Rareori mi-a fost dat să citesc o monografie atât de bogată în informație, care să-mi stârnească curiozitatea și să-mi provoace atâtea revelații precum ediția a doua a volumului O istorie literară a vinului în România de Răzvan Voncu. Aș alătura-o, din acest punct de vedere, altor scrieri monumentale (de pildă, de Erich Auerbach sau E. R. Curtius), citite la altă vârstă. Promovată asiduu prin lansări organizate la târguri de carte, dar și prin apariții la televizor (doar postul național de televiziune i-a dedicat două ample emisiuni, pe canale diferite) și în podcasturi, această istorie tematistă a literaturii și, în egală măsură, a vinului ca obiect cultural complex și ca emblemă identitară a civilizației și spiritualității românești a cucerit sufragiile publicului larg, fiind recompensată și cu două prestigioase premii, acordate de Casa Regală a României și revista clujeană Apostrof.
Istoria pe care ne-o propune Răzvan Voncu este o scriere singulară în întregul spațiu cultural european: în alte țări cu tradiție în enologie, interesul pentru reflectarea culturii potatorice, a vinului și a viței-de-vie, în general, s-a manifestat doar în scurte teze de licență sau în alcătuirea unor antologii literare tematice, ce se mulțumeau să marcheze prezența vinului în operele literare. Proiectul lui R. Voncu este mult mai ambițios: textele literare selectate ilustrează etapele istorice prin care a trecut cultivarea viței-de-vie, din antichitate până în zilele noastre, pe teritoriul de astăzi al României, discută importanța vinului ca obiect simbolic, ritual, în etapele parcurse de creștinism, importanța acestuia în economia țărilor române, obiceiurile potatorice la români, consumul de vin înainte și după filoxera ce a lovit Europa în secolul al XIX-lea și „filoxera politică” (comunismul) care puțin a lipsit să nu distrugă definitiv viticultura românească. Practic, autorul își propune „refacerea unui tablou material al culturii vinului […] pe baza mărturiei textelor literare”
(p. 10).
Trebuie subliniat din capul locului faptul că această a doua ediție este, de fapt, o carte nouă. Principiul structurant al cronologiei literare din ediția 2013 este înlocuit de cel al cronologiei enologice. Capitole întregi sunt masiv rescrise, conțin ample revizuiri și reevaluări, precum și numeroase adăugiri. Imaginii de abstinent a lui Titu Maiorescu – datorată lui Iacob Negruzzi („Maiorescu nu bea deloc”) – îi ia locul cea unui cunoscător rasat al vinului, șampaniei și spirtoaselor fine. Maiorescu știe să deosebească un vin bun de unul prost; apreciază vinurile franțuzești și își serbează succesele profesionale bând șampanie (pp. 183-198). Mărturiile din epocă – în primul rând amintirile lui Slavici și Ștefanelli – contrazic imaginea unui Eminescu dedat exceselor bahice. Dimpotrivă, poetul național era un băutor cumpătat, pentru care vinul, băut cu măsură, contribuia la atmosfera agreabilă a unor lungi discuții. Dacă au existat și unele excese, acestea s-au manifestat doar în ultimii săi ani de viață (pp. 198-221). Răzvan Voncu demolează și mitul „berarului” Caragiale, a prejudecății impuse, printre alții, de Eugen Simion (p. 229). Deși a investit o parte a averii sale în berării ce au dat faliment, Nenea Iancu a fost tot un adept al vinului de calitate. Un alt mit demontat de Voncu este legenda chefurilor de la Bolta Rece din Iași, unde Eminescu și Creangă ar fi băut vin vechi de Cotnari (pp. 221). Această legendă urbană nu are suport documentar, nici măcar cei doi autori nu îl pomenesc în scrierile lor – doar în scrierile lui Creangă apar sporadic menționate vinurile de Odobești și Cotnari (dar nu vechi!), ceea ce dovedește că, la 1880, în România nu apăruse o cultură a brandurilor, între podgoriile cu tradiție neexistând diferențe calitative notabile. Iar Păstorel Teodoreanu nu mai este socotit doar un poet minor și un diletant în materie de vinuri, fiind recuperat drept expertul suprem, „custodele vechii civilizații eno-gastronomice românești” (p. 11), situat mai presus de Brillat-Savarin, acesta din urmă un excelent gastronom ce nu avea și competențele enologice ale poetului român (pp. 453-460). La final apar două capitole noi, dedicate dezastrului economic, enologic, social din ultimii doi ani ai dictaturii ceaușiste și vinului de Drăgășani, perla din coroana vinurilor românești ce au rezistat vicisitudinii vremurilor.
