Zilele care să celebreze câte ceva – una mai internațională decât alta – au început să fie inventate demult, încă din secolul – acum – trecut. Nu știu dacă ziua femeii a fost prima astfel de (falsă) sărbătoare, dar îmi amintesc vag că inventatoarea sa a fost Clara Zetkin, despre care de asemenea îmi amintesc, nu tocmai vag, că a fost o militantă comunistă germană. Am pus un „falsă” în paranteză înainte de vorba sărbătoare, pentru că prea mi se părea asemănător acest sistem, asemănătoare această invenție, cu anticele saturnalii, mari sau mici, în cadrul cărora sclavii deveneau stăpâni, pentru o zi, nu-i așa?, iar stăpânii – sclavi, sau măcar servitori ai sclavilor, cât de cât. Ne putem imagina fără efort cum se sileau sclavii să nu-i supere, totuși, pe stăpânii care a doua zi aveau din nou și pentru totdeauna drept de viață asupra lor, putându-se răzbuna aspru, dacă nu fatal.
Firește, firește, epoca modernă nu e – încă – epoca antică, dar va fi antichitatea altor milenii care vor să treacă între timp. Sigur, femeia nu mai era chiar sclavă când doamna aceea comunistă i-a dedicat o zi în care să primească flori spre bucuria – până azi, vie – a florarilor și a vânzătorilor de cadouri diverse.
Epoca așa zisei victorii a comunismului, aici, în lagăr, cum i se spunea, alăturându-i-se cuvântul păcii, dar și fericirii în multe cazuri, nu scutea sclavii și sclavele o zi de îndatoririle lor față de stăpâni, în schimb, în zilele femeii, minerului, turnătorului (de pe la turnătoriile de oțel, fruntași, cum altfel?) și multor altor meserii, aceste sărbători ale absenței, ca să preiau un titlu admirabil al poetului Vasile Vlad, trebuiau să-i facă și mai recunoscători pe sărbătoriți, că, uite, partidul își aduce aminte de ei. O dată pe an… Ce, nu vă ajunge?
Dar, în vremurile nu demult trecute, mai erau și sărbătoriri, la fel de false, care durau un pic mai mult. Precum săptămâna poeziei – că pe-atunci se spera că poezia o să dureze mai mult decât o zi. Când cete de poeți se îndreptau spre satele și orașele patriei pentru a le comunica marile adevăruri lirice pe care le practicau. Sălile căminelor culturale erau pline, dar mai nimeni n-avea habar ce-i cu ăștia pe-acolo, știau însă că nu se pot sustrage unei prezențe, la urma urmei vesele, că prin fundul sălilor se mai distrau între ei foarte bine, în timp ce ăia, poeții cică, debitau vorbe pe scena unde altădată se desfășurau frumoase spectacole de muzică și dansuri populare.
Ba, dacă-mi aduc bine aminte, exista anual, prin februarie cred, când lumea de la țară cam stătea pe-acasă, o „Lună a cărții la sate”, când iar, scriitorii, de data asta și cei care scriau proză ori cine știe ce alte celea, se deplasau spre satele patriei, unde, în săli de obicei cam reci la propriu, erau adunați câțiva locuitori să afle ce-i cu cărțile, pe atunci obiect de celebrare. De prisos să adaug că printre cărțile acceptate de partid și de cenzură se mai strecurau și cărți, vorbe sau chiar fraze care ar fi fost interzise pe loc dacă autorul lor ar fi fost auzit de cine trebuia. Nu de alta, dar oricum mai nimeni nu lua seama la vorbăria de pe scene, scriitorii se grăbeau la cheful de socializare, cum s-ar spune azi, de după, iar ceilalți la eventualele sobe de-acasă, care mai duduiau încă, poate.
Îmi amintesc și frumoasa Zi a minerului 1968, când un „Erou al muncii socialiste” mi-a mărturisit cum și-a făcut el brigada fruntașă, alegând fronturi de lucru pe care le știa mai ușor de dovedit, ca să zic așa, depășind, în felul acesta, foarte abil și nu tocmai cinstit, dacă stai să te gândești o clipă, normele la alcătuirea cărora mai contribuia și el, în cam același scop. Ce beție tulbure de bere proastă, ce muzică între ghilimele, dar fără cele de azi, ce câte și mai câte! Recunosc, fascinat de povestea eroului muncii socialiste, nu mai rețin alte amănunte din acea zi, inclusiv data în care era, sigur o duminică. Așa era „munca socialistă”, așa era sărbătoarea pe-atunci, în socialismul biruitor, care se îndrepta spre comunism cu pas vioi. În vorbe desigur.
Un amănunt: azi, când s-a trecut la „ziua poeziei”, mineri nu mai prea există. Pe când amintirile vor înghiți și desființarea poeziei, dacă tot a avut o zi timp de ani și ani? Deja, unii cred că poezie ar mai exista, dar nu mai sunt poeți adevărați. Așa crede fiecare generație, adăugând, nu totdeauna în sinea sa, că: ba există poeți, dar numai printre membrii generației mele/noastre.
Dar am uitat să vă spun, dacă „Ziua minerului” era doar pentru noi, românii, astălaltă, a poeziei, e internațională.