față de toate acestea, O istorie literară a vinului în România (Ed. Spandugino, 2024, 612 p.) de Răzvan Voncu vine cu propunerea unui decupaj tematic sever: prezența vinului și a vinăritului în paginile de literatură română, de la cele mai vechi consemnări depistabile până la cele din zilele noastre. Preferința – surprinzătoare – pentru cultura viței-de-vie și a produselor ei, cel principal și cel derivat, în reflectarea lor literară poate surprinde pe cititorul care ignoră faptul că o primă versiune a cărții, concepută altfel, apăruse deja. Autorul precizează că „Spre deosebire de ediția de față, în cea dintâi m-am folosit, ca structură, de cronologia literaturii, nu de cea a vinului”. De la o ediție la cealaltă perspectiva s-a modificat semnificativ. Din câmp central al investigației, literatura a devenit acum doar furnizoarea de probe, de cazuistică pentru descifrarea… nu a istoriei vinului și vinificării românești, ci a culturii vinului de la noi. Prin aceasta Răzvan Voncu se păstrează în sfera culturii, nu a meșteșugului legat de obținerea nobilului lichid glorificat în carte; dar este o zonă a culturalului pentru care literatura a dobândit statutul de izvor scris. De fapt, istoricul revendică pentru eroul său, vinul, un loc în sfera unei culturi ce depășește simpla înregimentare a subiectului ales în artele tradiționale, lărgind cuprinderea înspre alte teritorii ale gustului. La modul cel mai direct, într-o tradiție demult prețuită în alte patrii – Franța și Italia, mai cu seamă –, teoretizată și aplicată inteligent și subtil încă din scrierile teoretice ale lui René Descartes (cu discuția despre cele cinci simțuri) și cunoscând ilustrări notabile, precum Fiziologia gustului lui Brillat-Savarin, Răzvan Voncu explorează formele gustului pentru vin înregistrate de literatura noastră. El oferă astfel o istorie literară a vinului, și nu o istorie a vinului în literatură.
Autorul atrage, pe bună dreptate, atenția că nu urmărește țeluri didactice: „menirea acestei lucrări nu este una de periodizare a culturii noastre, ci de evidențiere a interferențelor culturii viticole cu literatura scrisă pe teritoriul României de azi…”. Într-un spirit discret mucalit – deși, altminteri, cât se poate de serios, el sugerează astfel că între literatură și consumul de vin există o legătură, poate tainică, dar, în orice caz, cu neputință de neglijat. Ea oferă o posibilitate de înțelegere, de interpretare mai puțin „brută” a raporturilor dintre talent și euforizare prin consum de alcool, prea puțin analizate deocamdată în cultura noastră; nu fără a recunoaște că, de fapt, „criticul literar nu este, odată pătruns în vie, decât un amator”. În legătură cu chestiunea acestor raporturi însă, Voncu precizează oportun că „vârstele vinului coincid cu cele ale culturii și civilizației românești, deci și cu cele ale literaturii”. Ca istoric literar, el știe că „În general vorbind, istoria literaturii este conservatoare ,,deoarece cronologia joacă, în raport cu alți factori constitutivi ai discursului istoric, în cel mai bun caz, un rol orientativ, nu unul hermeneutic. Literatura este un continuum…”. „Curgerea” literară prin timp nu are prea mult de a face cu cezurile instituite, din rațiuni didactice, de experții în istoria literară, deci. Drept aceea, Răzvan Voncu nici nu se preocupă de chestiunea împărțirii istoriei sale după criterii istorico-literare. El are în vedere un alt criteriu, legat intrinsec de materia discutată. „Unde am ajunge dacă, la fiecare sinteză, am pune iar și iar sub semnul întrebării periodizarea? Ca dovadă că nici acum nu mă interesează să fac asta, am recurs, în această a doua ediție, la o altă periodizare: una ultraconservatoare, care este chiar cronologia vinului”. Pe scurt, precizează că „am structurat discursul istoriografic în funcție de epocile proprii ale vinului”.
Punctul de vedere pus în joc este „cel al posibilității unei istorii tematiste a literaturii și al necesității unei istorii a acestui obiect cultural complex, văzut însă numai prin prisma textelor literare.” (p. 8) Publicul, avizat sau nu, este în acest fel invitat să iasă din rutina istoriilor literare generaliste și totalizante, înscriindu-și curiozitatea în sfera unui interes bine circumscris referitor la literatură, acceptând și apreciind o istorie tematistă a literaturii. Alegerea unei teme, decupajul și discuția critică în jurul acesteia, cu suprimarea deliberată a altor subiecte și motive decât tema aleasă devin astfel pașii necesar a fi urmați. „O istorie literară, azi, și mai cu seamă una tematică, nu se poate scrie, … decât printr-un cât mai sever decupaj, în primul rând valoric. În cazul prezentei istorii, am avut de cumpănit, în realitate, între două astfel de decupaje: cel valoric și cel paradigmatic.” (p. 12) În timp ce selecția axiologică se face, în cazul de față, în baza unui criteriu ținând de măiestria și talentul cu care în opera literară vine vorba despre vin, criteriul paradigmatic este cel în virtutea căruia se distinge între autorii care propun modele de tratare a temei și cei care rămân într-o zonă a conformismului, fie el și exersat cu dibăcie. Voncu precizează însă că „asemenea demers istoric nu este numai unul de valori, ci și tematic și imagologic…” (p. 16) De aici interesul lui pentru imagologia legată de temă și de modurile diverse ale tematizării exprimate în imagini literare.