Farmecul unei astfel de scrieri rezidă și în adresabilitatea ei, putând fi citită cu egală plăcere și de enologi, literați, istorici, clerici, și de Măria Sa cititorul mediu. Bogăția informațională la care mă refeream în chiar deschiderea acestui articol este structurată coerent, într-un limbaj clar, presărat pe alocuri cu termeni specioși, ce îi dau o savoare aparte. Informațiile din domenii atât de diferite se împletesc într-o armonioasă imagine de ansamblu a civilizației și culturii românești. Aflăm din cuprinsul cărții care sunt regiunile cultivate cu viță de vie și evoluția istorică a acestei ocupații, cu informații datând de la Herodot și Strabon până spre zilele noastre; raportul dintre vin și alte băuturi, momentul istoric și cauzele care au dus la lărgirea tipului de băuturi consumate în țara noastră; cum au oglindit, la început scrierile eclesiastice, ulterior operele literare, civilizația vinului; modul în care s-au raportat scriitorii la vin, în viața și mai ales în textele lor.
Pe plan istoric, reținem apartenența civilizației noastre, atestată și prin cultivarea viței, la lumea de sorginte latină, faptul că vinurile românești erau exportate în Evul Mediu în Europa Centrală și de Vest, conform unor documente venețiene de la 1573 (p. 51), sau că „epoca fanariotă a distrus vinul românesc ca brand pe piețele externe” (p. 121), iar filoxera a avut drept urmare pieirea celor mai multe soiuri nobile de viță românească, înlocuite după 1885 de soiurile hibride ce au dus la decăderea obiceiurilor potatorice, decădere tradusă în consumul de „șpriț”, după moda austriacă, sau de băuturi fals „tradiționale”, precum căpșunica și zaibărul produs de către micii cultivatori; că planul revoluției de la 1848 din Țara Românească s-a născut într-o grădină de vară situată în mijlocul viilor bucureștene (așadar, că până și capitala – detaliu astăzi uitat de majoritatea locuitorilor ei – a fost cândva o prosperă zonă viticolă).
Clericii, teologii, studenții la teologie vor găsi în acest op informații interesante despre vinul sacru opus celui profan, despre semnificația simbolică a vinului în culturile creștine, prezența lui în relatările antice despre Sfinții martiri Epictet și Astion (pp. 45-47), „coincidența dintre centrele viticole antice și focarele de răspândire a creștinismului pe teritoriul românesc” (p. 48), despre măsură, cuvântul-cheie folosit în relație cu consumul de vin – cu celebra Pravila ritorului Lucaci (1581), ce condamnă excesele bahice ale preoțimii și mirenilor (p. 63) – sau despre piesa de teatru, „adevărat cântec goliardic” (p. 106), jucată de studenții seminarului teologic greco-catolic de la Blaj. Mănăstirile, veritabile focare de cultură, devin „locuri în care vinul și literatura se întâlnesc” (p. 53). Vinul sacru, euharistic, apare, în chip inevitabil, în poezia fostului ieromonah Iosif, alias Tudor Arghezi (pp. 347-355).
Enologii, la rândul lor, se pot declara satisfăcuți de prezența unui noian de date referitoare la istoria viticulturii românești ca ramură de bază a economiei – cu o contribuție majoră la export (în Evul Mediu și, din păcate, în anii regimului comunist – de data aceasta spre Estul care subjugase România în 1945) –, la istoria impozitării vinului sau a metodelor de vinificație, la soiurile cultivate, la competiția dintre vin, bere și distilate etc. etc.
Cititorii dornici să-și lărgească orizontul printr-o lectură ce îmbină plăcutul cu utilul se vor reîntâlni cu imaginea domnitorului auster (reprezentat de Vlad Țepeș) versus desfrânat (reprezentat în mentalul colectiv de Ștefan cel Mare) și vor avea surpriza plăcută, sper, să afle că, potrivit chiar și cronicarilor care nu l-au agreat mai deloc, nici acesta din urmă n-a fost un destrăbălat adept al lui Bacchus; vor putea afla detalii mai puțin cunoscute despre plimbările și popasurile anuale ale lui Constantin Brâncoveanu în viile sale din Ștefănești-Argeș și de lângă Târgoviște; se vor delecta citind anecdotele hazlii ale lui Ion Ghica; vor avea, probabil, curiozitatea să afle mai multe despre prozele scurte ale unor autori astăzi aproape uitați, precum I. A. Bassarabescu, D. D. Pătrășcanu și Alexandru Brătescu-Voinești, care consemnează explicit ravagiile „filopserei” în povestirea Un reghiment de cavalerie; își vor putea face o imagine despre personaje legendare ale literaturii române, precum Ion Băieșu, Fănuș Neagu sau Marin Preda; vor afla că romanele istorice ale lui Mihail Sadoveanu sunt mai curând… mitologice, având numeroase carențe la capitolul competențe enologice; că istoria aristocrației românești înfățișată de Petru Dumitriu în Cronică de familie nu este decât un grosolan fals istoric comis de un abject profitor al orânduirii bolșevice și al subordonării literaturii române dogmelor staliniste și realismului socialist.