Astfel, exersându-și talentul pe un sol nou, Răzvan Voncu propune „o istorie al cărei obiectiv principal nu este surprinderea ipostazelor și transformărilor literarității, de-a lungul timpului, la români, ci numai a relațiilor care se stabilesc, în și prin text, între literatură și vin.” (p. 13) Relațiile între vin și beletristică, așa cum le dezvăluie textul literar, sunt însă, trebuie spus, reflectate razant. Între textele analizate pe îndelete ori expediate nu se găsește nici unul care să fi făcut în mod expres din produsul rodului viilor obiectul central al reflecției artistice. Literatura română oferă cvasi-exclusiv doar priviri razante, contextuale, trimiteri colaterale, nicidecum fastuoase evocări, peripeții ale vinului însuși ori ale producătorilor și comersanților lui; ceea ce obligă la dezghiocarea aluzivului, la stăruința asupra detaliului înregistrat oblic. Cât despre relevanța literară a temei, „cercetarea de față, dedicată relației estetice a scriitorilor cu ansamblul de obiecte care alcătuiesc cultura vinului.” (p. 16) De aici se vede că pentru scriitorul pornit la o asemenea odisee istorico-literară, criteriul estetic rămâne fundamental, de neabolit…
Pe Răzvan Voncu îl interesează să producă „O istorie a reflectării, dar și a luării în posesie. A fidelității față de realitate, ca și a transformării vinului în ficțiune. A acceptării și a respingerii.” (p. 16) El face astfel o „navetă” între realitate și ficțiune, efectuând un du-te-vino care ar trebui să conducă spre elucidarea miraculoasei transformări a unui obiect de consum într-un obiect literar încărcat de simbolism și de alte sugestii emergente; către rosturile camuflate ale unui proces ținând de imaginarul literar: transformarea vinului nu în element crucial al euharistiei, fapt devenit realitate prin religia creștină, ci într-un element ținând de forța literaturii, o combinație de „mandală” sui generis cu o „mantră” (căci în literatură imaginea – ce banalitate! – tot prin cuvinte se exprimă). După cum spune istoricul, „Licoare de uz sacramental, Vinul este/ poate fi un excelent sinonim al Timpului. Căci, organism viu, vinul își schimbă permanent calitățile. Dar și un sinonim al Literaturii, căci și aceasta trăiește tot sub semnul Timpului. Care înmulțește valoarea unui text bun și o diminuează pe aceea a unuia prost. Și care «împietrește» capodoperele, ferindu-le de degradare (dar, adăugăm noi azi, și de circulația curentă)”. Timp și Literatură, vinul se decantează și dobândește astfel forță și în perimetrul laicului, unde rezonanțele sunt potențial maxime, deși de cu totul altă natură decât în Biserică. Plasat prin tradiție, de la scrierea celor patru Evanghelii, în proximitatea apei și a sângelui, cheie a metamorfozei transcendente, vinul pare să fie un produs crucial nu doar în ordinea sacrului, ci și în dimensiunile sale terestre supuse temporalității și, inevitabil, materialității. Dar a glosa prea mult pe această temă devine imprudent, căci – atrage atenția Voncu – „vinul este, ca și literatura, un produs, în fond, fragil, ușor de scos de pe traiectoria sa naturală”.
Originalitatea sintezei lui Răzvan Voncu nu trebuie subliniată, căci se distinge de la mare depărtare, atât în privința alegerii subiectului, cât și a unghiului explorării lui. Ceea ce merită să fie menționat explicit, în schimb, este excelenta cunoaștere a materialului, mai cu seamă acolo unde specialiștii pot fi numărați pe degete: în zona vechii culturi și literaturi de la noi. Erudiția nu este însă lăsată să devină scorțoșenie, abordarea fiind mai degrabă colocvială, prietenească, fluentă și fără poticniri în formulări baroce. O istorie literară a vinului în România reușește să convingă mai mult decât un raport oficial că scriitorul român bea de preferință vin, chiar dacă nu îl știe „zice” pe acesta după reguli codificate cu măiestria unei literaturi dedicate lui. Pe lângă celelalte titluri din propria panoplie, substanțialul volum aduce un plus viguros carierei scriitoricești a autorului ajuns la maturitatea talentului său.
Răzvan Voncu, O istorie literară a vinului în România, Ed. Spandugino, 2024