Putem împărți scriitorii după relația pe care o au cu vinul, în două categorii: 1) autorii austeri, abstinenți, în operele cărora vinul este doar un element simbolic sau de fundal și 2) autorii fini cunoscători / consumatori, în scrierile cărora vinul ocupă un loc important.
Printre cei dintâi se numără pașoptiștii Heliade-Rădulescu și Grigore Alexandrescu, austerul Macedonski și de-a dreptul abstinentul D. Anghel. O excepție în rândul poeților simboliști o constituie Bacovia, adeptul vinului „proletar” (p. 289), preocupat mai curând de cantitate decât de calitate, cel care într-un interviu datat 1943 afirma că pseudonimul său literar poate fi citit drept „calea lui Bacchus” (p. 295). Tot în rândul băutorilor moderați poate fi inclus și Vasile Alecsandri – moderat, dar cu gusturi alese, bun cunoscător al vinurilor de Bordeaux și Jerez.
Prin contrast, Bolintineanu ne este prezentat drept „un entuziast poet al vinului, în egală măsură competent și… veșnic însetat”, în ale cărui scrieri „se bea vârtos” (p. 132). Apar, la el, vinul de Cojani, originar din Macedonia, Tămâioasa, vinul pelin și, în jurnalele de călătorie, „vinul de șampanie” (p. 139). Nu mai puțin competent se arată a fi C. Negruzzi, în textele căruia, pe lângă Cotnari, găsim vinurile de Odobești, Rin, Tokaj, Bordeaux și Porto. Ion Ghica rămâne „pașoptistul cu cele mai numeroase incidențe ale vinului, în raport cu dimensiunile operei literare” (p. 154). Vinul pelin – considerat de Răzvan Voncu „vinul scriitorilor români” – este menționat alături de cel de Drăgășani și Dealu Mare sau de șampanie, care câștigă tot mai mult teren în secolul al XIX-lea. Și Alexandru Odobescu, „fin gastronom, vânător și bon viveur”, este un rafinat cunoscător al vinului (apar în prozele lui vinurile de la Drăgășani, Dealu Mare, Săcuieni, Greaca etc.). În fine, la Nicolae Filimon, „vinul și vița-de-vie joacă un rol narativ aparte” în Ciocoii vechi și noi. Un rol pe care nu îl voi dezvălui aici. Mă voi mulțumi să amintesc din inventarul enologic al acestui gourmet prezența vinului de Drăgășani și Tenedos, precum și a mustului toscan.
Trecând la literatura secolului 20, Răzvan Voncu îl desemnează pe Ion Pillat drept poetul viei și vinului (pp. 355-363) și combate oribila sintagmă „poetul-filosof”, ce ignoră „tocmai carnalitatea și senzualitatea unei bune părți din lirica lui [Blaga]”, deși, în realitate, el „este (și) un mare poet al vinului” (p. 363). O altă prejudecată demontată de Răzvan Voncu este aceea că, prin apartenența etnică și locul nașterii, B. Fundoianu nu ar fi putut fi un poet al vinului; dimpotrivă, „vinul este, în poezia sa, ceea ce e madlena în romanul lui Proust: un semn al imposibilității memoriei de a recupera trecutul și, același timp, un sinonim al trecutului însuși” (p. 374).
Spre sfârșitul secolului 20, ultimii zece ani ai dictaturii ceaușiste aduc viticultura românească pe cea mai de jos treaptă a întregii sale existențe. Nu trebuie să ne mire absența din această vastă panoramă a optzeciștilor, a unei generații condamnate, în tinerețe, să bea vinuri a căror proveniență și calitate nu aveau nimic de-a face cu etichetele lipite pe sticlă. Edificatoare în acest sens sunt capitolele dedicate romanului Zmeura de câmpie de Mircea Nedelciu și Jurnalului Anei Blandiana.
Cantitatea covârșitoare de informație inclusă în O istorie literară a vinului în România m-a obligat să spicuiesc doar câteva nume din corpusul de circa patru sute de autori (cu trimiteri la câteva mii de texte) incluși în volum. Operă monumentală, un taur greu de apucat de coarne când vine vorba de analiză și sinteză într-o simplă cronică de carte, Istoria lui Răzvan Voncu are merite incontestabile – ea umple un gol în cultura europeană, oferind un model demn de urmat în alte țări cu tradiție enologică; restabilește o serie de adevăruri istorice distorsionate de mituri nefondate și corectează numeroase judecăți de valoare, combătând ferm prejudecățile criticii și istoriei literare din trecut. Este o carte ce se cere citită, cum ar fi zis romanticii englezi, „la gura sobei”, în compania unui pahar de vin bun sau a unui distilat bun, după placul fiecărui cititor.
Răzvan Voncu, O istorie literară a vinului, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Spandugino, 2024